BIS aka OldNab

Dacă ţi-a plăcut acest meme, dă-mi un +1 Am luat template-ul irosit de Gandhi şi am făcut un meme pozitiv, wholesome. Rank up nu e aşa de departe, băieţi!

@5stackz @TheCrack aţi găsit mema pe undeva? Altfel nu pot închide topicul.

Pur şi simplu nu ai pus bine textul peste imagine.

Cred c-am mai văzut mema asta pe undeva.

N-ai folosit mema aşa cum trebuia.

ai rupt gura târgului cu mema asta

Am mai făcut şi eu ceva de genul, dar e bun meme-ul. Bravo!

Dacă era scris "rank up" era un meme chiar bun.

Duminică, 15 aprilie, se împlinesc 100 de ani de la momentul în care Bojdeuca lui Ion Creangă din Iaşi devenea prima casă memorială din ţara noastră. Extrem de simplă, dar foarte cochetă, desprinsă parcă din poveşti, casa păstrează şi acum atmosfera poetică a vremurilor în care aici a locuit, în ultimii 17 ani de viaţă, Ion Creangă, scriitorul pentru „copii între 7 şi 90 de ani”, un clasic al literaturii române remarcat prin măiestria basmelor şi poveştilor sale. Tot aici vizitatorii au ocazia să admire şi câteva din obiectele care i-au aparţinut marelui nostru scriitor, cel mai iscusit, cunoscut şi admirat povestitor pe care l-a dat acest neam. Ion Creangă s-a născut la 1 martie 1837, la Humuleşti, judeţul Neamţ, sau, conform actului din mitrica satului, moşia Mănăstirii Neamţului, Ocolul de sus, ţinutul Neamţului, partea I, care indică drept dată a venirii sale pe lume 10 mai 1839. Părinţii săi au fost Ştefan a Petrii Ciubotariul şi Smaranda Creangă, „răzeşi fără pământuri” din ţinutul Neamţului. La 1 septembrie 1846, începe cursul primar în satul natal, la şcoala înfiinţată de preotul Ion Humulescu (Nemţeanu), cu dascălul Vasile a Ilioaei (Vasilicăi), iar în perioada 1848 – 1850 învaţă la şcoala din Broşteni. În perioada 1950 – 1951, învaţă la un psalt de la Biserica Adormirea din Tg. Neamţ. Despre această perioadă, Creangă afirma: „Biata mama, crezând că am să ies un al doilea Cucuzel, s-a pus cu rugăminte pe lângă tata şi m-a dat să învăţ psaltichie la un psalt de la Adormirea din Târgul Neamţului peste baltă la vreo două azvârlituri de piatră de satul nostru. O iarnă am învăţat şi la această şcoală, căci iarna ce mai puteam învăţa; iar vara nu făceam purici prea mulţi pe la şcoală; trebuia s-ajut acasă la tors în pieptănaşi, la nevedit, la făcut ţevi cu sucala şi la tras la roată”. În toamna anului 1852, se înscrie la Şcoala Domnească din Târgu Neamţ, iar doi ani mai târziu este înscris la Şcoala catiherică din Fălticeni. În iunie 1855, trece primul examenul public la Şcoala din Fălticeni, calificându-se astfel pentru Seminarul de la Socola din Iaşi. La 28 iunie 1858 moare Ştefan a Petrii Ciubotariul, tatăl său, iar Ion Creangă, fiind cel mai mare dintre fraţi, devine „capul familiei”, în sarcina sa intrând îngrijirea celorlalţi fraţi, renunţând pentru moment la cursurile seminarului. La 25 ianuarie 1859, sărbătoreşte alături de foştii colegi de seminar şi cu profesorii săi unionişti, dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza şi înfăptuirea Marii Uniri, iar în acelaşi an, se va căsători – la 23 august, cu Ileana Grigoriu, fata preotului Ioan Grigoriu, şi va intra în rândul clericilor, fiind hirotonit diacon la Biserica Sf. Paraschiva din Târgu Frumos. Este perioada în care evenimentele sociale, politice şi familiale îl maturizează rapid, marcând personalitatea scriitorului, făra a-i altera, însă, umorul irezistibil. La 12 ianuarie 1860, începe calvarul vieţii de diacon, acesta fiind momentul în care socrul său, preotul Ioan Grigoriu, încearcă să-l sugrume. Despre acest moment, Creangă avea să noteze: „12 zile ale lunii ianuarie, orele bătute unul după 12 noaptea, au venit şi stăpânul casăi, aflându-mă eu dormind, pe când toată suflarea să odihneşte, lângă a me soţie; fără să ştiu când au intrat în casă, s-au repezit şi mi-au pus unghiile în gât (ghiarale), de a mă sugruma cu totul ! …”. O zi mai târziu, Creangă scrie o jalbă adresată Mitropolitului, însă nu i se face dreptate, ba dimpotrivă, este arestat şi închis în beciurile Mitropoliei. La 2 mai 1860, diaconul Ion Creangă obţine mutarea de la Biserica Sf. Treime la Biserica Sf. 40 de Mucenici unde locuia, tocmai în casa socrului său, iar leafa se stabileşte la 700 de lei pe an. În octombrie, acelaşi an, devine student în anul I la Facultatea de Teologie din Iaşi, o instituţie care nu după multă vreme avea să se închidă, iar în decembrie 1860 i se naşte fiul, Constantin. La 30 aprilie 1863, obţine mutarea la Mănăstirea Barboi din Iaşi, iar la începutul anului 1864, după întoarcerea lui Titu Maiorescu ca director la Şcoala Normală de învăţători de la Trei Ierarhi din Iaşi, acesta, descoperind calităţile extraordinare ale diaconului, cere Ministerului să-l numească învăţător suplinitor până la terminarea studiilor de doi ani ale şcolii. În noiembrie 1864, prin decretul domnesc nr. 1501, semnat de către domnitorul Alexandru Ioan Cuza, Ion Creangă este numit provizoriu institutor. În anul 1865 este, pentru o perioadă, diacon la Biserica Sf. Pantelimon din Iaşi, iar în iunie încheie cursurile de doi ani la Institutul Vasilian din Iaşi, primind Atestatul cu nota „eminentă” la toate materiile. La 30 aprilie 1866 este numit diacon la Biserica Golia din Iaşi, iar în februarie 1868 este acuzat de presa vremii că a frecventat spectacolele Teatrului Naţional din Iaşi, un lucru interzis, însă, de canoanele bisericeşti, Creangă fiind oprit de la slujire pentru câteva luni. În septembrie 1868, apare, în 8.000 de exemplare, „Metoda nouă de scriere şi cetire pentru uzul clasei I primare”, de Ion Creangă, C. Grigorescu, G. Ienăchescu, N. Climescu, V. Răceanu şi A. Simionescu, şi, de asemenea, Creangă semnează şi publică poezia „Păsărica în timpul iernei”. La 24 octombrie 1870, Ion Creangă face schimb de posturi didactice cu părintele Gh. Ienăchescu, fost coleg şi colaborator la manualele şcolare, astfel că ajunge la Şcoala primară sucursala nr. 1 din Iaşi, iar un an mai târziu apare „Învăţătoriul copiilor – carte de cetit în clasele primare de ambele sexe cu litere, slove şi buchi, cuprinzând învăţături morale şi instructive”, de C. Grigorescu, Ion Creangă şi V. Răceanu. Într-o zi de duminică, pe 10 august 1871, diaconul Ion Creangă apare la slujbă tuns şi cu pălărie, acest moment fiind începutul unui lung şir de necazuri pentru el. Este convocat de mai multe ori în faţa Consistoriului Mitropoliei, dar nu se prezintă, este oprit din lucrarea diaconiei, şi, în cele din urmă este judecat în lipsă, inclusiv pentru faptele din anul 1868, iar verdictul Consistoriului suna astfel: „Diaconul Ioan, pentru că au mers la teatru şi apoi la cercetare au cutezat a susţine că nu au greşit, ci încă s-a silit a argumenta că acolo au găsit moralul dumnezeiesc; pentru că au slobozit cu puşca asupra bisericii; pentru că după aceea nici trăieşte cu soţia sa şi încă s-au tuns părul, să fie oprit de lucrarea diaconiei pentru totdeauna”. Era în anul 1872, când Creangă pierde calitatea de cleric, este destituit şi din învăţământ şi este dat afară şi din casa din curtea Mănăstirii Golia în care locuise încă din anul 1866. O va cunoaşte pe Tinca Vartic, nepoata diaconul Vartic, alături de care îşi va petrece tot restul vieţii, mutându-se în Ţicăul Iaşului, într-o „bojdeucă de căsuţă”, situată pe o ulicioară dosnică, „plină de noroi cînd sînt ploi mari şi îndelungate zise şi putrede iar la secetă gemea colbul pe dînsa.” Fiind exclus din rândul clerului, are voie să divorţeze, astfel că în februarie 1873 înaintează Tribunalului cererea de desfacere a căsătoriei, iar în septembrie se pronunţă divorţul lui Creangă de soţia sa, Ileana , „pentru abandonarea domiciliului de şase ani de zile, care se consideră cea mai mare insultă conform art. 212 Cod Civil şi pentru alte insulte tot atât de grave”. Martorii declaraseră că în anul 1867 Creangă merge la Neamţ şi soţia sa ramasă în Iaşi „a abuzat de încrederea soţului său”. În septembrie 1874, este numit institutor la clasele I şi II-a de la Şcoala primară de băieţi nr. 2 din Păcurari, Iaşi. La 29 noiembrie 1874, Ion Creangă publică poeziile „Nu lucrezi n-ai ce mânca !” şi „Ia, clopoţelul sună” şi povestirile „Păcală, Inul şi cămeşa”, „Acul şi barosul” şi „A fost, a fost, că de n-ar fi fost nu s-ar povesti”. În anul 1875, este numit într-o comisie de examinare a cărţilor didactice, ocazie cu care face cunoştinţă cu Eminescu, care avea apoi să îl introducă la Junimea, unde Creangă publică, în acelaşi an, în revista „Convorbiri literare”, „Soacra cu trei nurori” şi „Capra cu trei iezi”. În anul 1876, în ianuarie, revizorul şcolar Mihai Eminescu dă o Circulară de introducere a cărţilor didactice în şcoală, între acestea aflându-se şi „Metoda nouă de scriere şi cetire pentru uzul clasei I primare” şi „Învăţătorul copiilor”, de Ion Creangă. În iunie, Mihai Eminescu se va muta pentru câteva luni la Ţicău, la bojdeucă, la bunul său prieten Ion Creangă. Eminescu a rămas încântat de acest fel de viaţă, de peisajul rustic din jurul bojdeucii unde „cînd se lasă sara, coborau turme de oi, buciumul suna cu jale, apele izvorau clar din fîntîne, de undeva, dinspre biserica Vulpe sau Sf. Haralambie, se auzeau toaca răsunînd mai tare”. Încetul cu încetul, Creangă îşi dezlega sacul cu poveşti, zicători şi snoave, iar poetul râdea cu poftă şi-l îndemna mereu să scrie. În zilele însorite, cei doi buni prieteni ieşeau prin spatele bojdeucii şi porneau încet spre Ciric, admirând în tăcere frumuseţile Iaşului. Tot în iunie, Mihai Emienscu primeşte postul de redactor al ziarului „Curierul de Iaşi”, iar în numerele din 13 şi 16 iunie va fi retipărită povestea „Dănilă Prepeleac”, de Ion Creangă. În iunie 1879, Ion Creangă cumpără locul şi Bojdeuca din Ţicău pe numele Tincăi Vartic, după ce a scris el însuşi actul şi l-a semnat ca martor şi după ce a plătit 50 de galbeni austrieci – „a treizeci şi şepte de lei vechi galbenul”. Astfel Creangă o face proprietară pe femeia care avea grijă de el şi de gospodărie, însă întreaga viaţă s-a considerat proprietar pe această „bojdeucă de căsuţă”, cu două odăi. Aici, s-a gospodărit „ca la mama acasă”. „În odaia din stînga şi-a făcut un pat sănătos de blană de stejar, şi-a aşezat o masă oleacă boierească pentru scris, un raft pentru cărţi, iar lîngă vatra sobei cu horn şi-a pus o măsuţă rotundă cu trei picioare cu scaunele mici şi veselă ca la Humuleşti: străchini adînci, linguri de lemn, cofe, ceun de tuci, oale de lut în care fierb bine sarmalele. Cuptorul ere pregătit pentru poale în brîu şi alivenci înecate în smîntînă.” Căsuţa mai avea o prispă înspre nord, unde se afla şi uşa de intrare şi un cerdac – o logie populară, cu deschidere generoasă spre orizontul dinspre răsărit, sprijinit de dealurile Ciric şi Sorogari. Exista şi un adevărat ritual, el se punea pe pat, Tinca Vartic așeza masa pe pat în fața lui și acolo mânca. Trebuie spus că Tinca Vartic era o femeie simplă, bună gospodină, a avut grjă de Creangă mai ales atunci când a fost foarte bolnav, între cei doi fiind vorba de o înțelegere între doi oameni în vârstă, încercați de greutăți. La vremea aceea, Ion Creangă devenise recunoscut pentru faptul că la căsuţa sa din Ţicău deţinea un număr foarte mare de pisici, peste 30, iar fiecare purta câte un nume asociat unei persoane reale din viaţa sa, elocvent fiind numele dat unei din feline, Mărioara, după mătuşa lui zgârcită din satul natal Humuleşti. Anul 1880 este plin de evenimente în viaţa marelui povestitor, perioadă în care începe să scrie „Amintiri din copilărie”, cu care a atins apogeul creaţiei sale, la doar cinci ani de la debutul său în „Convorbiri literare”. Tot atunci devine membru în Consiliul Instrucţiunii, însă apar şi primele semnele serioase ale îmbolnăvirii de epilepsie. În septembrie, acelaşi an, aflat în Bucureşti la şedinţele Consiliului general al Instrucţiunii, Creangă participă la întâlnirile „Junimii” din casa lui Titu Maiorescu. În martie şi aprilie 1881, Creangă publică primele două părţi din „Amintiri din copilărie”, în „Convorbiri literare”, însă în acelaşi an se va interna la Spitalul Brâncovenesc pentru a căuta alinare pentru boala sa. În iunie 1883, Mihai Eminescu soseşte la Iaşi, ca trimis al ziarului „Timpul”, fiind găzduit, din nou, la bojdeuca lui Creangă. În anii următori starea de sănătate a lui Creangă se deteriorează tot mai mult, viaţa sa împărţindu-se între publicarea unor noi scrieri, concedii medicale şi tratamente, însă comunicarea cu Eminescu, neîntreruptă din momentul în care s-au cunoscut, era marea lui dorinţă şi alinare. În iunie 1889, Creangă află din ziare despre moartea lui Eminescu, bunul său prieten, moment care avea să îi grabească şi lui sfârşitul, moment survenit la 31 decembrie 1889, la Iaşi, în urma unei crize de epilepsie. În a doua zi a anului 1890, este înmormântat la Cimitirul Eternitate din Iaşi. La Bojdeuca din Ţicău, s-a înfiinţat în 1918, la 15 aprilie, primul Muzeu memorial din România, ca un omagiu adus celor două mari personalităţi ale literaturii neamului: Creangă şi Eminescu. În anul 1968, a fost instalat, în curtea Bojdeucii, bustul de granit al lui Ion Creangă, realizat de Iftimie Bârleanu, iar în perioada 1984-1989, la Bojdeuca „Ion Creangă” au avut loc lucrări complexe de consolidare a terenului, de amenajare a unui amfiteatru în aer liber, cu 250 de locuri, de construire a unei clădiri, special gândită pentru a adăposti expoziţia documentară „Viaţa şi opera lui Creangă” şi Biblioteca Bojdeucii, spaţii de serviciu, depozit, cameră pentru supraveghetoare. Lucrările de restaurare şi reorganizare a muzeului „Ion Creangă” au avut în vedere păstrarea autenticităţii casei. În clădirea nouă, realizată de arhitectul Virgiliu Onofrei şi inaugurată la 11 iunie 1989, la centenarul morţii scriitorului, sunt expuse cărţi, fotografii şi documente, ilustrând viaţa lui Ion Creangă – şcolar, preot şi învăţător, activitatea de scriitor – „Bucoavna” – unul din primele abecedare, fotografia originală a scriitorului, manuale didactice originale, redactate de Ion Creangă, colecţia revistei „Convorbiri literare”, 1867-1889, în care Ion Creangă şi-a publicat opera, alte documente ale lui şi ale familiei. Nu în ultimul rând, în anul 1990, în faţa Bojdeucii a fost instalată statuia lui Ion Creangă, realizată de studenţii Academiei de Arte Plastice, clasa prof. D. Căileanu, povestitorul fiind reprezentat cu faţa spre Bojdeucă, ţinând de după umeri doi copii. SURSĂ: Radio România Actualităţi.

Saloth Sar, cunoscut mai bine ca Pol Pot, s-a născut în Indochina franceză (actuala provincie cambodgiană Kompong Thom) în anul 1928. În 1949 a câştigat o bursă pentru a studia ingineria radio la Paris, unde a devenit comunist şi s-a alăturat unei grupări a khmerilor comunişti. S-a întors în Cambodgia în 1953, când începuse revolta condusă de comunişti împotriva ocupaţiei franceze. Revolta a izbucnit în Vietnam, dar s-a răspândit în statele vecine Laos şi Cambodgia. Saloth Sar s-a alăturat Viet-Minhului, dar a constatat dezamăgit că organizaţia era interesată doar de Vietnam, nu şi de eliberarea Laosului sau a Cambodgiei. În 1954, după plecarea francezilor, regele Sihanouk a anunţat alegeri, apoi a abdicat şi a format un partid politic, pentru a putea participa la alegeri. Folosindu-şi numele, popularitatea şi destule metode de intimidare, Sihanouk a câştigat şi a înlăturat opoziţia comunistă. Urmărit de poliţia secretă a lui Sihanouk, Pol Pot a petrecut 12 ani ascuns, timp în care s-a ocupat cu instruirea de recruţi. La sfârşitul anilor 1960, Lon Noi, ministrul de interne al lui Sihanouk, a început să întreprindă acţiuni brutale împotriva revoluţionarilor care se autointitulau Partidul Comunist din Kampuchia. Pol Pot a pornit o revoltă înarmată împotriva guvernului Sihanouk, având susţinerea Chinei. În anul 1970, generalul Lon Noi, sprijinit acum de americani, l-a răsturnat pe Sihanouk de la putere; americanii considerau că Sihanouk oferea ajutor Viet-Congului în Vietnam. Sihanouk s-a aliat cu Pol Pot. Preşedintele Nixon a ordonat invadarea Cambodgiei, pentru a distruge taberele de refugiaţi ai Viet-Congului din apropierea graniţei cu Vietnamul. Bombardamentele americane i-au determinat pe mulţi cambodgieni să-l sprijine pe Pol Pot şi, în scurt timp, Lon Noi şi-a limitat controlul doar asupra oraşelor. Ascensiunea lui Pol Pot s-a datorat războiului din Vietnam şi neinspiratei invazii americane în Cambodgia. După plecarea trupelor americane din Vietnam în 1973, Viet-Congul a părăsit Cambodgia, dar Partidul Comunist din Kampuchia a continuat lupta. Guvernul generalului Lon Noi s-a prăbuşit, iar Lon Noi a fugit în SUA. Sihanouk a revenit la putere în 1975, însă puţini mai erau interesaţi de planul său de restaurare a monarhiei. În anul următor, Partidul Comunist i-a impus domiciliu forţat lui Sihanouk, iar în luna mai Pol Pot a fost numit prim-ministru al Cambodgiei. Pol Pot a introdus devastatoare reforme socialiste. Regiunile rurale fuseseră pustiite de luptele de gherilă şi bombardamentele americane, iar oraşele deveniseră suprapopulate de refugiaţi. Pol Pot a evacuat oraşele supraaglomerate – Phnom Penh crescuse cu un milion de oameni înainte de 1976 -, pentru a repopula regiunile rurale pustiite. Toate proprietăţile au devenit comune. Mulţi politicieni, oficiali şi intelectuali care au refuzat să participe la revoluţie au fost ucişi. Phnom Penh a devenit un oraş fantomă. Aceste schimbări dureroase şi catastrofale s-au soldat cu mii de victime. Unii au murit de inaniţie, alţii din cauza bolilor, alţii executaţi. Este posibil ca numărul total al morţilor să fi ajuns la două milioane. În 1978, Vietnamul a invadat Cambodgia, învingând cu uşurinţă forţa defensivă cambodgiană. Pol Pot a fugit spre frontiera cu Thailanda, unde se găsea mai în siguranţă. Mulţi cambodgieni din estul ţării au trecut de partea vietnamezilor, temându-se să nu fie acuzaţi de colaboraţionism, dar Pol Pot a continuat luptele în vest. Până şi China a intervenit temporar, într-un scurt război sino-vietnamez. Statele Unite l-au susţinut şi ele pe Pol Pot, pe de o parte fiindcă era considerat antisovietic, şi au agreat formarea unei alianţe împotriva Vietnamului între Pol Pot, Sihanouk şi naţionalistul Son San. În acest scop, Pol Pot a demisionat oficial în 1985, rămânând totuşi liderul Partidul Comunist din Cambodgia. În 1989, Vietnamul s-a retras din Cambodgia. Pol Pot n-a fost de acord să coopereze pentru procesul de pace şi a luptat împotriva noului guvern de coaliţie. Însă soldaţii lui demoralizaţi, care se întrebau probabil pentru ce mai luptau acum, au început să dezerteze. În 1997, Pol Pot l-a executat pe Son Sen, care fusese mult timp mâna sa dreaptă, când acesta a propus încheierea unei înţelegeri cu guvernul. Pol Pot a fost arestat ulterior de Ta Mok, conducătorul militar al khmerilor roşii, şi a fost condamnat la domiciliu forţat pe viaţă. în aprilie 1998, în urma unui atac reînnoit al forţelor guvernamentale, Ta Mok s-a refugiat în junglă, luându-1 şi pe Pol Pot. După câteva zile, pe 15 aprilie, Pol Pot a decedat la vârsta de 72 de ani. S-a spus că a murit în urma unui infarct, ceea ce este posibil, dar pare mai probabil să fi fost ucis de cei care-l ţineau prizonier. Prin prelungirea continuă a luptelor, Pol Pot a cauzat cambodgienilor suferinţe nemăsurate. Transformările lui socialiste revoluţionare din oraşe şi sate în perioada cât a fost la putere au dus la perturbări economice şi sociale însemnate. Au murit enorm de mulţi oameni. Pol Pot însuşi a estimat că numărul victimelor pricinuite de el a atins aproape un milion, dar este foarte posibil ca acest număr să fi depăşit două milioane. SURSĂ: Lovendal.

Jean-Paul Sartre (Jean-Paul Charles Aymard Sartre) a fost reprezentant al existenţialismului, scriitor, jurnalist şi militant social. A influenţat profund generaţia care i-a urmat, în special tineretul din perioada de după cel de-al Doilea Război Mondial, nu doar prin filosofia şi opera sa literară, ci mai ales ca „intelectual angajat”. Diversele sale angajamente (engagements) sociale sunt inseparabile de gândirea sa filosofică. Angajarea (franceză: engagement) este o noţiune consacrată de filosofia şi literatura existenţialistă, care defineşte datoria morală a omului de idei sau a artistului de a se implica şi în treburile cetăţii. Potrivit definiţiei faimoase a lui Jean-Paul Sartre din lucrarea „Plaidoyer pour les intellectuels”, intelectual nu este acela care scrie cărţi şi îşi petrece timpul cu preocupări intelectuale, ci acela care, părăsind universul livresc, intră direct în viaţa publică şi „se amestecă în treburile care nu-l privesc”. Născut pe 21 iunie 1905 la Paris, este crescut de mamă (tatăl său moare în 1906) şi de bunicul matern, într-o familie de burghezi înstăriţi care îi oferă o educaţie conservatoare. Între 1924 şi 1929 studiază la École Normale Supérieure din Paris, cu accentul pe psihologie, sociologie şi filosofie, fiind influenţat de opera lui Henri Bergson. În studenţie o cunoaşte pe cea care-i va fi alături întreaga viaţă, Simone de Beauvoir – eseistă, scriitoare, figură de marcă a existenţialismului şi a feminismului în Franţa, militantă a mişcării intelectuale contestatare de după război. Îmbinarea dintre libertărţile reciproc asumate ale unor amoruri pasagere şi exterioare şi relaţia lor nu a făcut decât să înnoade şi mai strâns legătura dintre cei doi, care avea să ţină toată viaţa. Intensitatea şi fascinaţia continuă a unuia faţă de celălalt survenea din ceea ce aveau în comun cei doi: ideile, dezbaterile, nevoia de dialog. Un dialog perpetuu, o legătură preponderent intelectuală. Deşi niciunul nu credea în căsătorie, iar Sartre era cel mai acerb duşman al acestei instituţii dintre cei doi, el va fi totuşi cel care îşi va încălca rigurozităţile şi ajunge să o ceară pe de Beauvoir de trei ori în căsătorie, ea refuzând pe motiv că dorea să rămână devotată principiilor sale. „Fără ea nu aş fi avut niciodată aceeaşi experienţă. Un gest pe care îl descriu, o situaţie de viaţă pe care o analizez – ele capătă precizia şi exactitatea lor realistă prin intensitatea experienţei cu Simone de Beauvoir.” Până la izbucnirea celui de al Doilea Război Mondial, Sartre predă filozofia la diferite licee din Le Havre, Laon („oraşul filosofilor”) şi Paris, cu o întrerupere în 1933-1934, când are o bursă de studii la Berlin, unde audiază prelegerile lui Edmund Husserl şi o seamă de cursuri ale lui Martin Heidegger. Prima sa operă literară, La Nausée (Greaţa) cuprinzând deja în germene ideile sale filosofice de mai târziu, în special cea a contingenţei radicale a existenţei, apare în 1938. În 1940, înrolat, ia parte la aşa-numitul „război ciudat”; după deschiderea ostilităţilor este luat prizonier de germani, dar eliberat din lagăr un an mai târziu. La Paris, participă la câteva grupuri intelectuale de rezistenţă împotriva ocupaţiei germane (grupul „Socialisme et liberté” ), activitate care a rămas necunoscută Gestapo-ului şi autorităţilor de ocupaţie, astfel că reuşeşte să monteze în acei ani piesa de teatru „Les Mouches” (Muştele, 1943), cu o tematică antiautoritară. În 1943, publică cea mai importantă operă a sa, care a pus bazele existenţialismului în Franţa, L’Être et le Néant (Fiinţa şi neantul). În 1945, Sartre iniţiază apariţia revistei literare şi politice „Les Temps Modernes”, redactând manifestul-program împreună cu prietenul său Maurice Merleau-Ponty. În 1946 ţine la Sorbona o celebră conferinţă intitulată „Existenţialismul este un umanism” , în care expune filosofia şi morala existenţialistă, punând capăt unor speculaţii naive asupra acestei doctrine filosofice. În acei ani, Sartre înclină tot mai mult către o ideologie de stânga sau de inspiraţie marxistă şi manifestă o simpatie faţă de comunism ca societate alternativă, şi faţă de Uniunea Sovietică, simpatie care-l îndepărtează mai apoi de o seamă de prieteni, precum André Gide, Albert Camus, André Malraux. După reprimarea violentă de către armata sovietică a revoltei anti-comuniste din Ungaria (1956), reacţia imediată a lui Sartre a fost de condamnare a represiunii; se îndepărtează de partidul comunist francez; continuă să facă vizite private în Uniunea Sovietică, China comunistă şi Cuba lui Fidel Castro. Abia după înăbuşirea „Socialismului cu faţă umană” din Cehoslovacia de către forţele Tratatului de la Varşovia în 1968, Sartre se distanţează total, printr-o condamnare fermă şi definitivă, de aşa-numitul „socialism real”, rămânând doar un militant de stânga, un intelectual împotrivindu-se discursului autorităţii. Sănătatea i se degradează rapid în acei ani. Uzat de o supraactivitate literară şi politică, de consumul de tutun, alcool sau amfetamine (după propria-i mărturisire, ajunsese la un tub de 20 de pastile pe zi, pentru a putea să scrie în ritmul propus), într-o zi îşi pierde cunoştinţa. Este nevoit apoi să-şi diminueze orele şi ritmul de muncă. În toamna lui 1973 devine fondatorul şi conducătorul cotidianului de stânga Libération, dar sănătatea şubredă îi limitează activitatea; în special scăderea progresivă a acuităţii vizuale până aproape de orbire îl împiedică să mai scrie şi îl constrânge să-şi angajeze un secretar particular. Jean-Paul Sartre moare în 15 aprilie 1980 la spitalul Broussais din Paris, în vârstă de 75 de ani, în urma unei embolii pulmonare. Ştirea morţii sale provoacă o vie emoţie în întreaga lume. Zeci de mii de oameni, veniţi de pe toate meridianele, vor însoţi cortegiul funerar până la cimitirul Montparnasse din Paris pentru a-i aduce ultimul omagiu. A rămas faimoasă remarca unui tânăr către tatăl său la sfârşitul acelei zile: „Am fost la manifestaţia împotriva morţii lui Sartre”. SURSĂ: Radio România Actualităţi.

RMS Titanic a fost cel mai mare pachebot din lume în momentul plecării sale în călătoria inaugurală din Southampton, Anglia, cu destinaţia New York, pe 10 aprilie 1912. La trei zile de la plecare, în data de 14 aprilie 1912, la ora 23:40, Titanic s-a ciocnit cu un aisberg şi la ora 02:30 a dimineţii zilei de 15 aprilie, nava s-a scufundat în Oceanul Atlantic. În urma naufragiului au murit 1.514 dintre cei 2.228 pasageri de la bord. Am putea crede că Titanicul s-a luptat cu valurile oceanului, că ceaţa şi ploaia au obturat vizibilitatea echipajului, care nu a văzut aisbergul la timp. În realitate, vremea era perfectă şi straniu de liniştită. Potrivit meteorologului Edward Lawrence, chiar vremea prea bună a marcat blestemul vaporului. Acesta spune că şi cea mai mică briză ar fi împins planctonul fosforescent din jurul aisbergului şi iscoadele ar fi văzut pericolul. În filmul lui James Cameron din 1997, Titanic, este pomenit un colier pe nume „Inima Oceanului”. La bordul vaporului blestemat s-a aflat o doamnă pe nume Kate Florence Philips, care a primit un colier valoros din safir de la iubitul ei însurat, Henry Morley. Acesta era un antreprenor bogat în vârstă de 40 de ani, care avea mai multe magazine de dulciuri în Worcester, Anglia şi Kate, în vârstă de 19 ani, a fost contabila sa. Morley dorea să îşi părăsească soţia şi fiica pentru a trăi cu Kate. Cuplul dorea să ajungă în California, unde să înceapă o viaţă nouă. SURSĂ: Ziarul de Iaşi.

Kim Ir-sen s-a născut pe 15 aprilie 1912, într-o Coree aflată sub dominaţie japoneză. De tânăr, Kim s-a înscris în Partidul comunist chinez şi a devenit apoi unul din liderii armatei de gherilă ce lupta pentru eliberarea Coreei. Până la urmă, a preluat puterea în Coreea de Nord, stat format în 1948 şi aflat sub influenţă sovietică, şi nu a predat-o nici măcar dincolo de moarte. Kim a fost prim-ministru al ţării din 1948 şi până în 1972, când s-a creat, special pentru el, funcţia de preşedinte al ţării, dar şi preşedinte al Comitetului Central al Partidului muncitorilor. La 8 iulie 1994, când Kim a murit, i s-a atribuit şi titlul de ”Preşedinte etern”, netransmisibil, într-o ceremonie la care au participat milioane de oameni ai muncii, strânşi în jurul mausoleului din Phenian, o construcţie gigantică, de 100 de milioane de dolari, în care dictatorul îşi doarme somnul de veci. SURSĂ: Libertatea.

Născut într-un sat extrem de sărac al Imperiului ţarist de la graniţa cu Ucraina, într-o familie de analfabeţi, fiind obligat să fie toată viaţa un autodidact, în pofida caracterului său ambiţios (Priestland, 2012, Steagul roşu, Litera, p. 407), Hrusciov a fost muncitor instalator într-o mină din Donbas şi activist sindical ce s-a alăturat bolşevicilor abia în 1918, devenind apoi comisar politic în Războiul civil al acestora cu „armata albilor”. Hruşciov a sprijinit epurările sângeroase declanşate de Stalin în 1934 şi a semnat aprobările pentru arestarea multor bolşevici, despre care ştia că erau nevinovaţi. La izbucnirea Marelui Război pentru Apărarea Patriei, pentru a-i controla îndeaproape pe generalii Armatei Roşii, Hruşciov a fost numit de Stalin comisar politic la Kiev, el reuşind să supravieţuiască fizic şi politic pierderii Harkov-ului în faţa Wehrmacht-ului (Dumitrescu, 2009, Personaje şi personalităţi ale istoriei, Didactică şi pedagogică, p. 401). Ulterior, Hruşciov a fost activ pe frontul bătăliei de la Stalingrad, fiind responsabil cu moralul trupelor şi interogarea prizonierilor naţional-socialişti. După şase luni de la moartea lui Stalin la 5 martie 1953, Hruşciov a reuşit să devină prim secretar al partidului, iar în februarie 1955 l-a înlocuit pe rivalul Malenkov din funcţia de premier cu Nikolai Bulganin (1895-1975), pentru ca în 1958 să cumuleze şi această funcţie. A recurs la represiune armată pe 4 noiembrie 1956, în Ungaria, pentru zdobirea revoluţiei anticomuniste de la Budapesta ce urmărea chiar desprinderea ţării din Pactul de la Varşovia. Hruşciov a retras trupele sovietice staţionate în România în mai-iunie 1958 pentru că oricum nu mai avea vreo justificare juridică pentru menţinerea lor (Tratatul de pace cu Austria fiind semnat încă din 1955) şi în plus îl costau prea mult. Începutul unei relative destinderi faţă de SUA ce a urmat după crima de lezmajestate a condamnării lui Stalin în 1956, (Parish, 2002, Enciclopedia Războiului Rece, Univers Enciclopedic, p. 140), dar şi datorită neîncurajării programului nuclear chinez de către Kremlin au reprezentat motivele care au determinat răcirea relaţiilor şi apoi la ostilitatea lui Mao faţă de conducerea URSS. Cu toate că a decis reducerea forţelor armate sovietice Hruşciov a adoptat poziţii internaţionale dure, reuşind să-l domine pe noul preşedinte Kennedy (măcinat de boală) la sumitt-ul de la Viena din mai 1961. Hruşciov a crezut că se va întâmpla acelaşi lucru atunci când a aprobat ridicarea Zidului Berlinului pe 13 august 1961 şi mai ales în criza rachetelor sovietice amplasate în Cuba (octombrie-noiembrie 1962). În octombrie 1964, energicul şi combativul Nikita Hruşciov s-a lăsat debarcat de la putere fără a opune rezistenţă în faţa conspiraţiei conduse de Leonid Brejnev, care i-a devenit succesor. Până la decesul său survenit în urma unui atac de cord în 1971, Hruşciov, vinovat de desacralizarea şi demonizarea lui Stalin, dar şi de a fi „dezgheţat” URSS-ul stalinist, şi-a continuat viaţa într-o obscuritate relativ confortabilă, regimul brejnevist ştergându-i din Enciclopedia Sovietică chiar şi contribuţiile din Marele Război pentru Apărarea Patriei. Contribuţiile lui Hruşciov la propaganda sovietică pe timpul cât s-a aflat la conducerea URSS - aşa numita perioadă a „Dezgheţului” sau a „Noului curs”, au fost mai mult o urmare a personalităţii sale explozive şi orgolioase, a populismului său natural, decât rezultatul unei anumite concepţii personale, liderul sovietic nereuşind să urmeze vreodată studii superioare. Comportamentul său propagandistic a fost simplu şi uneori vulgar, precum gestul de a bate cu pantoful în banca Adunării Generale a ONU în semn de protest faţă de discursul unui diplomat în septembrie 1960 sau afirmaţia sa publică, la fel de neprotocolară, „Vă vom îngropa!”, rostită în faţa ambasadorilor occidentali la Moscova la o recepţie a ambasadei Poloniei pe 18 noiembrie 1956. Hruşciov s-a dovedit la fel de necioplit în atitudini şi exprimare şi faţă de liderii comunişti din sfera de influenţă sovietică, netolerând nici cel mai mic gest de emancipare politică sau economică de sub supremaţia Moscovei, aşa cum a dovedit-o plin de aroganţă faţă de Gheorghe Gheorghiu-Dej la vizitele sale în România sau faţă de liderii polonezi, pe care i-a ameninţat cu pumnul pe aeroport în 1956 (Priestland, 2012, p. 416). Hruşciov a permis o relativă liberalizare şi destindere în domeniul literaturii şi artelor, chiar dacă reacţiile sale au fost inegale şi contradictorii. Astfel el a autorizat în 1962 publicarea cărţii lui Alexandr Soljeniţân O zi din viaţa lui Ivan Denisov, dar aceasta după ce reacţionase cu duritate împotriva lui Boris Pasternak, autorul romanului Dr. Jivago obligându-l să renunţe la Premiul Nobel pentru literatură în 1958. În vara lui 1957, Hruşciov s-a folosit de desfăşurarea la Moscova a celui de-al 6-lea Festival Mondial al Tineretului şi Studenţilor pentru a face propagandă valorilor şi supremaţiei sovietice în faţa celor peste 30.000 de străini, cărora le-a asigurat vizite la Kremlin şi alte locuri istorice, şi chiar discuţii libere cu tinerii komsomolişti, bine verificaţi şi instruiţi în prealabil. Tot din perspectiva afirmării superiorităţii sistemului sovietic asupra celui american, el i-a asigurat primului om ce a efectuat un zbor în spaţiu (la 12 aprilie 1961 la bordul navei Vostok), Iuri Gagarin (1934-1968), o uriaşă propagandă, organizându-i o primire triumfală la Moscova acestui „Homo Sovieticus” viu şi adevărat, împreună cu o publicitate mondială. Totodată Hruşciov a utilizat această reuşită tehnico-ştiinţifică drept argument în propaganda sa ateistă, afirmând vulgar că „Gagarin nu a văzut nici un Dumnezeu în spaţiu” în timp ce dispunea închiderea unor biserici şi ţinerea de cursuri de ateism ştiinţific în universităţi. În logica acestei mentalităţi şi înţelegeri a vieţii s-a petrecut reacţia impusivă a lui Hruşciov în cadrul celebrei „dispute de bucătărie” cu vicepreşedintele american Richard Nixon la expoziţia de bunuri de consum americane organizată la Moscova, în parcul Sokolniki, considerată drept semn al „competiţiei paşnice” dintre cele două superputeri. Când Nixon i-a spus lui Hruşciov că orice muncitor siderurgist american îşi putea permite o casă dotată cu cele mai moderne aparate electrocasnice, liderul sovietic a izbucnit: „Credeţi că-i prostiţi pe ruşi cu expoziţia asta! Dar realitatea este că aproape toate casele nou construite în Rusia au aceste echipamente. În Statele Unite ai nevoie de dolari pentru această casă, dar aici nu trebuie decât să te naşti cetăţean” (Priestland, 2012, p. 427). Era vorba de acelaşi tip de propagandă hei-rup-istă pe care o practicase în anii 30 faţă de muncitorii ce-şi riscau sănătatea şi viaţa în construcţia metroului moscovit. Vizita lui Hruşciov în SUA din septembrie 1959 a constituit prilejul unui amplu duel propagandistic americano-sovietic, manifestat deopotrivă în presa americană, cât şi cea sovietică, liderul de la Kremlin fiind dus la Disneyland, i s-au organizat întâlniri faţă în faţă cu mari vedete hollywoodiene, a fost plimbat strategic prin cartiere recent construite şi bogate ferme agricole americane. Propaganda Washingtonului s-a dovedit mai puternică, Hruşciov fiind impresionat de cele văzute şi la întoarcerea în ţară a încercat să aplice în URSS câte ceva din cele văzute (sistemul de autoservire în cantine) şi mai ales să ducă o politică mai puţin rigidă şi agresivă faţă de SUA. Marea lovitură politică şi de propagandă pe care Hruşciov a plănuit-o şi executat-o cu măiestrie a fost aşa numitul Raport secret prezentat pe 25 februarie 1956 doar delegaţilor sovietici (fără presă şi invitaţi străini) la cel de-al XX-lea Congres al PCUS. Textul nu a fost recunoscut şi publicat în URSS până la venirea la putere a lui Gorbaciov şi chiar comuniştii francezi, profund lezaţi de conţinutul acestuia, se refereau la el drept „documentul atribuit lui Hruşciov”. Hruşciov a demontat cultul personalităţii lui Stalin, dezvăluind Marea Teroare şi abuzurile cumplite, crimele şi propaganda ordonate de acesta, precum şi testamentul lui Lenin care avertiza asupra pericolului stalinist. O întreagă comisie secretă lucrase încă din 1955 pentru strângerea dovezilor privind ordinele execuţiilor în masă. Cu toate acestea, Hruşciov nu a pus nici un moment în discuţie comunismul şi sistemul sovietic, ci doar contribuţia malefică a lui Stalin, care la vremea respectivă era divinizat la fel ca şi Lenin. Pentru ca lucrurile să fie şi mai clare în privinţa „noului curs” al politicii sale, el a desfiinţat în aprilie 1956 relicva stalinistă a Cominform-ului. În 1961 l-a evacuat pe Stalin din Mausoleul din Piaţa Roşie din Moscova într-o nişă din zidul Kremlinului. Aceste dezvăluiri au şocat nu numai întreaga asistenţă bolşevică, dar şi lumea comunistă, provocând cutremure politice şi chiar traume pesonale (Boleslaw Bierut, 1892-1956, conducătorul Partidului comunist polonez, după ce a citit discursul, bolnav fiind, a făcut atac de cord şi a murit). Un diplomat aristocrat britanic îl considera pe Hruşciov „necioplit, impetuos, vorbăreţ şi cam iresponsabil”, descriindu-l drept „o combinaţie de ţăran dintr-un roman rusesc din secolul al XIX-lea - viclean şi bănuitor la adresa stăpânului - şi un lider de sindicat britanic de modă veche” (apud Pristland, 2012, p. 407). În cei unsprezece ani cât s-a aflat în fruntea URSS, Hruşciov a reuşit să destalinizeze unele sectoare ale înţepenitului imperiu sovietic în timp ce a traversat câteva dramatice crize internaţionale, reuşind să evite totuşi confruntarea nucleară. Născut la 15 aprilie 1894, Kalinovka, provincia ţaristă Kursk - decedat la 11 septembrie 1971, Moscova, URSS, prim secretar al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice SURSĂ: Ziarul Financiar.

În urmă cu 29 de ani, pe stadionul Hillsborough s-a petrecut una dintre cele mai mari tragedii din istoria fotbalului. Pe 15 aprilie 1989, arena din Sheffield ar fi trebuit să găzduiască semifinala Cupei Angliei dintre Liverpool și Nottingham Forest. Meciul a fost însă întrerupt după numai șase minute, după ce în sectorul ocupat de fanii "cormoranilor" a fost permis accesul unui număr prea mare de suporteri, ceea ce a dus la o busculadă în urma căreia au murit 96 de oameni, iar alţi 766 au fost răniți. Iniţial, organizatorii au decis să lase o singură cale de acces pentru fanii lui Liverpool în sectorul rezervat acestora. Prevăzută cu turnichete, intrarea s-a aglomerat tot mai mult pe măsura apropierii orei de începere a partidei. Într-o încercare care s-a dovedit fatală pentru aproape 100 de persoane, poliția a decis să deschidă o poartă de evacuare din arenă și să-i dirijeze pe acolo pe suporteri. Aceasta făcea, însă, legătura, printr-un tunel, cu două sectoare de tribună rezervate spectatorilor în picioare, care erau deja supraaglomerate. În momentul în care primii fanii s-au înghesuit tot mai mult unii în alții și nu au mai avut unde să se ducă, aceștia au fost practic călcați în picioare de miile care veneau din spatele lor. Unii au reușit să escaladeze cu greu gardurile din jur, salvându-se cu ajutorul celorlalți spectatori. Inițial, poliția s-a spălat pe mâini și a aruncat vina asupra fanilor, pe care i-a acuzat că ar fi forțat calea de acces unde s-a produs tragedia. După un an și jumătate de anchetă, însă, o comisie parlamentară britanică și-a prezentat concluziile în vara lui 1990. Potrivit raportului, motivul producerii tragediei a fost faptul că "Poliția a scăpat lucrurile de sub control". După tragedia de pe Hillsborough, autoritățile britanice au interzis complet sectoarele de stadion cu locuri în picioare, iar gardurile care separau tribunele de teren au dispărut, pentru a evita ca, într-o situaţie similară, spectatorii să fie striviţi sau călcaţi în picioare. Verdictul definitiv în acest caz a fost dat în aprilie 2016, la 27 de ani de la evenimentele dramatice de pe Hillsborough. Justiţia britanică a ajuns la concluzia că tragedia s-a produs din cauza erorilor comise de poliţie, care nu a avut un plan de evacuare bine pus la punct şi a aplicat cu întârziere planul de urgenţă. În 2012, precedentul verdict, care stabilea că evenimentele din 1989 nu au fost decât un accident, a fost respins ca urmare a unei campanii dusă de familiile victimelor, care au cerut o nouă anchetă. Atunci s-a redeschis dosarul, după un raport independent, publicat în acelaşi an, care a scos la iveală faptul că nu s-a intervenit la timp. Mult timp, puțină lume știa că verișorul lui Steven Gerrard, Jon-Paul Gilhooley, a fost, la doar 10 ani, cel mai tânăr suporter dintre cei care și-au pierdut viața pe Hillsborough. De altfel, în cartea sa autobiografică, legenda lui Liverpool i-a rezervat acestuia primul capitol. La fel ca în fiecare an, victimele de pe Hillsborough au fost comemorate de club. Site-ul oficial al lui Liverpool a publicat un scurt comunicat, în timp ce antrenorul echipei, Jurgen Klopp, şi căpitanul Jordan Henderson au depus o coroană de flori la memorialul tragediei de lângă Anfield. Apoi, întreaga echipă a ţinut un minut de reculegere în memoria victimelor. Ieri, la meciul câştigat cu 3-0 în faţa lui Bournemouth, fanii "cormoranilor" au realizat o coregrafie superbă, prin care au dorit să comemoreze cei 29 de ani care au trecut de la tragedia care a schimbat fotbalul englez. SURSĂ: Digi Sport.

Abraham Lincoln, nelipsit din orice top al oamenilor de succes, a fost cel de-al 16-lea preşedinte al Statelor Unite ale Americii. La un secol şi jumătate de la trecerea sa în nefiinţă, continuă să se numere printre cei mai admiraţi oameni de pe planetă, prin prisma vieţii sale presărate cu obstacole transformate în realizări notabile. A reuşit să ocupe prima poziţie în SUA şi să-şi graveze pentru totdeauna cu litere de aur numele în istoria Americii. Numit uneori Abe Lincoln sau Honest Abe (Abe cel cinstit), Abraham Lincoln este considerat de istorici drept unul dintre cei mai importanţi preşedinţi ai Americii. S-a născut într-o familie săracă de fermieri, cu părinţi analfabeţi. Deoarece şi-a pierdut mama de la o vârstă fragedă, a fost nevoit să muncească din greu pentru a-şi ajuta familia. Prin urmare, nu a primit educaţie şcolară, ci s-a autoeducat, studiind singur matematica, literatura şi dreptul. Greutăţile nu l-au părăsit odată cu înaintarea în vârstă. Şi-a pierdut trei dintre cei patru fii pe care i-a avut, la vârstele de patru, 12, respectiv 18 ani. Când avea 51 de ani, a fost ales al 16-lea preşedinte al SUA. Celebritatea lui Abraham Lincoln se datorează deciziilor sale, care au schimbat istoria Statelor Unite. A militat pentru libertate şi tradiţie, fiind devotat principiilor Părinţilor Fondatori ai SUA. De asemenea, a favorizat modernizarea economică şi a încurajat urbanizarea, a menţinut o naţiune divizată - statele din Nord şi cele din Sud - într-o perioada dificilă, după Războiul de Secesiune. Tot el a condus statele din Nord în victoria din Războiul Civil. Pe 1 ianuarie 1863, a emis „Proclamaţia de emancipare”, care a condus la eliberarea sclavilor din toate statele SUA. Pe 14 aprilie 1865, Abraham Lincoln a fost asasinat, în timp ce se afla la teatru, de un actor simpatizant al Confederaţiei. A murit a doua zi, pe 15 aprilie 1865. Abraham Lincoln a fost primul președinte american care a avut barbă pe tot parcursul mandatului său. Pe 10 martie 1849, cerea patentul pentru o invenţie: construise un dispozitiv care urma să ajute vapoarele să treacă peste bancurile de nisip fără a mai fi descărcate. A primit patentul pentru această invenţie după două luni. Deşi mecanismul nu a fost folosit niciodată, Abraham Lincoln rămâne singurul preşedinte al Statelor Unite ale Americii cu un patent de inventator. A creat Serviciile Secrete cu câteva ore înainte de moartea sa. După 1901, după ce alți doi președinți au fost asasinați, Serviciile Secrete s-au dedicat protecției acestora. SURSĂ: Ziua de Constanţa.

@Maschinengewehr42 al-Qaida e înfiinţată în 1988 de către americani, pentru a lupta împotriva sovieticilor în Războiul din Afganistan.

bun

@Maschinengewehr42 eu m-aş bucura să existe şi consecinţe, însă doar pentru nenorociţii de americani.

@Maschinengewehr42 ei au creat al-Qaida şi ISIS

Statele Unite și aliații vor trebui să suporte consecințele atacului lansat în Siria, a precizat ambasadorul Rusiei la Washington Anatoly Antonov, ca urmare a atacului din cursul nopții asupra mai multor obiective siriene. „Cele mai rele așteptări au devenit realitate. Au rămas surzi la avertismentele noastre. Au acționat conform unui scenariu plănuit dinainte. Suntem amenințați din nou. Am avertizat că asemenea acțiuni nu vor rămâne fără consecințe. Toată responsabilitatea e pe umerii Washingtonului, Londrei și Parisului”, a spus diplomatul rus, citat de TASS. Totodată, Antonov a precizat că este „inacceptabil ca președintele Rusiei să fie insultat”. „SUA, o țară care are cel mai mare arsenal chimic, n-are dreptul moral să-i acuze pe alții”, a mai spus ambasadorul Rusiei la Washington. La scurt timp, purtătorul de cuvânt al Ministerului rus de Externe a reacționat precizând: „Cineva trebuie să fie excepțional ca să atace capitala Siriei când țara avea, în sfârșit, o șansă la un viitor pașnic”, a spus Zakharova. Maria Zakharova a acuzat Casa Albă că și-a bazat decizia pe informațiile apărute în presă. „Casa Albă a precizat că certitudinea că în spatele atacului chimic este Damascul provine din presă, relatările privind simptomele, filmulețele și fotografiile, cât și informații credibile”, a precizat ea într-un comunicat citat de CNN. Statele Unite, Marea Britanie și Franța au bombardat, în noaptea de vineri spre sâmbătă, mai multe obiective guvernamentale situate pe teritoriul Siriei. „Am cerut forțelor armate ale Statelor Unite să lanseze atacuri aeriene asupra unor obiective care contribuie la regimul chimic al dictatorului Bashar al-Assad. Forțele comune americane, britanice și franceze răspund atrocităților și vor folosii toate instrumentele puterii noastre naționale: militare, economice și diplomatice”, a spus Donald Trump într-un discus la Casa Albă, subliniind că scopul acestui atac este „să descurajeze producția, promovarea și folosirea armelor chimice.” Totodată, el a avertizat regimul Bashar al-Assad, susținut de forțele ruse, că atacurile vor continua până când presupusul program chimic se va sfârși: „Forțele noastre sunt pregătite să continue până când regimul sirian încetează să mai folosească arme chimice.” Liderul de la Casa Albă a criticat și Rusia, pentru că susține reregimul Bashar al-Assad, afirmând: „Acest masacru a fost ceea ce a dus la tensionarea situației prin folosirea de arme chimice de către acest regim îngrozitor. Atacul diabolic a provocat suferințe mamelor și taților, bebelușilor și copiilor, care n-au mai putu respira. Acestea nu sunt acțiunile unui om, ci mai degrabă crimele unui monstru. Ce fel de națiune vrea să fie asociată cu un criminal în masă, care ucide bărbați, femei și copii nevinovați. Țările din lume pot fi judecate după prieteniile pe care le au. Nicio națiune nu a avut de câștigat promovând, pe termen lung, tirani brutali și dictatori criminali. Rusia trebuie să decidă dacă va continua pe această cale întunecată sau dacă se va alătura națiunilor civilizate, ca o forță pentru pace și stabilitate. Sper că într-o zi ne vom înțelege cu Rusia și poate chiar și cu Iran, sau poate că nu”. În jur de 500 de persoane au fost afectate de presupusul atac chimic care a avut loc, weekendul trecut, în orașul Douma din enclava siriană Ghouta de Est, potrivit Organizației pentru Sănătate. Cu toate acestea, numărul morților și răniților rămâne neclar, activiștii relatând moartea a cel puțin 40 de persoane. Purtătoarea de cuvânt a Departamentului de Stat, Heather Nauert, a precizat că SUA au „dovada” că forţele lui Bashar al-Assad au utilizat arme chimice în Douma, conform AFP. SURSE: ProTV, B1, UNIMEDIA, TV8, InfOpinia, Adevărul, JurnalTV, money.ro, Observatorul Prahovean, stiripesurse.ro, Radio România Actualităţi, Ziarul de Iaşi, România TV, A.M. Press, Black News, Orange.

România susţine şi este solidară cu acţiunea fermă de răspuns a SUA, Marea Britanie şi Franţa în Siria, ca urmare a atacului chimic din 7 aprilie, a anunţat Guvernul, printr-un comunicat transmis AGERPRES. "Guvernul României reiterează condamnarea atacului chimic din 7 aprilie 2018, soldat cu victime în rândul populaţiei civile, în termenii cei mai categorici. România susţine şi este solidară cu acţiunea fermă de răspuns a SUA, Marea Britanie şi Franţa în Siria, ca urmare a atacului chimic şi reiterează sprijinul ferm pentru orice efort al comunităţii internaţionale destinat încetării conflictului din Siria", se precizează în comunicatul Guvernului. Statele Unite, Marea Britanie și Franța au bombardat, în noaptea de vineri spre sâmbătă, mai multe obiective guvernamentale situate pe teritoriul Siriei. Mișcarea celor trei state vine în semn de răspuns la presupusul atac chimic al regimului sirian susținut de Rusia, care a avut loc într-un orășel din Ghouta de Est, weekendul trecut, informează BBC News. Preşedintele american, Donald Trump, a anunţat vineri seara (ora locală) într-un discurs de la Casa Albă, o operaţiune militară în curs contra Siriei, împreună cu Franţa şi Regatul Unit, pentru a pedepsi regimul lui Bashar al-Assad pe care îl acuză de atac cu armă chimică contra civililor. Statele Unite şi aliaţii lor au lansat peste 100 de rachete asupra Siriei, iar "un număr semnificativ" dintre ele au fost interceptate de forţele siriene, a transmis sâmbătă Ministerul Apărării rus, citat de AFP. "Peste 100 de rachete de croazieră şi rachete aer-sol au fost lansate de Statele Unite, Marea Britanie şi Franţa de pe mare şi din aer asupra unor obiective siriene militare şi civile", a precizat ministerul într-un comunicat citat de agenţia oficială de presă RIA Novosti. "Un număr semnificativ" dintre aceste rachete au fost doborâte de apărarea aeriană siriană, a adăugat Ministerul Apărării rus. SURSE: Antena 3, InfOpinia, Cuget Liber, B1.

Preşedintele Klaus Iohannis a afirmat, sâmbătă, că România condamnă în continuare folosirea armelor chimice în Siria şi exprimă solidaritate faţă de acţiunile partenerilor strategici. "România condamnă în continuare folosirea armelor chimice în Siria, care este dincolo de orice justificare. Suntem solidari cu acţiunile partenerilor noştri strategici", a scris Iohannis, pe Twitter. Preşedintele american, Donald Trump, a anunţat vineri seara (ora locală) într-un discurs de la Casa Albă, o operaţiune militară în curs contra Siriei, împreună cu Franţa şi Regatul Unit, pentru a pedepsi regimul lui Bashar al-Assad pe care îl acuză de atac cu armă chimică contra civililor, a transmis AFP. Ofensiva a constat în trei atacuri asupra instalaţiilor utilizate pentru producerea şi depozitarea armelor chimice, a informat Pentagonul. SURSE: AGERPRES, stiripesurse.ro, Evenimentul Zilei, Digi24, Mediafax, ProTV, DC News, Antena 3, Adevărul, Antena 1, România TV, Realitatea, jurnalul.ro, Ziarul de Iaşi, HotNews, România Libera, B1, TVR, ziare.com, profit.ro, AK-24, Capital, Libertatea, Naşul, Magna News, Radio România Actualităţi, Ora de Sibiu, ReperIS, news.ro, Cronica Română, Ziua de Constanţa, wall-street.ro, Cuget Liber, EurActiv, Telegraf, GreatNews, Olt Alert, Calea Europeană, OpiniaTimişoarei, Revista 22, Naţional, Curentul, Europa FM, Replica, Monitorul Expres, Bună Ziua Vaslui, Pagina de Politică, Comisarul, Reporter Virtual, Bună Ziua Iaşi, 9AM, TRACKNEWS, InfOpinia.

Preşedintele Camerei Deputaţilor, Liviu Dragnea, a transmis, pe Facebook, că este solidar cu decizia aliaţilor ţării noastre SUA, Marea Britanie şi Franţa de a ataca cu rachete Siria, considerând că este un răspuns pe măsură, în cotextul atacului cu arme chimice asupra populaţiei siriene. "Exprim solidaritatea cu aliaţii noştri SUA, Marea Britanie şi Franţa, care au răspuns, la 14 aprilie 2018, de o manieră fermă şi proporţională la atacul chimic din localitatea Douma, Ghouta de Est (R. A. Siriană), soldat cu victime în rândul populaţiei civile, inclusiv copii. Consider că folosirea armelor chimice este inacceptabilă în orice circumstanţe şi constituie o încălcare flagrantă a regimului internaţional de neproliferare, a normelor fundamentale de drept internaţional", a scris liderul PSD pe Facebook. SURSE: Ziarul Financiar, jurnalul.ro, ziare.com, Digi24, B1, stiripesurse.ro, Cotidianul, Antena 3, Adevărul, Cuget Liber, România TV, Puterea, Naţional, Bună Ziua Vaslui, bursa.ro, The World News, wall-street.ro.