Am vorbit cu deținuți români despre cum e să ai relații și să iubești de după gratii

[TG Chinez]

Prima dată am mers în închisoare acum doi ani. Făceam practică pentru master. „Afară", cum îi zic cei de după gratii, e despărțit de „în pușcărie" prin două porți. Ca să intri în penitenciar, trebuie să treci prin poarta unu și poarta doi, unde lași tot ce are legătură cu libertatea: telefon, stick-uri, încărcătoare, medicamente, țigări. Asta când mergi la vizită. Când mergi cu o condamnare, mai lași și partenerul de viață și copiii.

Vara trecută mi-am dat dizertația. A avut un titlu academic: „Partenerul de cuplu: factor de risc sau factor protectiv în reintegrarea socială a persoanelor condamnate penal privativ de libertate". Pe scurt, am vrut să văd ce se întâmplă cu relațiile de dragoste când unul dintre parteneri ajunge după gratii. Am ajuns la concluzia că fiecare relație e extrem de complexă și o generalizare ar fi greșită. Nu am putut să public nimic din ce am aflat atunci, așa că anul ăsta m-am întors, ca jurnalistă, să mai aflu niște povești de dragoste.

M-am dus la Penitenciarul Ploiești, penitenciar de bărbați, unde am vorbit cu doi deținuți despre cum s-au căsătorit după gratii, și la Penitenciarul Târgșor, penitenciar de femei, unde am vorbit cu două femei despre cum rămân soții și mame, din închisoare.

Nuntă după gratii

Când te căsătorești în penitenciar, cererea e dublă. Mai întâi o ceri pe ea și apoi faci cerere la Administrația Națională a Penitenciarelor, ca să te lase să te căsătorești în penitenciar.

Asta a făcut Adrian, un tip de 27 de ani care s-a căsătorit acum trei ani după gratii.

Când a fost arestat, găsit vinovat de înșelăciune, era de un an jumate într-o relație și iubita lui era însărcinată în luna a șasea.

S-au cunoscut în cartier. El avea o fabrică de pâine, iar ea făcea un curs de frizerie prin zonă. Cum stăteau amândoi la lucru până târziu, el a început să o conducă cu mașina acasă. După ce ajungeau acasă, vorbeau pe Facebook. Așa și-au dat întâlnire pe bune.

Cred că a fost dragoste la prima vedere când ne-am văzut a doua oară.

S-au căsătorit când el era în penitenciar, mai ales pentru că el trebuia să recunoască copilul. S-au adaptat la program: vizite o dată pe săptămână și convorbiri telefonice în fiecare zi, plus scrisori, dar mai rar că nu e bine.

„Nu e bine să ții scrisori, așa e superstiția, stai mai mult aici dacă ai scrisori. La fel și cu hainele, nu lăsăm haine aici când ne eliberăm, că ne întoarcem după ele."

Pe lângă vorbitul la telefon și vizita prin geam, se văd câte două ore la trei luni, la vizita intimă.

„Asta e o parte care desparte multe cupluri, dacă nu mai ai contact, nu mai ai nimic, cum să mai stai împreună?"

Cel mai rău îi pare că nu a fost prezent când i s-a născut copilul. Și-a cunoscut fiul la vizită, prin geam.

L-a ținut prima dată în brațe trei luni mai târziu, când i s-a schimbat sistemul de detenție și a trecut la semideschis.

Soarele și zâna de zăpadă

Marian e coleg de penitenciar cu Adrian. Înainte să fie arestat în 2008, Marian ieșea cu o fată. Fără prea multe obligații.

Ne-am cunoscut la o sărbătoare comunală și ne-am plăcut. Am fost iubiți la nivel de aventură.

A „căzut la închisoare" la 22 de ani, pentru omor, și nu a vrut să țină legătura. I-a fost frică.

„Odată cu venirea în penitenciar trebuie să rupi unele relații, că dacă nu, se vor rupe ele și te vor răni. Eu am păstrat legătura doar cu părinții."

Ea a continuat să îl caute. La început refuza să iasă la vizită, nu s-au văzut aproape șase ani. Îi era și frică de suferință, dar nici nu voia să o țină pe fată într-o relație care „mai mult sau mai puțin o privează și pe ea de libertate".

O mai suna din când în când.

Spune că jocul ăsta a consolidat legătura dintre ei, „pentru că scrisul pe hârtie are un impact mult mai mare decât messenger sau o discuție verbală". Și-au scris lucruri pe care nu și le-ar fi putut spune față în față.

Așa s-au îndrăgostit și s-au luat. Ea l-a cerut pe el în căsătorie și vara trecută s-au căsătorit în penitenciar.

Marian spune că acum cererile în căsătorie se fac pe stadioane, prin avioane, în genunchi, pe burtă. La ei a fost după gratii, la vizită. Asta a fost extravaganța din relația lor. În rest, Marian se consideră tradițional. Crede că o persoană, fie tip sau tipă, cu cât are mai multe relații, își pierde din credibilitate și prețul îi scade. Cinci e numărul după care crede el că ar trebui să se pună punct.

„Prima (n.r. relație) să fie din copilărie, a doua că e chestia aia de adrenalină, a treia că te îndrăgostești, a patra din decepție, ca să ai pe umărul cui plânge, dar deja de la a cincea relație încolo, nu mai...ai deja o etichetă pentru că așa e lumea".

Ei sunt la a doua relație serioasă. Bărbatul spune că cel mai greu în a avea o relație și o condamnare cu executare în același timp e că nu îți poți consola partenerul când plânge.

O să meargă acasă abia peste doi ani.

„Am ceva al meu în suflet"

A văzut că ea nu se lasă, așa că până la urmă a acceptat să iasă la vizită. Când s-au văzut, au făcut un pact, să scrie fiecare dintre ei o poveste cu două personaje – soarele și zâna de zăpadă și apoi să le dea unei persoane să le jurizeze, să spună care e cea mai frumoasă. Premiul câștigătorului era o plăcuță, d'aia cum poartă soldații, cu numele lor.

El a lucrat la povestea lui juma de an, după multe ciorne. Au ieșit șase pagini. A și câștigat.

 

 

După ce am vorbit cu cei doi bărbați, am mers la Penitenciarul de femei Târgșor, să văd pentru ele cum e să fie neveste, mame și deținute.

Ne-am întâlnit în „clubul penitenicarului", adică o cameră unde deținutele participă la activități. La Târgșor se aud manele, iar pe pereții clubului sunt buline colorate. Prima care vine să vorbească cu mine e Luminița, o femeie de 67 de ani.

E îmbrăcată într-obluză de pijama cu un buzunar la piept, din care iese un șervețel, și o fustă cu flori. Părul cărunt îi e prins într-o coadă și o cordeluță îi apasă firele și le netezește. Mă privește din spatele ochelarilor și îmi povestește în timp ce gesticulează. Își mai ia privirea de la mine când caută să îmi arate culori sau obiecte care s-ar potrivi cu ceea ce descrie.

Femeia s-a căsătorit prima dată la 17 ani. S-au întâlnit la o nuntă, s-au plăcut și la scurt timp după, au făcut și ei nuntă. În 2000 a rămas „vădană", soțul s-a îmbolnăvit și a murit.

Când a rămas singură, i-a fost frică să stea singură la țară, că se întâmplă multe, „intră bețivi, jefuitori peste tine". S-a alăturat Martorilor lui Iehova și, printr-o prietenă de acolo, l-a cunoscut „pe acest bărbat cu care s-a petrecut necazul de am ajuns aici".

Era cu 13 ani mai mare ca ea și s-au căsătorit după câteva luni. Spune că acum cinci ani l-a găsit mort în fața porții și de aia a ajuns la închisoare. Se declară nevinovată de crima pentru care e închisă.

Luminița are doi copii, din prima căsătorie. Sunt mari, la casele lor. A ales să îi țină la distanță.

„Eu am fost pusă sub cheie din 2011, de ziua de Sfântul Nicolae, spre seară. Mi-e rușine de unde sunt. Pentru copiii mei e o mare durere, așa ceva la noi în familie nu s-a mai pomenit. Mai bine să îi aud la telefon, decât să îi aduc aici. Îmi imaginez cum se îmbracă să vină aici, știu că pentru ei e o prăpastie. Nu vreau asta."

Are program – vorbește cu fata sâmbăta și cu sora și băiatul în cursul săptămânii, „dar nu mereu". Ca să îi treacă timpul a încercat să citească romane, dar spune că niciunul nu e mai frumos ca al ei.

„Am plantat pomi, flori, legume, am crescut copii, animale, păsări, gâște, curci cu pui, rațe, vacă, porc, am avut de toate. Știu că am ceva al meu în suflet și când ies de aici vreau să îmi deschid un cabinet, poate de pictură."

„O educ la telefon"

După ce Luminița pleacă, o cunosc pe Ana. O femeie de 41 de ani, fostă învățătoare. E îmbrăcată cu o salopetă de blugi strâmtă și se joacă cu fermoarul de la decolteu în sus și-n jos în timp ce vorbim.

E la închisoare de patru ani și mai are încă zece de ispășit pentru omor. Fiica ei de 11 ani a rămas în grija soțului și a socrilor.

„Am o familie frumoasă. După faptă, a fost o perioadă în care soțul m-a judecat și nu mi-a înțeles gestul necugetat. A durat cam șase luni în care ne-am certat aproape la fiecare discuție."

Spune că, într-un final, el a conștientizat că gestul ei e ireversibil și au decis să își continue viața. O vizitează din trei în trei luni, câte două ore. Doar atunci primește vizită la masă, „nu aș suporta să îmi văd copilul și soțul prin geam și să nu pot să îi ating".

 

 

 

Sursa: Click!

[Marius]

Closed.