Jump to content

[12 aprilie] 1945 - moartea lui Franklin D. Roosevelt


BIS aka OldNab
 Share

Recommended Posts

Imagini pentru f.d. roosevelt

 

 

 

 

 

Franklin Delano Roosevelt a fost cel de-al treizeci şi doilea preşedinte al Statelor Unite ale Americii. Este singurul preşedinte din istoria SUA care a fost instituit în funcţie patru mandate succesive. Este considerat unul dintre cei mai importanţi lideri politici ai secolului XX.
 
Născut la 20 ianuarie 1882 în Hyde Park, statul New York, într-o familie înstărită, de origine olandeză, Franklin Delano Roosevelt a fost fiul lui James Roosevelt şi al Sarei Delano, a doua soţie a lui James. Tatăl său deţinea o proprietate ce se întindea de-a lungul râului Hudson şi acţiuni importante într-o serie de companii de cărbune şi transport. În copilărie, Roosevelt a călătorit în fiecare vară cu familia în Europa, motiv pentru care a deţinut cunoştinţe bune în limbi străine. Pe ţărmurile mării Noii Anglii, a devenit interesat de chestiuni maritime.

 

Până la 14 ani a primit educaţia la domiciul familiei. Între 1896-1898, Roosevelt şi-a făcut studiile la una dintre cele mai bune şcoli din oraşul Groton, statul Massachusetts. Şi-a început cariera pe Wall Street, la o mare firmă de avocatură. La 17 martie 1905, F. D. Roosevelt s-a căsătorit cu Anna Eleanor Roosevelt, verişoara sa de gradul cinci. Cuplul a avut şase copii, cinci băieţi şi o fată.

 
Roosevelt a început o strălucită carieră politică, după ce a urmat cursurile celor mai bune universităţi din ţară, Harvard şi Columbia, şi a obţinut diploma de avocat. În 1910, a fost ales senator democrat al statului New York, iar doi ani mai târziu a susţinut din toate puterile candidatura la preşedinţie a lui Woodrow Wilson, cu care a împărtăşit aceleaşi vederi progresiste. La rândul său, preşedintele nou ales l-a numit secretar adjunct la Departamentul Marinei. La sfârşitul primului război mondial, a reprezentat SUA la Conferinţa de pace de la Paris.

 
În 1920, Roosevelt a candidat pentru postul de vicepreşedinte, dar a fost ales republicanul Harding. Atunci a intervenit în viaţa sa un eveniment crucial: s-a îmbolnăvit de poliomielită, urmată de paralizia membrelor inferioare. Boala şi sechelele motorii au influenţat puternic cariera viitorului preşedinte, făurindu-i imaginea unui om curajos şi hotărât. Susţinut de soţia sa Eleanor, el a revenit în arena politică în 1929 şi a fost ales guvernator al statului New York.

 
Crahul bursier din 1929 a aruncat America într-o confuzie totală. Roosevelt şi-a experimentat atunci propriile soluţii şi a aplicat un New Deal în avanpremieră: Administraţia pentru Ajutorare Temporară de Urgenţă a angajat şomeri pentru diferite lucrări. Ardoarea cu care a combătut criza şi optimismul său au fost pe gustul americanilor. Drumul spre Casa Albă i-a fost deschis. Odată ales, Roosevelt a trebuit să răspundă uriaşelor speranţe puse în el, cu atât mai mult cu cât criza s-a adâncit pe zi ce trecea.

 
Franklin Delano Roosevelt a consolidat şi reînnoit democraţia americană, consacrând intervenţia statului în economie, ceea ce a dat naştere statului-providenţă şi a pus capăt izolaţionismului. „Vă angajez pe voi şi mă angajez eu însumi să realizez un nou acord (New Deal) pentru poporul american. Fie ca noi toţi, reuniţi aici, să fim noi înşine profeţii unei noi ordini”, le-a spus F. D. Roosevelt, candidat în alegerile prezidenţiale, delegaţilor la Convenţia democrată, pe 2 iunie 1932. La acea dată, cel puţin un american din patru apţi de muncă era şomer. În faţa acestei crize fără precedent, cu atât mai gravă cu cât a urmat după o perioadă de prosperitate, Roosevelt a promis să acorde asistenţă celor mai nevoiaşi şi să redistribuie resursele naţionale. Cu toate acestea, el nu a fost dispus să sacrifice spiritul sistemului. Programul său a fost ambiţios, dar vag.

 

Candidatul democrat, care s-a înconjurat de intelectuali fără să se numere el însuşi printre ei, apare ca un pragmatic care critica rigiditatea doctrinelor economice. Primele o sută de zile ale mandatului său au fost decisive: primul New Deal (1933-1939) a rămas în istoria americană ca prima intervenţie autentică a guvernului federal în economie.

 
Prin intermediul Legii bancare din 1 martie 1933, preşedintele a început să reglementeze sistemul bancar, care s-a aflat la originea dezastrului din 1929, organizând controlul şi lupta împotriva speculaţiilor financiare. O devalorizare monetară de 41% a favorizat exporturile şi a uşurat datoriile americanilor. A doua prioritate a politicii sale economice s-a referit la şomaj. „Cea mai mare sarcină a noastră şi cea dintâi este să punem din nou poporul la muncă”, spunea Roosevelt.

 

În mai 1933, Roosevelt a lansat mari lucrări de infrastructură, printre care şi Proiectul Tennesse Valley. Douăzeci şi unu de baraje de electrificare, şase baraje de acumulare şi sute de canale au fost construite până în anii 1950, pentru a spori producţia de energie hidroelectrică. Acest proiect răspundea la trei obiective: să dea de lucru mai multor mii de şomeri, să transforme fluviul Tennesse într-un curs de apă navigabil şi să doteze cu echipamente performante o regiune săracă.

 
Preşedintele american a creat agenţii federale – Administrarea Lucrărilor Civile (1934), având ca scop să angajeze şomerii contra unui salariu minim garantat. Peste opt milioane de americani au fost astfel antrenaţi în construcţia de şcoli, de stadioane, de drumuri şi în realizarea marilor lucrări de infrastructură.

 

Pentru prima oară în Statele Unite ale Americii, un preşedinte a acceptat o creştere a cheltuielilor publice, pentru a suplini lipsa investiţiilor private. În fine, adept al unei politici keynesiene, Roosevelt a sperat să relanseze economia susţinând cererea, fiindcă numai consumul de familie, bazată pe o sporită putere de cumpărare, permite creşterea producţiei.

Legea ajustării agricole a prevăzut creşterea preţurilor agricole şi acordarea de subvenţii fermierilor. În iunie 1933, prin Legea de refacere a industriei naţionale, preşedintele a stabilit norme de concurenţă loială pentru a putea controla producţia şi preţurile industriale. În felul acesta, Roosevelt a impus o nouă concepţie asupra rolului statului, pe care nici un preşedinte nu o va pune sub semnul întrebării, până la Ronald Reagan.

 
În ţara liberalismului-rege, preşedintele american a pus bazele statului-providenţă Wellfare State – al doilea New Deal (1935-1937), şi mai ambiţios decât primul, a încercat să impună capitalismului american garanţii sociale, care erau necesare în condiţiile crizei. Prin câteva legi, Roosevelt a garantat libertatea sindicală, a încurajat încheierea de contracte colective, a fixat un salariu minim garantat şi durata zilei de muncă.

 
Liberalismul sălbatic a fost interzis. Preşedintele a făcut din Big Business (patronat) şi Big Labor (sindicate) parteneri egali şi indispensabili. În august 1935, Legea siguranţei sociale a creat un sistem de asigurări de şomaj şi de vârstă. În august 1935, Legea siguranţei sociale a creat un sistem de asigurări de şomaj şi de vârstă. Pentru a reforma societatea, Roosevelt a modificat substanţial practica instituţională.

 
Mandatele sale succesive au marcat preeminenţa funcţiei prezidenţiale în detrimentul unui Congres marginalizat. „Voi cere Congresului singura armă rămasă pentru combaterea crizei, şi anume o largă putere executivă”, a spus Roosevelt. Cu ajutorul echipei sale de tehnocraţi, economişti şi universitari („brain trust”), el a plasat Executivul în miezul unei intense activităţi legislative. Expert în arta comunicării, Roosevelt a ţinut din ce în ce mai multe conferinţe de presă şi „conversaţii la gura sobei.”

Roosevelt a oferit imaginea unui preşedinte atent la aşteptările compatrioţilor săi. Americanilor le-a plăcut noul stil.

 

Dar şi adversarii săi au fost numeroşi; unii l-au suspectat că ar fi comunist, alţii i-au criticat politica autoritară. Toţi l-au acuzat că vrea să submineze identitatea americană, stabilitatea şi consensul societăţii. Curtea Supremă a invalidat câteva legi, văzând în acestea nişte ameninţări pentru echilibrul puterilor. Între judecători şi preşedinte a început o luptă surdă. Ameninţând cu o eventuală reformă a Curţii Supreme, Roosevelt a obţinut validarea legilor sale. Bilanţul New Deal-ului a fost împărţit: începând chiar cu anii 1936-1937, s-a declanşat o recesiune economică, producţia industrială şi agricolă au stagnat, puterea de cumpărare a crescut uşor, iar şomajul a rămas la 9% în 1939.

 

Cel de-al doilea război mondial a fost acela care a permis economiei americane să iasă definitiv din criză. În timp ce Europa se îndrepta spre un conflict armat, preşedintele Roosevelt a obţinut votarea legilor neutralităţii (1935-1937), prin care au fost restrânse vânzările de arme în străinătate, dovedindu-şi astfel ataşamentul faţă de politica izolaţionistă americană. Dar, începând cu anul 1937, Roosevelt a pregătit poporul american în vederea acceptării unei intervenţii în exterior. De exemplu, Legea împrumutului şi a închirierii, din martie 1941, a autorizat Statele Unite ale Americii să vândă sau să dea cu împrumut materiale a căror securitate era vitală pentru America. Cinci luni mai târziu, Roosevelt a semnat cu Churchill Carta Atlanticului, o pledoarie pentru liberalismul politic, pentru drepturile omului şi decolonizare. În viziunea lui Roosevelt, între libertăţile comerciale şi libertatea politică există o corelaţie intimă, drept pentru care perioada postbelică trebuia pregătită încă din acel moment.

 
Atacul japonez de la Pearl Harbor, din 7 decembrie 1941, i-a permis preşedintelui american să obţină un consens larg în favoarea unei intervenţii împotriva Axei. Prin felul în care a fost conceput, Programul pentru Victorie a construit o puternică economie de război, care a mobilizat toate resursele economice ale ţării; de aici a pornit superioritatea complexului militaro-industrial american.

 
Conştient de necesitatea de a menţine unitatea Aliaţilor, Roosevelt a încurajat totodată organizarea unor conferinţe internaţionale care să stabilească ţelurile de război şi să pregătească reglementările de pace. În viziunea sa, împărţirea lumii în sfere de responsabilitate şi influenţă încredinţare marilor puteri _ Statelor Unite ale Americii, Marii Britanii şi Franţei, dar şi Uniunii Sovietice, pe care o considera, chiar dacă oarecum circumspect, partener cu drepturi egale – trebuia să permită evitarea unui nou război. Dispariţia bruscă a lui Roosevelt, pe 12 aprilie 1945, nu i-a lăsat timpul necesar pentru a vedea finalul conflictului şi concretizarea instituţiilor internaţionale pe care le concepuse pentru perioada postbelică. Roosevelt a ştiut să facă faţă crahului bursier şi celui de-al doilea război mondial, făurindu-şi o statură inegalabilă printre preşedinţii Statelor Unite. 

 

 

SURSĂ: Gazeta de Maramureş.

Edited by BIS aka OldNab
Link to comment
Share on other sites

Guest
This topic is now closed to further replies.
 Share

×
×
  • Create New...

Important Information

We have placed cookies on your device to help make this website better. You can adjust your cookie settings, otherwise we'll assume you're okay to continue.