[19 mai] 1890 - naşterea lui Ho Şi Min

[BIS aka OldNab]

 

 

 

 

 

Ho Şi Min - născut Nguyễn Sinh Cung, cunoscut şi sub numele de Nguyễn Tất Thành şi Nguyễn Ái Quốc, pe 19 mai 1890, în Nghe An, Indochina franceză - m. sub numele Ho Şi Min – „Aducătorul de lumină”, la 2 septembrie 1969, Hanoi, Republica Democrată Vietnam) a fost liderul comuniştilor vietnamezi, primul preşedinte al Republicii Democrate Vietnam.

 

La douăzeci şi unu de ani, în 1911, Ho Şi Min s-a decis să cunoască lumea occidentală, părăsind Saigonul, angajându-se pe un vapor spre Marsilia şi Le Havre. A călătorit apoi în Africa, a lucrat ca muncitor în mari oraşe americane, s-a stabilit câţiva ani la Londra, pentru ca la sfârşitul Primului Război Mondial să se mute la Paris, unde, în 1919 a devenit membru al Partidului Socialist Francez, luându-şi numele de Nguyen Ai Quoc – „Nguyen Patriotul”. La Congresul de la Tours al Partidului Socialist Francez din 1920 a votat pentru aderarea la Internaţionala a III-a, considerând că problema colonială îşi va găsi o rezolvare prin partidul bolşevic al lui Lenin. Începând din iunie 1923 când a plecat spre Moscova pentru a urma cursurile Universităţii muncitorilor din Orient, Ho Şi Min a devenit un agent al Cominternului, fiind trimis în 1924 la Canton pentru a-i organiza pe revoluţionarii vietnamezi exilaţi.

 

În mai 1941, după ce s-a întors în nordul Vietnamului, Ho Şi Min a creat o nouă organizaţie de luptă anticolonială Viet-Min - Liga pentru independenţa Vietnamului; în aceeaşi perioadă Nguyen Ai Quoc a început să-şi spună Ho Şi Min. După capitularea Franţei în faţa Germaniei naziste în 1940, administraţia colonială franceză din Vietnam, acum subordonată regimului colaboraţionist de la Vichy, a fost preluată şi ocupată în 1941 de către japonezi; aceştia la rândul lor au fost alungaţi după 1945 din nordul ţării de către trupele comuniste chineze, iar din sud de către francezi cu ajutor american, ceea ce pe termen lung va duce la divizarea ideologică a ţării. În urma abdicării împăratului Bao Dai, pe 2 septembrie 1945, profitând de vidul de putere din nordul ţării, având în spate gherilele Viet-Min, Ho Şi Min a proclamat la Hanoi independenţa Republicii Democratice Vietnam. Ho Şi Min a fost primul preşedinte al Republicii Democrate Vietnam din 1945 până la decesul său în 1969, preşedinte al Partidului celor ce muncesc între 1951 - 1969 şi prim ministru între 1946 şi 1955.

 

Sprijinit puternic de către China comunistă, cu acordul lui Stalin, după vizita lui Ho Şi Min în 1950 la Moscova, Vietnamul a abţinut victoria militară finală asupra corpului expediţionar francez la Dien Bien Phu în mai 1954. Au urmat acordurile de la Geneva din 20-21 iulie 1954 care au consfiinţit divizarea Vietnamului în partea din Nord comunistă, cu capitala la Hanoi, sub influenţa URSS şi Chinei maoiste, opusă celei din Sud, cu capitala la Saigon şi sub influenţă americană. Pe plan extern, fostul activist cominternist a reuşit performanţa de a păstra un preţios echilibru între URSS şi China comunistă în beneficiul ţării sale, traseu politic urmat chiar şi după schisma sino-sovietică din 1960. În acelaşi timp, Ho Şi Min a impus în Biroul Politic al partidului decizia de sprijinire activă a gherilelor Viet Cong ce luptau împotriva regimului din Vietnamul de Sud (calea de aprovizionare a VietCong-ului, numită „Drumul Ho Şi Min”, prin jungla din Laos şi Cambodgia fusese deschisă încă din 1959), fapt ce a determinat până la urmă intervenţia militară americană. În Vietnam data morţii lui Ho Şi Min este literă de lege, dar există bănuieli că el ar fi murit mai înainte de 2 septembrie 1969, ziua aniversării proclamării republicii în 1945.

 

Ho Şi Min a fost un talentat comunicator în scris şi face to face. El şi-a început cariera de propagandist ca ziarist la publicaţii de nişă, cu mesaje politice bine conturate, primul dintre acestea fiind săptămânalul Le Paria, editat începând din aprilie 1922 de Uniunea intercolonială asociată Partidului Comunist Francez, la care se adaugă numeroase alte colaborari la alte publicaţii comuniste printre care şi L’Humanite sau Inprecor - periodicul Cominternului. La Canton el a pus bazele Asociaţiei tinerilor revoluţionari vietnamezi Thanh Nien, etalând calităţi de organizator şi pedagog. Tot ca misionar al Cominternului, dar sub numele de „Bătrânul Chin”, Ho Şi Min a înfiinţat în 1925 la Canton Partidul Comunist Indochinez. În această perioadă s-a cristalizat şi stilul său de persuasiune folosit în relaţiile cu oamenii, bazat pe un vocabular simplu, recursul frecvent la imagini, proverbe populare şi anecdote inspirate din autori clasici, precum şi prin stimularea auditoriului la a pune întrebări (Brocheux, 2003, Ho Chi Minh. Du revolutionaire a l’icone, Payot & Rivages, pp. 78-80). Prozeliţilor săi comunişti vietnamezi Ho le recomanda pentru atragerea populaţiei în sprijinul cauzei lor să-i ajute pe oameni în problemele cotidiene, să ţină seama de moravurile şi obiceiurile acestora, să folosească dialectul local şi să facă propagandă astfel încât să fie consideraţi drept oameni serioşi şi de încredere (Brocheux, 2003, p. 110).

 

Arestarea lui Ho Şi Min de către poliţia britanică la Hong Kong în 1931 a prilejuit organizaţiilor pro-sovietice „Ajutorul Roşu Internaţional” şi „Liga Împotriva Imperialismului” declanşarea unor campanii de propagandă de amploarea celor pentru Sacco şi Vanzetti sau Gheorghi Dimitrov (Brocheux, 2003, p. 93). În perioada fondării Viet-Min-ului (1941-1942) şi a pregătirii luptei pentru independenţă, Ho a redactat cele zece directive politice ale Viet-Min-ului, a scris o istorie patriotică în versuri a Vietnamului şi a acoperit aproape singur textele unui ziar Vietnamul independent, traducând şi lucrările de bază ale propagandei sovietice (Brocheux, 2003, p. 116). În efervescenţa anului 1945 care aducea înfrângerea inevitabilă a japonezilor şi revenirea francezilor, din ordinul lui Ho Şi Min a fost înfiinţată în cadrul Armatei de eliberare a Vietnamului o brigadă de propagandă formată din treizeci şi unu de bărbaţi şi trei femei, repartizaţi în trei plutoane (Brocheux, 2003, p. 130).

 

Imediat după proclamarea independenţei republicii la 2 septembrie 1945, pentru a strânge cât mai mulţi vietnamezi în jurul său, Ho Şi Min a conceput discursuri distincte pentru tineri, femei, bătrâni, sau diferitele comunităţi religioase. La mijlocul anilor 40, supravieţuirea Vietnamului independent şi a lui Ho erau legate de sprijinul sovietic şi susţinerea trupelor comuniste chineze. Ulterior, intrând oficial (cu binecuvântarea lui Stalin, chiar dacă acesta îl dispreţuia pe Ho considerându-l un „comunist troglodit”), în sfera de protecţie şi de susţinere a Chinei comuniste, Ho a urmat în mare măsură modelul campaniilor lui Mao (precum cea „a celor o sută de flori” din 1956-1957), a realismului socialist de tip jdanovist, a acceptat consilieri chinezi şi sovietici, a recurs la presiuni psihologice pentru convertirea populaţiei la modelul comunist. Devastatoarele autocritici de tip stalinist s-au regăsit în Vietnam sub forma aşa numitelor şedinţe „de rectificare” a corpului şi a sufletului, care au fost practicate în armata vietnameză începând din 1951 după reţete chinezeşti (Brocheux, 2003, p. 210). Faptul că Ho Şi Min nu a trecut nici în tabăra chineză, nici în cea sovietică după scindarea ideologică a celor două mari puteri comuniste a avut drept rezultat faptul că Vietnamul s-a bucurat în continuare de sprijinul economic şi militar al ambelor ţări, la care s-a adăugat cel al Republicii Democrate Germane şi Cehoslovaciei socialiste.

 

Deşi Ho Şi Min refuzase ideea de mausoleu unde să-i fie expus corpul, Biroul Politic al Partidului celor ce muncesc a aplicat aceeaşi reţetă a cultului personalităţii post-mortem, pe care o folosiseră sovieticii cu Lenin: îmbălsămarea, expunerea în mausoleul din granit special ridicat la Hanoi (devenit loc de pelerinaj), totul acompaniat de o propagandă permanentă de susţinere a mitului Ho Şi Min (un muzeu îi este dedicat tot în Hanoi). În acest scop au fost create monumente, tablouri, afişe, filme, piese de teatru, cântece şi poezii răspândite peste tot în ţară. Imediat după căderea Saigonului în faţa trupelor nord-vietnameze la 1 mai 1975, fosta capitală a Vietnamului de sud a fost numită oficial oraşul Ho Şi Min. Portretul lui Ho a început şi fie nelipsit nu numai din toate sălile de clasă ale şcolilor vietnameze, dar şi de pe toate bancnotele statului şi chiar în unele altare familiale. Propaganda oficială partidului a creat o imagine ascetică şi delicată a unui blajin „Moş Ho”, care se bucură de prezenţa copiilor (Parish, 2002, Enciclopedia Războiului Rece, Univers enciclopedic, p. 138), „sfântul nemuritor” fiind curăţat chiar şi de orice umană aventură romantică, în deplin acord cu dogmele puritane comuniste. Orice referinţă critică la Ho Şi Min, „părintele Naţiunii” este interzisă şi cenzurată în Vietnam, responsabili fiind pasibili de închisoare sau amendă.

 

Despre Ho Şi Min se poate spune că s-a facut mai multă propagandă pe seama sa post-mortem de către regimul comunist vietnamez, decât a făcut el însuşi pe timpul vieţii în sprijinul politicilor sale naţionaliste şi comuniste. Cultul personalităţii lui Ho Şi Min a fost institiţionalizat în Vietnam, fiind chiar promovată şi o „gândire Ho Şi Min”, ce se învaţă în şcoli începând din 1997 şi care tinde să înlocuiască ideologia comunistă aflată în decadenţă (Brocheux, 2003, p. 18). Propaganda, dar şi acţiunile politice ale lui Ho Şi Min au fost influenţate (Brocheux, 2003, p. 32) de contactul său cu civilizaţia occidentală din tinereţe, care a lipsit unor lideri comunişti asiatici precum Mao sau Kim Ir Sen.

 

 

SURSĂ: Ziarul Financiar.

Edited May 25, 2022 by BIS aka OldNab

[BIS aka OldNab]

Topic deschis pentru următoarele 72 de ore.

[QQQ777]

Topic deschis pentru următoarele 72 de ore.

[BIS aka OldNab]

Topic deschis pentru următoarele 72 de ore.

[BIS aka OldNab]

Topic deschis pentru următoarele 72 de ore.