[23 noiembrie] 1940 - aderarea României la Pactul Tripartit

[BIS aka OldNab]

 

 

La 9 septembrie 1940, Ion Antonescu, preşedintele Consiliului de Miniştri al României, trimitea lui Adolf Hitler o telegramă, prin care îşi exprima credinţa “în marele popor german şi marele său Führer, odată cu expresia încrederii sale în securitatea prezentului şi nădejdea viitorului”. Aceleaşi sentimente le exprima şi faţă de mareşalul Reichului, Hermann Göring. Părea a fi începutul unor raporturi cordiale şi exprima, în acelaşi timp, motivaţia noului şef al statului român pentru încadrarea României în “noua ordine” politică şi economică europeană: pe de o parte garantarea de către Reich a situaţiei politice prezente, pe de altă parte dorinţa de a recupera, în viitor, cu sprijin german, teritoriile pierdute. “Pentru orice judecător obiectiv al realităţilor – sublinia Ion Antonescu în scrisoarea din 22 iunie 1941 către Iuliu Maniu- este limpede că în situaţia în care ne găseam în septembrie 1940, când am luat conducerea statului, orice politică, alta decât una alături de puterile Axei, ne-au fi dus automat la o soartă semănătoare cu aceea a Poloniei”.

 

Într-adevăr, România a aderat la Pactul Tripartit. Raportul prof. C. Andreescu, de la Secţia Ungară a Direcţiunii Politice din Ministerul Afacerilor Străine, în materialul desemnat ca “Adeziunea României la Pactul Tripartit. 23 noiembrie 1940”, a punctat preliminariile acestei adeziuni. După încheierea pactului, la 27 septembrie 1940, între Germania, Italia şi Japonia, guvernul ungar, prin reprezentantul său, Döme Stójay, a început demersuri pentru acceptarea adeziunii sale la acest act internaţional.

 

Doctorul Gauss, subsecretar de stat la Auswärtiges Amt, îi declara lui Valer Pop, la 18 octombrie 1940, că “Germania, văzând aceste stăruinţe, precum şi dorinţa caldă de a adânci raporturile cu Axa, a făcut apoi propunerea cunoscută României, deoarece nu a voit să creeze Ungariei, în mod formal, o situaţie mai avantajoasă decât României”. În urma negocierilor de aderare, începute de Valer Pop, cu depline potenţe, la 16 octombrie 1940, s-a anunţat formal adeziunea României. Durata mare a pregătirilor pentru aderate a fost pusă pe seama Japoniei, care “nu terminase la timp formalităţile tradiţionale. Se fixase ca dată a semnării protocolului 18 octombrie, apoi 15 noiembrie 1940. Ambasadorul Japoniei avea, însă, nevoie de aprobarea protocolului de către Consiliul de Stat şi de către Mikado, aşa că a fost nevoie de o nouă amânare. În ciuda neîndeplinirii acestor formalităţi, tratatul a fost semnat cu ocazia vizitei la Berlin a generalului Antonescu, la 23 noiembrie 1940.

 

Faptul că Germania nu avea nici o intenţie de a avantaja România faţă de Ungaria, ci de a păstra un echilibru (mai bine zis a le ţine în şah pe amândouă), s-a evidenţiat o dată în plus în noiembrie 1940. Invitată, iniţial, a semna aderarea la pact înaintea Ungariei, “pentru a nu se crea un avantaj formal Ungariei faţă de Statul Român”, s-a ajuns tocmai la această situaţie, cu “grija” Germaniei ca solemnităţile semnării de către cele două state “să nu fie prea distanţate şi ca importanţa adeziunii României să nu fie cu nimic micşorată”. România semnează la 23 noiembrie la Berlin, iar Ungaria semnează la 20 noiembrie, dar la Viena. La 23 noiembrie 1940, protocolul de adeziune a fost semnat la Berlin de generalul Antonescu din partea României, von Ribbentrop din partea Germaniei, Gino Butti pentru Italia şi Samuro Kurusu, pentru Japonia (ad referendum).

 

În introducerea Pactului se preciza că „Guvernele german, italian şi japonez considerând că o condiţie prealabilă pentru o pace de lungă durată este ca fiecare naţiune să primească în lume spaţiul ce i se cuvine, au hotărât să se sprijine una pe alta şi să colaboreze în aspiraţiile lor relative la spaţiul Marii Asii extrem-orientale şi la teritoriile europene. Scopul lor principal în această privinţă este de aceea a menţine o nouă ordine capabilă să favorizeze prosperitatea şi bunăstarea popoarelor care locuiesc aceste regiuni. […]”. La art. 1 se preciza că „Japonia recunoaşte şi respectă direcţiunea Italiei şi Germaniei în crearea unei noi ordini în Europa”, la art. 3 „Germania, Italia şi Japonia convin să aşeze colaborarea lor pe baza de mai sus. Ele îşi mai iau obligaţia de a se sprijini reciproc, prin toate mijloacele politice, economice şi militare, în cazul când una din cele trei părţi constractante ar fi atacată de o putere care actualmente nu este încă angajată în războiul european sau în conflictul chino-japonez”, iar la art. 4 „Pentru aducerea la îndeplinire a pactului de faţă se vor întruni imediat comisiuni tehnice comune, ai căror membri vor fi desemnaţi de guvernele Germaniei, Italiei şi Japoniei”.

 

România, prin Protocolul semnat la 23 noiembrie 1940, era inclusă astfel în „noua ordine” de perspectivă a mai marilor lumii de la acel moment dat, dar, ca mai totdeauna, nu chiar ca aliat de prim rang. La articolul II al Protocolului se prevedea: „Când comisiunile tehnice comune prevăzute în articolul 4 al Pactului Tripartit vor trata chestiuni ce ating interesele României, reprezentanţii României vor lua parte la deliberările comisiunilor”.

În aceste condiţii, statul român a acţionat, totuşi, ca un aliat fidel al Germaniei, fără însă ca să-şi fi întrerupt definitiv relaţiile tradiţionale, chiar dacă acestea s-au manifestat pe tarâm „subteran”. Este de remarcat faptul că România a acţionat pe plan extern ca stat independent, întreţinând relaţii diplomatice fie cu state aflate în “sfera de interes” a Reichului, fie cu state neutre, nemaivorbind de faptul că în intervalul luat în considerare (septembrie 1940 – iunie 1941) nu a întrerupt nici relaţiile cu Marea Britanie.

 

Ţara noastră s-a aflat, în momentul declanşării războiului, alături de Reich, fără ca Antonescu să fi fixat, atunci, sau în orice alt moment al cooperării militare româno-germane, condiţiile participării României la operaţiuni. Ceea ce nu înseamnă că nu se dorea sau spera intrarea în război, în acest punct fiind nevoit a contrazice un ilustru cercetător al perioadei, Larry Watts, care afirma că “dat fiind dezorganizarea economică şi serioasa instabilitate socio-politică internă produsă de pierderea de teritoriu şi problema refugiaţilor care decurgea de aici, precum şi de prăbuşirea morală cauzată de regimul anterior şi continuele ravagii al Gărzii de Fier, Antonescu era deja copleşit de probleme interne şi dorea cu disperare să evite încurcăturile externe; în special un război cu Uniunea Sovietică”. Decizia lui Antonescu de a oferi Germaniei, din proprie iniţiativă, concursul său militar a fost corectă şi pe deplin motivată.

 

Începutul războiului a stat sub semnul încrederii totale într-o victorie apropiată. Antonescu a ordonat armatei: „Treceţi Prutul! Zdrobiţi vrăjmaşul din Răsărit şi Miazănoapte. Dezrobiţi din jugul roşu al bolşevismului pe fraţii voştri cotropiţi. Reîmpliniţi în trupul ţării gloria străbună a Basarabiei şi codrii voievodali ai Bucovinei, ogoarele şi plaiurile voastre”. 22 iunie 1941 a reprezentat intrarea într-un război drept şi dorit, alături de Germania, ca stat-satelit, nu ca stat ocupat, iar războiul României “a fost totuşi un război paralel cu acela al Germaniei”.

 

 

SURSĂ: Naţiunea.

Edited November 24, 2022 by BIS aka OldNab

[BIS aka OldNab]

Topic deschis pentru următoarele 72 de ore.

[BIS aka OldNab]

Topic deschis pentru următoarele 72 de ore.

[BIS aka OldNab]

Topic deschis pentru următoarele 72 de ore.

[BIS aka OldNab]

Topic deschis pentru următoarele 72 de ore.