Există discriminare între persoanele care solicită stingerea creanței prin darea în plată?

[uS DeviL]

Există discriminare între persoanele care solicită stingerea creanței prin darea în plată?

 

 

 

De dată relativ recentă în Monitorul Oficial al României, Partea I nr. 794/01.10.2019 a fost publicată Decizia CCR nr. 426/04.07.2019 și menţionăm faptul că, potrivit art. 147 alin. (4) din Constituţie, de la data publicării (în cazul de față de la data de 01.10.2019) decizia CCR este general obligatorie şi are putere numai pentru viitor.

Menționăm faptul că, prin decizia mai sus-amintită, CCR, cu unanimitate de voturi, a respins excepția de neconstituționalitate și a constatat că prevederile art. 4 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligațiilor asumate prin credite sunt constituționale în raport cu criticile formulate.

 

Care este conținutul textului legal menționat de CCR în Decizia nr. 426/04.07.2019? 

Art. 4 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 77/2016 : “(1) Pentru stingerea creanței izvorând dintr-un contract de credit și a accesoriilor sale prin dare în plată trebuie îndeplinite, în mod cumulativ, următoarele condiții: [...] c) creditul a fost contractat de consumator cu scopul de a achiziționa, construi, extinde, moderniza, amenaja, reabilita un imobil cu destinație de locuință sau, indiferent de scopul pentru care a fost contractat, este garantat cu cel puțin un imobil având destinația de locuință.” 

 

Cum și-au motivat autorii-în esență- excepţia de neconstituţionalitate? 

În opinia autorilor excepției de neconstituționalitate, prevederile legale criticate contravin dispozițiilor constituționale ale art. 16 alin. (1) referitor la principiul egalității în drepturi.

 

În motivarea excepției de neconstituționalitate autorii au arătat că textul de lege criticat creează premisele unei discriminări între persoane care se găsesc în situații juridice similare. Astfel, întrucât scopul legii este acela de a oferi un ajutor unei categorii de cetățeni, criteriul în funcție de care se acordă acest drept trebuie să aibă legătură cu situația persoanelor vizate de normă (posibilitatea de plată sau sold) și nicidecum elemente externe acesteia (valoarea inițială a creditului sau modalitatea de garantare). Prin urmare, constituționalitatea normei trebuie analizată atât prin raportare la scopul legii, cât și prin raportare la criteriul de diferențiere. Pornind de la cele statuate de CCR prin Decizia nr. 775/17.11.2015, autorii excepției susțin că exceptarea, prin legea criticată, de la prevederile de drept comun reprezintă un privilegiu pentru beneficiari și nu o discriminare pentru persoanele cărora li se aplică dreptul comun. Privilegiul reiese și din compararea unui debitor obișnuit cu un debitor care a obținut un credit ipotecar. Prin ipoteză, indiferent de valoarea soldului sau de posibilitatea de plată, creditele garantate au o valoare mai mare a soldului și totuși debitorul obișnuit va plăti cu toate bunurile și veniturile prezente și viitoare întregul sold în timp ce debitorul ipotecar, căruia i se aplică Legea dării în plată, beneficiază de privilegiul de a stinge întreaga datorie.

 

În concluzie, Legea nr. 77/2016 este în contradicție cu art. 16 din Constituție, deoarece instituie un privilegiu în favoarea subiecților de drept cărora această lege li se aplică întrucât: (i) în jurisprudența CCR au relevanță scopul normei analizate și adecvarea criteriului de diferențiere la acest scop, (ii) Legea nr. 77/2016 instituie o diferențiere între cetățeni prin derogare de la dreptul comun constituit de Codul civil, (iii) această diferențiere nu se bazează pe criterii obiective, cum ar fi soldul creditului sau posibilitatea de plată, ci pe valoarea inițială și pe tipul de garanție oferită băncii și, în final, (iv) această diferențiere nu reprezintă o discriminare pentru persoanele cărora nu li se aplică, ci un privilegiu pentru persoanele cărora li se aplică. 

 

Cum a motivat CCR -în esență- decizia sa? 

Examinând excepția de neconstituționalitate, CCR a constatat că asupra dispozițiilor criticate s-a mai pronunțat, în raport cu critici și prevederi constituționale similare, sens în care sunt Decizia nr. 571/19.09.2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 979/11.12.2017, Decizia nr. 618/10.10.2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 430/21.05.2018 sau Decizia nr. 594/27.09.2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 63/25.01.2019, prin care a respins, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate.

 

Astfel, CCR, având în vedere jurisprudența sa referitoare la principiul egalității, spre exemplu, Decizia Plenului CCR nr. 1/08.02.1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69/16.03.1994, și raportând soluțiile de principiu rezultate din considerentele acestei decizii la dispozițiile criticate în prezenta cauză, a reținut că debitorii-consumatori vizați de prevederile Legii nr. 77/2016, respectiv cei care au contractat credite cu scopul de a achiziționa, construi, extinde, moderniza, amenaja, reabilita un imobil cu destinație de locuință și au garantat cu un imobil cu destinație de locuință, și ceilalți debitori care au contractat credite în alte scopuri, dar care nici nu au garantat cu un imobil cu destinație de locuință, sunt în situații diferite, care impun un tratament juridic diferit.

 

Din analiza prevederilor legale rezultă că instanța, potrivit art. 4 alin. (1) din Legea nr. 77/2016, verifică îndeplinirea cumulativă a anumitor condiții: persoanele cărora li se aplică prevederile legale, cuantumul sumei împrumutate, scopul contractării creditului, precum și lipsa în privința consumatorului debitor a vreunei condamnări pronunțate printr-o hotărâre definitivă pentru infracțiuni în legătură cu creditul pentru care se solicită aplicarea legii (a se vedea Decizia nr. 571/19.09.2017, precitată, paragraful 13).

 

Cu privire la incidența Legii nr. 77/2016, prin Decizia nr. 623/25.10.2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 53/18.01.2017, CCR a statuat că “Indiferent de textul legal specific în baza căruia au fost încheiate contractele până la data de 01.10.2011, ele se supun reglementării de drept comun, Codul civil din 1864, care, în mod evident, permitea aplicarea teoriei impreviziunii, în temeiul art. 969 și 970. Având în vedere că Legea nr. 77/2016 reprezintă o aplicare a teoriei impreviziunii la nivelul contractului de credit, prevederile acesteia nu retroactivează. Cu toate acestea, CCR observă că legiuitorul a configurat cadrul legal reprezentat de Legea nr. 77/2016 luând în considerare o impreviziune aplicabilă ope legis pentru toate contractele de credit în derulare, deformând condițiile aplicării impreviziunii“ (paragraful 115).

 

Astfel, din analiza prevederilor legii criticate rezultă că “legiuitorul înlătură posibilitatea controlului judecătoresc în ceea ce privește îndeplinirea condițiilor specifice impreviziunii, respectiv condițiile cu caracter obiectiv referitoare la cauza schimbării circumstanțelor (existența situației neprevăzute) sau la cuprinsul contractului (absența unei clauze de adaptare a contractului) și condițiile cu caracter subiectiv referitoare la atitudinea/conduita părților contractante (lipsa culpei debitorului în executarea contractului) sau la efectele schimbării circumstanțelor (caracterul licit al neexecutării obligațiilor contractuale). Legiuitorul se limitează la a stabili condițiile premisă ale incidenței noului cadru normativ, care se pot constitui, eventual, în condiții de admisibilitate a cererii introductive de instanță, alături de dovada parcurgerii procedurii prealabile a notificării, fără a reglementa nicio condiție specifică impreviziunii. Cu alte cuvinte, legiuitorul stabilește o impreviziune aplicabilă ope legis, convertind situația premisă în efect consumat, fără evaluarea niciuneia dintre condițiile obiective sau subiective care caracterizează impreviziunea contractuală.

 

Consecința directă este modificarea contractului în baza legii, intervenția judecătorului fiind una strict formală, limitată la verificarea condițiilor de admisibilitate a cererii, a căror întrunire cumulativă are ca efect direct darea în plată. Așa fiind, legea criticată înlătură controlul efectiv al instanței cu privire la starea de fapt, respectiv cu privire la cauza și efectele schimbării circumstanțelor de executare a contractului, dând prevalență unei presupuse stări de criză a contractului în privința debitorului. În mod implicit, legea rupe echilibrul contractului, instituind o prezumție absolută a incapacității de executare a contractului de către debitor, și elimină orice remediu judiciar prin atribuirea unui rol formal judecătorului cauzei, care este ținut de litera legii“.

 

Or, “singura interpretare care se subsumează cadrului constituțional în ipoteza unei reglementări generale a impreviziunii în executarea contractelor de credit este cea potrivit căreia instanța judecătorească, în lipsa acordului dintre părți, are competența și obligația să aplice impreviziunea, în cazul în care constată că sunt îndeplinite condițiile existenței acesteia. CCR mai reiterează faptul că, față de cadrul legal existent la data încheierii contractelor de credit, prevederile legale criticate trebuie să se aplice doar debitorilor care, deși au acționat cu bună-credință, în conformitate cu prevederile art. 57 din Constituție, nu își mai pot îndeplini obligațiile ce rezultă din contractele de credit în urma intervenirii unui eveniment exterior și pe care nu l-au putut prevedea la data încheierii contractului de credit“ (paragrafele 117 și 119).

 

Cu privire la teoria impreviziunii, CCR a reținut că, sub imperiul Codului civil din 1864, atât doctrina, cât și practica au recunoscut posibilitatea aplicării ei “în cazul în care un eveniment excepțional și exterior voinței părților, ce nu putea fi prevăzut în mod rezonabil de acestea la data încheierii contractului, ar face excesiv de oneroasă executarea obligației debitorului. [...] Astfel, sub regimul Codului civil din 1864, teoria impreviziunii era fundamentată pe prevederile art. 970 care stipulau: «Convențiile trebuie executate cu bună-credință. Ele obligă nu numai la ceea ce este expres într-însele, dar la toate urmările, ce echitatea, obiceiul sau legea dă obligației după natura sa.» Așadar, chiar dacă nu era consacrată in terminis, din punct de vedere normativ, impreviziunea rezulta din însăși reglementarea de principiu relativă la contracte, ea fiind justificată prin elementele de bună-credință și echitate ce caracterizează executarea contractelor. Condițiile privind aplicarea impreviziunii au fost decelate în jurisprudență și preluate în mare parte în Codul civil actual, într-o formă aproximativ identică [art. 1.271]” (paragraful 95).

 

Cu alte cuvinte, indiferent de momentul la care a fost încheiat un contract de credit, sub imperiul reglementării vechiului Cod civil sau a celei din actualul Cod civil, și independent de incidența Legii nr. 77/2016 (sub aspectul îndeplinirii condițiilor de admisibilitate prevăzute de art. 4 din lege), instanța judecătorească care, în condițiile legii, este independentă în aprecierea sa va putea face aplicarea teoriei impreviziunii. Așadar, în lipsa acordului părților și în temeiul art. 969 și 970 din Codul civil din 1864, respectiv al art. 1.271 din actualul Cod civil, instanța judecătorească va pronunța o hotărâre prin care va dispune fie păstrarea contractului de credit în forma agreată de părți la data semnării sale, fie adaptarea contractului în forma pe care instanța o decide, fie încetarea sa.

 

Așa fiind, critica de neconstituționalitate care vizează încălcarea principiului egalității în drepturi, întrucât textul de lege criticat ar crea un privilegiu persoanelor care cad sub incidența art. 4 și, implicit, a Legii nr. 77/2016, nu este întemeiată, orice debitor al unui contract de credit, indiferent de valoarea contractului sau de scopul în care a angajat creditul, având deschisă calea unei acțiuni în justiție, întemeiată pe dispozițiile dreptului comun în materie, respectiv pe dispozițiile referitoare la teoria impreviziunii din codurile civile.

 

Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să determine reconsiderarea jurisprudenței CCR, atât soluția, cât și considerentele cuprinse în deciziile menționate își păstrează valabilitatea și în cauza de față.

 

 

Sursa: legestart.ro

Edited October 16, 2019 by uS DeviL