Ceea ce mintea nu stie.

[Elena]

Sunt situatii, in care desi decidem in mod constient si rational sa schimbam modul in care actionam, suntem si simtim intr-o relatie, ceva parca nu se leaga si ne trezim ca facem aceeasi greseala. Exista ceva acolo in interiorul nostrum, un impuls, o emotie,o  stare,  care nu se lasa imblanzite de o simpla dorinta si decizie a mintii.

De asemenea, sunt situatii in care incepem sa simtim un anumit disconfort muscular, anxietate,  transpiratie, batai ale inimii fara sa stim ce anume din situatia respectiva  a declansat astfel de reactii, desi in mod constient, avem un dialog interior in care ne incurajam ca totul este bine.  De exemplu, o mamica care isi duce copilul la gradinita pentru prima data intra in panica. Inima incepe sa bata, simte ca vrea sa fuga, corpul se incordeaza. In ciuda eforturilor de a se calma nu reuseste  si decide sa nu isi lase copilul la gradinita.

Ce anume se intampla?  Pare ca mintea si emotiile nu sunt impreuna,  fiecare venind de pe “planete” diferite si avand propriul limbaj.

Una din explicatii este data de teoria atasamentului si de neuropsihologie, ce aduce in atentie doua aspecte importante ale memoriei: memoria implicita si memoria explicita.

 Parintele teoriei atasamentului, John Bowlby,  vorbeste despre patternuri relationale inconstiente ce se formeaza in si prin relatia cu ingrijitorul primar,  care de obicei este mama.

Apropierea afectiva, atasamentul sanatos dintre mama si copil stimuleaza dezvoltarea creierului la copil, care la randul sau, extinde si activeaza abilitatea unui individ de a se adapta emotional la viata. (Babette Rothschild).

Inca de la inceput, mama ajuta bebelusul sa isi regleze atat disconfortul produs de foame,sete, frig,durere cat si reactiile emotionale de frustrare, furie, frica, agitatie. Bebelusul si mama invata sa se stimuleze reciproc prin privire, atingere care alina, sunete , prin  oglindirea de catre mama a bucuriei, tristetii sau distresului pe care copilul le simte, intreg corpul fiind implicat in interactiune.

 Allan Schore considera ca aceste interactiuni sunt procesate de emisfera dreapta a creierului care este responsabila pentru stocarea informatiilor senzoriale. Aceste “modele interne”, insotite de o serie de senzatii corporale, formeaza o imagine despre sine a copilului si a celorlalti. Toate aceste experiente sunt stocate in memoria implicita.

Memoria implicita este mediata de amigdala si proceseaza stimuli subliminali, senzatii fiziologice, afectele, procedurile automate. Ea ramane la un nivel  inconstient pana este adusa in constiinta prin crearea unor legaturi cu memoria explicita.

Memoria implicita exprima nevoile care nu au fost satisfacute in copilarie, relatiile importante care nu s-au format sau au fost deficitare, raspunsurile mai mult sau mai putin optime ale ingrijitorului primar fata de bebelus.

Memoria explicita denumita si memoria declarativa este compusa din idei, actiuni, fiind mediata de hipocamp. Acest tip de memorie este ancorata in capacitatea de a folosi limbajul, conceptele, povestea,  pentru a descrie experienta dar si pentru a-i da sens.

Pana la varsta de un an, copilul dezvolta sentimentul de siguranta in relatie, de a se baza pe cel de langa, de a avea impact in relatie, de a oferi si de a primi  apreciere . Daca aceste dimensiuni relationale sunt neglijate in mod repetat, intrerup contactul interior cu sinele iar persoana va fi incapabila sa se “exprime emotional si sa actioneze in acord cu nevoile sale”(Damasio,1999). Sentimentul de a nu fi important, de a nu conta, de nesiguranta si teama, devin structura psihologica de baza a persoanei. Aceasta structura de baza se poate activa in diverse situatii  de viata fara ca noi sa fim constienti de acest aspect.

Deoarece intreg corpul este implicat in acest proces, persoana in cauza poate pierde capacitatea naturala a acestuia de a se manifesta. Gatul rigid, durerile musculare, disconfortul abdominal, pumnul strans, etc sunt mesaje ale corpului ca “ceva se intampla”,  pe care insa persoana le percepe ca avandu-le dintotdeauna.

 Intreaga noastra experienta de viata este codata la nivel biochimic in fiecare tesut al corpului nostru.(Erskine, 2010)

Cu cat neglijarea nevoilor primare si experientele traumatice emotionale sau fizice au avut loc in perioada copilariei mici,cu atat mai mult aceste experiente sunt stocate in memoria implicita, fixate la nivelul corpului, fiind inaccesibile constiintei si limbajului si fiind rezistente la schimbari rationale.

In acest caz, schimbarea reala se produce atunci cand corpul si mintea se armonizeaza.

In terapie, interventia la nivelul corpului include constientizarea corporala, tehnici de relaxare,  exercitii de energizare, activitati recreative. Toate aceste tehnici abordate cu grija si in ritmul clientului, produc schimbari somatice ce sunt integrate si constientizate prin intermediul limbajului, producand astfel schimbari la nivel psihologic.

“Vindecarea” la nivelul psiho-emotional inseamna eliberarea de tensiunile corpului, de “armura”pe care o cream, de restrictiile interne care inhiba persoana sa isi traiasca viata deplin “in si prin propriul corp”.( Richard Erskine, 2010)

 

sursa: psihologiecuantica

[Elena]

T/C.