„Joker”: un pericol pentru ordinea publică

[Madalin]

I. Am avut ocazia de a viziona un film despre care mi s-a spus că este unul excepțional, prin capacitatea sa de a impresiona. Vorbesc despre „Joker”, film regizat de Todd Phillips și în care rolul principal este asumat de extraordinarul actor Joaquin Phoenix.

 

Pe scurt, povestea din film este următoarea: personajul central – un bolnav psihic – ucide vreo șapte oameni, inclusiv pe mama sa adoptivă; gestul, conjugat cu înfățișarea sa (de la un moment dat, el se va deghiza în claun), stimulează declanșarea unor masive proteste ale unui impresionant număr de clauni, a căror principală deviză este „Ucideți-i pe bogați!”. Spre sfârșitul său, filmul ne furnizează tabloul unei insurecții generalizate, al cărui scop este acela de a răsturna ordinea socială existentă și (cel mai probabil) de a instaura o societate a celor care nu pot, nu vor și/sau nu au.

 

Produsul cinematografic fugitiv sumarizat în rândurile de mai sus pune o foarte delicată problemă juridică: aceea a necesității menținerii ordinii publice, într-o Societate din ce în ce mai puțin sigură. Suntem obișnuiți să asociem lumea occidentală cu etica muncii eficiente și a bunăstării care, în mod natural, este legată de efort, talent, intuiție și, deseori, de pricepere atreprenorială. „Joker” transmite un mesaj sumbru: actuala stare a lucrurilor ar trebui schimbată, fie și numai pentru că modelul etic pe care s-a sprijinit, timp de secole, lumea occidentală (din care, de vreo 15-20 de ani, și România crede că face parte) nu mai este bun și, în consecință, trebuie schimbat. Iar ceea ce filmul propune este o paradigmă a anarhiei absolute, în care Forța siluiește Dreptul, supra-viețuirea depinde de dibăcia mânuirii unei arme de foc, iar con-viețuirea, de apartenența la grupul celor răsculați. Privit din această perspectivă, „Joker” abrutizează mințile și așa vulnerabile ale celor care, astăzi, au 18-23 de ani (interval de vârstă rezervat, de regulă, studiilor universitare) și care, asemenea lupilor tineri, cărora le-au crescut îndeajuns colții (și doar colții, nu însă și mintea!), vor un loc mai bun, poate chiar unul de lider, într-o Societate pe care ei o percep ca fiind nimic altceva decât o haită. Iar preluarea controlului nu trebuie să aibă vreo neapărată legătură cu munca, cu dobândirea vreunei experiențe de viață, cu acumularea intelectiv-cognitivă ori cu construcția unei cariere profesionale convingătoare.

 

II. Cred că „Joker” pune cel puțin trei majore probleme:

a) cea a prevenirii transpunerii în realitate a scenariului livrat de film;
b) cea a apărării sociale în caz de apariție în cotidian a scenariului imaginat de film;
c) cea a difuzării propriu-zise a acestui film și a posibilității de a-l interzice de la difuzarea în cinematografe.

Mai toate aceste probleme reclamă întoarcerea la valențele unei noțiuni juridice pe care civiliștii o vehiculează deseori (fără însă a fi foarte preocupați de sensurile ei), iar juriștii publiciști o evocă rareori (deși ea reprezintă un fundament ideologic major al dreptului public și, în special, al dreptului administrativ). Mă refer la ordinea publică.

 

III. Citind Codul civil, putem observa că noțiunea de „ordine publică” este folosită de acest act normativ într-un important număr de împrejurări și în foarte variate situații. În plus, de cele mai multe ori, în cuprinsul textelor Codului civil, categoria „ordine publică” o însoțește pe cea de „bune moravuri”. Concret, în cel puțin 21 de texte ale Codului civil, întâlnim noțiunea de „ordine publică”. În 9 din cele 21 de situații observate de noi, noțiunea de „ordine publică” este însoțită de cea de „bune moravuri”. În 4, Codul asociază ordinii publice, legea. În câte o situație, același Cod pune laolaltă ordinea publică, pe de-o parte și drepturile și libertățile persoanei, respectiv liniștea publică, pe de altă parte. În sfârșit, sub un singur text, Codul civil face vorbire despre ordinea socială și economică din România. Numai că niciunde în Codul civil nu veți întâlni o definiție logică sau descriptivă a categoriei „ordine publică”. Nici normele pozitive ale dreptului public autohton nu par a fi mai diligente, căci nu am reușit să identificăm vreo astfel de normă, care să încorporeze o definiție a noțiunii de „ordine publică”.

 

IV. Doctrina franceză de drept public are marele merit de a clarifica această foarte importantă categorie juridică.

În construcția unei teorii a ordinii publice, autorii francezi de drept public ne furnizează câteva idei:
a) orice comportament uman, indiferent de natura și sensul acestuia, implică un risc social;
b) în numele prezervării ordinii sociale, este acceptabilă o limitare a libertății;
c) definiția noțiunii de „ordine publică” este pretabilă unei definiții „cu caracter variabil și subiectiv”, ceea ce, în sine, îi atrage „potențialul periculos pentru exercițiul libertăților fundamentale”;
d) legitimitatea unei măsuri de ordine publică de către o autoritate publică, decurge din prezumția de legitimitate și reprezentativitate a respectivei autorități;
e) ordinea publică subsumează o componentă polițienească, materială sau exterioară, dar și o dimensiune morală, imaterială sau interioară;
f) evident, dimensiunea polițienească, materială și exterioară a ordinii publice este mult mai periculoasă pentru libertățile fundamentale decât dimensiunea morală, imaterială sau interioară a acestei ordini;
g) există un triptic clasic al noțiunii de „ordine publică”, ce acoperă necesitatea prezervării securității, liniștii și salubrității publice;
h) valențele noțiunii de „ordine publică” s-au îmbogățit cu concursul categoriei „bună ordine”, care s-a adăugat tripticului mai sus enunțat;
i) ordinea publică, respectiv menținerea ei reprezintă o premisă a conservării păcii sociale, la care nimeni nu poate spera decât numai în prezența unei păci a conștiințelor;
j) ordinea publică și conservarea elementelor sale alcătuitoare nu sunt străine de filosofia Statului de tradiție liberală, a cărui existență depinde – așa cum se întâmplă în cazul oricărui Stat, indiferent de forma sa de organizare și de relația pe care o întreține cu drepturile și libertățile particularilor – de prezervarea păcii sociale.

 

V. Jurisprudența și, în siajul ei, doctrina franceză, a furnizat celor interesați o întreagă teorie a influenței pernicioase asupra moralității publice, inclusiv și mai ales prin difuzarea, în cinematografe, a anumitor filme. În celebra decizie dată de Consiliul de Stat al Franței, la 18 decembrie 1959, în Cauza Les films Lutetia, instanța supremă de contencios administrativ din Hexagon a pus, printre altele, și următoarea problemă: Poate constitui un motiv legal de interzicere a difuzării publice (în cinematografe), a unui film, pentru motivul că respectivul film are caracter imoral? În încercarea de a da un răspuns pertinent și, prin urmare, convingător la această întrebare-problemă, comentatorii Deciziei mai sus menționate au reținut, în esență, următoarele:

a) nici o autoritate publică nu poate nici preveni dezordinea și nici (re)impune ordinea morală, fără a aduce atingere libertății de conștiință;

b) valențele noțiunii de „imoralitate”, care nu este una juridică, nu sunt nici ușor de stabilit, nici ușor de definit și, desigur, nici ușor de descris, dar este rezonabil să acceptăm că această noțiune are o naturală legătură cu cel puțin alte două distincte categorii: „obscenitatea” și „indecența”;

c) judecătorul instanței supreme de contencios administrativ a refuzat să elaboreze o definiție juridică a imoralității, nedorind să-și asume rolul social de „gardian al moralei”, însă a reținut că valențele noțiunii de „imoralitate” depind de „circumstanțele locale”, între care același judecător plasează, printre altele, „compoziția particulară a populației” sau atitudinea publică (exteriorizată) a unor personalități recunoscute la nivelul unei comunități date;

d) este principial nepermisă și, prin urmare, nelegală o măsură de interzicere generală, nediferențiată a unor anumite categorii de producții cinematografice, fie ele și erotice, pornografice sau licențioase [Decizia din 10 aprilie 1973 a Tribunalului Administrativ din Amiens, dată în Cauza Chambre syndicale des producteurs de films français];

e) în funcție de impactul pe care un anumit film îl poate avea asupra moralei publice, deci cu respectarea principiului proporționalității, la adresa respectivei creații cinematografice, autoritatea publică abilitată de lege poate lua și alte tipuri de măsuri – mai puțin dure – altele decât interzicerea difuzării publice a acestuia, în/prin cinematografe;

f) o măsură ilegitimă de interzicerea a difuzării publice a unui film îmbracă forma unui delict civil, apt să antreneze răspunderea patrimonială a administrației publice care a dispus o astfel de măsură [Decizia din 25 martie 1966 a Consiliului de Stat, dată în Cauza Société „Les Films Marceau”];

g) singurul fapt care poate justifica interzicerea difuzării publice a unui film este cel legat de un interes general (sau public), care pretinde și justifică totodată restricționarea libertății de expresie [Decizia din 24 ianuarie 1975 a Consiliului de Stat, dată în Cauza Ministre de lʹinformation c. société Rome-Paris Films];

h) difuzarea publică a unui film (în/prin cinematografe) poate fi interzisă în situația în care filmul încorporează scene de mare violență, de sex nesimulat ori un mesaj pornografic, respectiv dacă filmul incită la o violență, ce poate fi văzută ori percepută ca atare de către minori [Decizia din 30 iunie 2000 a Consiliului de Stat, dată în CauzaAssociation Promouvoir M. et Mme Mazaudier].

 

VI. Și acum, după cele câteva observații teoretice, să ne întoarcem la „Joker”.

Filmul ne furnizează un scenariu social monstruos. O masă agresivă și resentimentară, pusă în mișcare de faptele unui scelerat, afectat de o maladie a psihicului, ajunge în situația de a glisa de la o mișcare de protest la una agresiv-insurecțională. Crima și distrugerea de bunuri sunt justificate prin raportare la niște revendicări nu foarte clar definite ori descrise, dar care toate se rotesc în jurul ideii de ratare. Dacă nu ai avut acces la o educație de calitate, aptă să-ți asigure un loc sub soare ori dacă Statul a neglijat să-ți asigure accesul la servicii sociale și/sau sanitare, atunci ești îndreptățit, alături de alții asemănători ție, să ucizi ori să-i violezi pe aceia dintre semenii tăi care au avut ceva mai mult noroc, au muncit mai mult ori pur și simplu și-au căutat fericirea mai inspirat și cu mai mult succes (ca să fiu în acord cu spiritul Constituției americane). Desigur că aceleași cauze ale propriei ratări îți dă și dreptul de a distruge bunurile altora sau ale Statului. Oricum, pentru toate acestea vina o poartă Statul și/sau Societatea. Nimic nu îți este ție – autor al omorului, al violului sau al actului de distrugere – imputabil. Acesta este scenariul propus de „Joker”. Foarte puțin educativ și extrem de periculos pentru mințile necoapte. Mi se va reproșa că, scriind aceste rânduri, fac apologia cenzurii, ceea ce, în sine, contravine rigorilor statului de drept. Îi rog însă pe cititorii mei (cât de puțini vor fi aceștia) să facă un efort de imaginație și să-și închipuie cum ar arăta locul în care trăiesc și/sau muncesc, dacă o gloată sălbatică ar teroriza zi de zi strada, lovind, ucigând ori violând la întâmplare pe oricine îi iasă în cale și distrugând fără cruțare și fără discernământ vitrine, autoturisme, școli, spitale, așezăminte de cult ori alte edificii publice sau destinate uzului public. Ar avea oare Statul legitimitatea de a interveni categoric restrângător la adresa exercițiului normal al drepturilor și libertăților individuale și/sau colective, de care, în timpul normale, se bucură orice particular? Ori de a acționa constrângător (punitiv) la adresa celor care, într-un fel sau altul, tulbură ordinea publică? Cred că răspunsul la aceste întrebări nu ar putea fi decât unul afirmativ. Dacă mijloacele preventive (mai tandre) au eșuat, Statul este nu numai îndreptățit, ci și obligat față de cei guvernați să recurgă la mijloace reparatorii (mult mai dure), capabile să restabilească ordinea publică pierdută sau pe cale de a fi pierdută. În „Joker”, demonstranții sunt deghizați în clauni. Simbolistica este excepțională. De copil și până la avansata maturitate, orice om rațional asimilează claunul cu un personaj pozitiv, menit a-i înveseli pe oameni și de a le induce o stare de bună-dispoziție. Cinematografia a avut grijă să spulbere această definiție. Filme mai vechi sau mai noi (remake-uri ale creațiilor anterioare), precum „It” (1990, 2017), „It: Chapter Two” (2019), „Clown” (2014) au reușit să livreze Societății ori cel puțin unei părți a ei, imaginea claunului ucigaș, terifiant și înspăimântător, care nu mai avea nicio legătură cu imaginea originară a unui astfel de personaj. În aparență, „Joker” nu face altceva decât să se integreze firesc în suita acestui gen cinematografic. Numai că „meritul” acestui din urmă film este cu totul altul. El reușește să facă din claun simbolul celui oropsit de regimul politic liberal, legat ideologic de economia capitalistă și care claun, dată fiind situația lui precară, are legitimitatea de a trece la insurecție. Pentru regizorul filmului, claunii care au aderat la imaginea lui Joker și, implicit, la semnificațiile primelor sale trei crime, au toată îndreptățirea să recurgă la insurecție, la crimă, la viol și, desigur, la distrugerea bunurilor altora sau ale celor publice. Aceasta ar fi morala filmului „Joker”, iar dacă un astfel de scenariu trece dincolo de ficțiune și amenință realitatea factuală, Statul și Societatea nu pot rămâne – stupid – într-o culpabilă pasivitate, având obligația de a reacționa în mod adecvat și eficient, pentru a nu-și pierde existența și, până la urmă, specificul, marcat de pace socială, reper în absența căruia, pe termen mediu sau lung, nici politic și nici economic, o țară nu are nicio șansă să supraviețuiască. Este suficient să privim la drama Franței zilelor noastre, o țară care are din plin parte de stat de drept, economie capitalistă, dar și de … haos social aproape de neremediat.

 

VII. În cazul României, cred că analiza categoriei „ordine publică” ar trebui să plece de la conținutul art. 1 alin. (3) al Constituției noastre. Să ne reamintim textul: „România este stat de drept, democratic şi social, în care demnitatea omului, drepturile şi libertăţile cetăţenilor, libera dezvoltare a personalităţii umane, dreptatea şi pluralismul politic reprezintă valori supreme, în spiritul tradiţiilor democratice ale poporului român şi idealurilor Revoluţiei din decembrie 1989, şi sunt garantate”. Practic, această prevedere constituțională reproduce enumerativ fundamentele ideologice ale ordinii publice, astfel cum a fost aceasta gândită de legiuitorul nostru primar. Între drepturile și libertățile menționate generic în cuprinsul textului, se regăsesc, în mod natural, viața, integritatea, libertatea și proprietatea. Tuturor acestor drepturi le corespunde o obligație categorică și efectivă a Statului, anume aceea de a le apăra pe cele dintâi, chiar și cu prețul restrângerii – temporare și proporționale – a drepturilor altora, respectiv a celor care, prin comportament, atentează la ordinea publică. În „Joker”, tocmai aceste fundamente ale con-viețuirii sunt demantelate, Statul este dizolvat, iar Societatea, dezarticulată. Filmul ne livrează o poliție neputincioasă, stabilimentele sanitare vulnerabile (spre sfârșitul filmului, cea de-a doua psihiatră a personajului principal este, la rândul ei, spintecată de către acesta, sângele victimei ajungând pe șlapii criminalului) și, mai rău decât atât, o lume dezlănțuită animalic împotriva vieții (tatăl și mama unui băiețandru fiind literalmente executați, prin împușcare, în fața copilului lor, lăsat în viață doar pentru a-și putea trăi suferința) și a proprietății (ultimele cadre ale filmului livrând spectatorilor săi edificii în flăcări și vehicule distruse prin tamponări violente ori prin incendiere). În mijlocul acestui peisaj apocaliptic – care parcă proslăvește moartea statului de drept – se ridică (ușor rănit) Joker, psihopatul în care gloata începe să vadă un lider, mult mai bun, desigur, decât cei care, în mod legitim, prin mijloace prezumat constituționale, au fost învestiți să exercite puterea, în numele și în reprezentarea Societății.

În contextul unei foarte sumare analize a noțiunii de ordine publică, asumându-mi toate riscurile, dar și oprobiul multor colegi juriști, mă întreb dacă nu cumva autoritățile publice naționale ar fi putut impune cenzura, respectiv interdicția ca filmul „Joker” să fie difuzat în România, chiar și în categoria de spectatori 15+? Cei mai mulți dintre absolvenții unei facultăți de drept se vor grăbi să mă critice fie și numai faptul că m-am putut gândi la o asemenea eventualitate. Pe toți aceștia îi invit, cu tot respectul, să recitească prevederile art. 30 alin. (1), (2) și (7) din Constituția României:
„(1) Libertatea de exprimare a gândurilor, a opiniilor sau a credinţelor şi libertatea creaţiilor de orice fel, prin viu grai, prin scris, prin imagini, prin sunete sau prin alte mijloace de comunicare în public, sunt inviolabile”;
„(2) Cenzura de orice fel este interzisă”;
„(7) Sunt interzise de lege defăimarea ţării şi a naţiunii, îndemnul la război de agresiune, la ură naţională, rasială, de clasă sau religioasă, incitarea la discriminare, la separatism teritorial sau la violenţă publică, precum şi manifestările obscene, contrare bunelor moravuri”.

Cred că simpla citire a celor câteva prevederi constituționale mai sus evocate mă îndreptățește la a observa câteva lucruri: a) libertatea de exprimare, inclusiv cea exercitată prin imagini, nu este una absolută și nelimitată; b) în principiu, cenzura de orice fel este interzisă, însă chiar și această regulă de sub art. 30 alin. (2) din Constituția noastră, este relativizată de conținutul alin. (7) aparținând aceluiași art. 30 mai sus menționat; c) inderogabil, cea din urmă prevedere din alcătuirea Legii fundamentale a României interzice îndemnul la ură de clasă, precum și incitarea la violență publică, iar „Joker” ne spune repetitiv și ostentativ că „Bogații trebuie uciși!”; c) tot inderogabil, același text interzice și manifestările contrare bunelor moravuri, în timp ce filmul „Joker” abundă de astfel de manifestări (uciderea mamei personajului alienat, de către acesta, prin sufocare, cu o pernă așezată pe fața victimei, în timp ce aceasta se găsea pe un pat de spital, într-un serviciu de terapie intensivă; împușcarea în direct, într-o emisiune televizată, de către același personaj, a realizatorului/moderatorului respectivei emisiuni; furtul prin smulgere, de către același principal personaj, a unui dosar medical, nedestinat publicului; jucarea de către bolnavul psihic a unui număr de claun, într-un spital de copii, ocazie cu care personajului principal îi cade din pantalonii bufanți un pistol).

 

Cele de mai sus ar justifica interzicerea difuzării publice, în cinematografe, a acestui film chiar și pentru persoane trecute de 18 ani. Mi se va spune că mi-am pierdut mințile ori rațiunea ce ar trebui să rămână în posesia juristului rezonabil instruit. Propun însă cititorilor mei să se gândească mai bine. La 18 ani, un tânăr este încă foarte crud. Din păcate, societatea românească nutrește convingerea că împlinirea acestei vârste îl califică pe tânăr pentru orice: el poate privi neîngrădit (mai ales în mediile on-line) filme pornografice, execuții publice (petrecute mai ales în lumea musulmană), dar și creații cinematografice ficționale, apte să zdruncine chiar și mintea unui adult de 40 de ani, să incite la violență colectivă ori la insurecție împotriva actualei ordini de drept, „vinovată” pentru că – nu-i așa? – ea îi protejează pe cei care au și îi ignoră ori chiar îi exclude pe cei care nu au avut șansa de a se naște sănătoși și de a avea parte de o educație, în urma căreia să se poată valorifica social. Nu vreau să fiu prost înțeles. „Joker” zugrăvește și imaginea unui Stat în parte eșuat, incapabil să-i protejeze pe cei suferinzi, să-i rețină și să-i izoleze la timp pe răufăcători. Joker ucide într-un metrou doi tineri, care, într-adevăr, l-au agresat, mai apoi ucide încă unul în prima stație în care acest metrou oprește, pentru că cel scăpat reușise cumva să iasă din vagonul în care deja fuseseră asasinați primii doi, îl agresează pe cel despre care i se spusese de către mama sa că îi este tată și care, la rândul său, ripostează, lovindu-l violent pe cel bolnav mintal, pentru ca mai apoi să reușească să își ucidă mama pe un pat de spital, să împuște mortal, în plină figură, un realizator de televiziune, în timpul unei emisiuni difuzate în direct și să sfârșească prin a o înjunghia pe cea de-a doua psihiatră cu care se găsea în consultație. În tot acest răstimp, poliția nu a fost capabilă nici măcar să se apropie de identitatea criminalului, ceea ce e de natură să transmită celui care vizionează acest film că Statul este un construct eșuat, eventual depășit.

 

În contextul celor mai sus notate, nu poate fi uitată nici împrejurarea în care Joker intră în posesia armei cu care, ulterior, va ucide. Jucându-și în stradă rolul de claun, Joker ajunge să fie violent bătut de un grup de tineri, care reușesc să-l atragă pe o străduță lăturalnică. Vânătăile de pe trupul lui Joker sunt văzute de către un coleg de-al său, care îi oferă un pistol, pentru a se apăra în viitor de alți eventuali agresori. Primind acest pistol, într-un neașteptat moment de luciditate, Joker îi spune acestui coleg că el este, totuși, bolnav mintal și că nu ar trebui să i se înmâneze o armă. Răspunsul colegului – la fel de derutant pentru cel zdruncinat mintal, ca și gestul în sine – a fost acela că povestea înmânării pistolului trebuie să rămână numai între cei doi implicați. Ulterior, acest coleg va fi în mod brutal ucis de către același Joker, în mintea căruia primele trei crime pe care el le-a săvârșit nu îi sunt lui imputabile, ci acestui coleg, care i-a pus în mână un pistol. Văzut prin nișa acestui pasaj, filmul încearcă să promoveze ideea că slăbiciunea Statului decurge și dintr-un prea relaxat regim al deținerii de către particulari, a armelor de foc. O parabolă menită să ilustreze ideea că excesul de libertate (din materia deținerii armelor de foc) este primejdioasă pentru ordinea de drept.

VIII. Să privim acum la câteva dispoziții din Codul nostru penal. Art. 368 alin. (1) din acest Cod pedepsește „fapta de a îndemna publicul, verbal, în scris sau prin orice alte mijloace, să săvârşească infracţiuni”; la rândul său, art. 369 din același Cod sancționează „incitarea publicului, prin orice mijloace, la ură sau discriminare împotriva unei categorii de persoane”. Joker este un film care vehiculează un îndemn cu un evident caracter penal: „Să-i ucidem pe bogați!”. De ce? Pentru că sunt bogați. Pentru că au reușit cumva în viață. Și pentru că, cel mai probabil, și-au obținut bogăția în mod nelegal, sugrumând șansa la reușită a celor eșuați. Iar o astfel de realitate justifică insurecția, crima, violul și distrugerea bunurilor celor de succes. Acesta este mănunchiul de mesaje pe care le transmite „Joker”. Dar nimeni dintre cei care au aprobat difuzarea în cinematografele din România a acestui film nu a avut timp și nici răbdarea de a (se) gândi la implicațiile aprobării date.

Art. 9 alin. (1) din cuprinsul Anexei 1 a H.G. nr. 418/2003 stabilește următoarele: „(1) În vederea asigurării protecţiei publicului spectator, cu precădere a minorilor, filmele cinematografice de orice gen, înregistrate pe orice fel de suport, care urmează a fi comunicate către public prin proiecție publică sau prin comercializare ori închiriere pe teritoriul României, se clasifica în următoarele categorii:

a) filme pentru audienta generală, semnalizate prin marcajul A.G.;
b) filme interzise copiilor sub 14 ani, semnalizate prin marcajul distinctiv I.C.-14;
c) filme interzise minorilor, semnalizate prin marcajul distinctiv I.M.-18;
d) filme interzise comunicării generale prin proiecție publică, semnalizate prin marcajul distinctiv XXX;
e) filme cu interdicție totală de comunicare”.

 

Apoi, alin. (2) al aceluiași art. 9 mai sus reprodus adaugă precizator următoarele: „Criteriile de clasificare a filmelor cinematografice şi de încadrare în categoriile menţionate la alin. (1) sunt prevăzute în anexa nr. 5”. Punctul 5 lit. a) al acestei Anexe 5 la normele metodologice aprobate prin H.G. cu nr. 418/2003 stabilește cu claritate faptul că, în categoria <<Filme cu interdicție totală de comunicare>>, printre altele, intră „filmele cinematografice care prin conţinutul lor incită la violență, ură, discriminare şi intoleranță sau care promovează şi glorifică orice comportament discriminatoriu pe criterii de origine etnică, naționalitate, rasă, sex şi preferințe sexuale, culoare, limbă, religie sau apartenență religioasă, opinii politice sau de alta natura, origine socială, apartenența la sau asociere cu o minoritate națională, proprietate, naștere sau care încalcă drepturile fundamentale ale omului”.

 

În lumina prevederilor legale și regulamentare mai sus citate, am curajul de a spune că filmul „Joker” putea fi interzis în România. Fie și numai pentru că acest film incită la violența extremă a celor care nu au împotriva celor care au. Mesajul de suprimare a celor bogați, deci a celor care posedă de către cei care nu posedă este, în sine, unul criminal. Iată un mesaj care aduce atingere nu numai indivizilor care se bucură de o bunăstare asigurată de amplitudinea patrimoniului deținut, ci însăși ideii de proprietate. Dreptul de proprietate este indisolubil legat de individualitatea/personalitatea celui care titularizează un astfel de drept. Ucigându-l pe proprietar, spulberi textura juridică a dreptului de proprietate.

 

Nu vreau să fiu greșit înțeles. Principial, nu sunt adeptul cenzurii. Dar libertatea de expresie, manifestată și prin creații artistice, inclusiv prin producții cinematografice, nu este și nici nu poate fi nelimitată. Într-o societate fără prea multe repere morale – în care nu știm încă foarte bine care anume este ori ar trebui să fie funcția socială a proprietății, în care solidaritatea lipsește, iar discrepanțele între guvernanți și guvernați, între diversele minorități, între grupurile etnice ori între numeroasele categorii socio-profesionale sunt din ce în ce mai mari – filmul Joker este pur și simplu periculos. El justifică intoleranța și crima, livrează imaginea unui Stat falimentar și instigă la un soi de blazare, susținând nici mai mult, nici mai puțin, că, până la urmă, insurecția și, deci, răsturnarea ordinii publice cu care abia ne-am obișnuit (și care se bazează pe libertate, securitate personală și proprietate) este un lucru firesc, ce urmează să se consume ca un fel de implacabilă pedeapsă (divină sau satanică), pe care Societatea dezarticulată în care avem neșansa de a trăi nu poate decât să o aștepte și să o accepte ca atare.

 

Sursa