Inteligența emoțională aplicată în viața de cuplu

[South Silviu.]

 

„M-ai făcut să mă simt neiubită!“

 

„Cum poți să îmi faci așa ceva, cum poți să mergi cu colegii în teambuilding, când știi că asta mă face să sufăr?“

 

„Dacă mă iubești, ar trebui să nu mă faci să mă simt așa!“

 

Sunt fraze pe care le aud foarte des, în sesiunile mele cu cupluri aflate în momente de dificultate. Fiecare partener vede acțiunile celuilalt și suferința emoțională proprie, fiecare îl acuză pe celălalt că îl face să sufere. Și ajung adesea la o ceartă de tipul „cine a fost primul – oul sau găina?“, în care fiecare își justifică reacția comportamentală prin emoția cauzată de celălalt. Și nu reușesc să găsească punctul inițial din care a început totul. Ah, cât de des m-am aflat eu însămi în această situație în relația mea, analizând împreună cu soțul meu diferite momente de deconectare. Câte situații în care eu îi reproșam că începe povestea de unde îi convine, că uită elemente esențiale, că pe el nu se vede și câte și mai câte… Și cât de intense erau aceste certuri, mai ales în anii adolescenței noastre. Ne-a ajutat faptul că ne-am maturizat, au ajutat formările mele profesionale și participarea la workshop-ul pentru cuplu „Primește iubirea pe care o dorești“.

 

Am învățat să îmi asum responsabilitatea pentru emoțiile mele, să mi le conțin și apoi să le comunic într-o manieră sigură. Înțelegeam, desigur, și până la cursurile de formare în terapia de cuplu Imago, că emoțiile sunt ale mele și că eu trebuie să le gestionez. Însă, în momentele aprinse, eram revoltată pe partenerul meu și pe lipsa lui de implicare în gestionarea emoțiilor mele – pe care el le declanșase, nu le produsese, de acord… dar, totuși! Mi se părea, atunci, o mare nedreptate ca eu să stau cu emoțiile mele și să nu discut cu el, la cald. Era ceva absolut chinuitor. Pentru că înțelegeam greșit. Înțelegeam că eu trebuie să îmi calmez cu totul acele emoții, să nu le discut cu partenerul meu și să trec, pur și simplu, peste. Eventual, să îi fac o solicitare specifică, de genul: „Data viitoare când întârzii, te rog să îmi trimiți un mesaj, să știu că ești bine.“

 

În terapia Imago, am învățat că nu suntem doar noi doi în această relație și că momentele de ceartă nu sunt despre „eu“ versus „el“. Nu, în relația asta există și un „ȘI“ – Spațiul dintre noi. Ca un produs al nostru, ca o creație, ca un „copil“. Și că necesitatea ca eu să îmi conțin emoțiile și să nu le revărs necontrolat asupra partenerului meu vine și din nevoia de a-mi proteja relația. Eu nu trebuie să îmi gestionez singură toate emoțiile, dar e nevoie să îmi asum responsabilitatea pentru aducerea lor sub control și pentru comunicarea lor către partener într-o manieră sigură, pentru că doar astfel pot să am grijă de relația mea. Atunci când explodez emoțional, îmi tulbur nu doar partenerul, ci și spațiul dintre noi. Și, implicit, mă rănesc și pe mine. Pentru că un spațiu sigur, în care să ne putem conecta, îmi e benefic și mie; iar o atmosferă tensionată, în care suntem deconectați, mă rănește și pe mine, indiferent cât de nedreptățită mă consider în situația specifică cu care ne confruntăm.

 

Ce înseamnă să îmi asum responsabilitatea pentru emoțiile mele?

 

1. Să conștientizez că, deși emoțiile sunt declanșate de ceva ce partenerul meu a spus ori a făcut, rolul determinant în tipul și intensitatea emoției mele îl joacă filtrul meu mental. Ce cred eu despre ce-a spus partenerul, cum cred eu că se reflectă asta, personal, asupra mea ș.a.m.d. Așadar, pentru a înțelege emoția și intensitatea ei și, implicit, pentru a o controla, e nevoie „să mă întorc spre mine“. Atât timp cât privesc doar spre partener, cu un ochi critic sau acuzator, eu renunț la orice control asupra emoțiilor mele.

 

2. Să învăț să mă descurc cu ceea ce simt, să suport disconfortul emoțiilor mele (pentru a putea înțelege contribuția proprie și a verifica toate nuanțele emoțiilor mele și toate interpretările din spatele lor). E ceva cu care nu suntem obișnuiți de mici copii. Adulții din jurul nostru ne distrag atenția de la emoții, ei înșiși nefiind prea obișnuiți cu emoțiile lor sau cu ale noastre. Așa că e greu să îndurăm disconfortul. Însă e un pas esențial, care ne ajută să ne maturizăm și să devenim mai responsabili față de noi înșine și față de cei din jur.

 

3. Să aștept să treacă momentul culminant. În relații, zicala „Bate fierul cât e cald“ nu se aplică. E chiar recomandat să așteptăm să treacă acel moment foarte intens, să acceptăm acel disconfort, la fel cum așteptăm să ne treacă durerea cauzată de o lovitură – o suferință care nu trece instantaneu. Sigur că, stând în starea aceea de disconfort, putem învăța și ce ni-l alină, iar atunci (pe măsură ce învățăm) chinul nu mai e la fel de… chinuitor.

 

4. Să vorbesc apoi, pe un ton cât mai calm, despre ce m-a deranjat (să indic în mod specific ce-a făcut ori a spus partenerul), ce-am crezut eu despre asta (cum am interpretat și ce-a însemnat pentru mine) și cum m-am simțit. Apoi, îmi invit partenerul să discutăm și să lămurim eventualele interpretări eronate pe care eu le-am generat, el să îmi comunice anumite informații pe care eu nu le dețin sau să găsim împreună anumite soluții. E o abordare complet diferită, care ne menține conectați: „eu și el“ versus o problemă pe care încercăm să o înțelegem sau rezolvăm (în comparație cu situațiile conflictuale în care sunt „eu“ versus „el“).

 

Sunt câțiva pași aparent simpli, dar greu de parcurs. Însă, chiar și atunci când facem asta numai ocazional, tot e un mare beneficiu pentru relația noastră și pentru starea noastră de bine. Atunci când învățăm să procedăm așa, cearta nu mai e o confruntare despre cine are dreptate, ci devine o căutare colaborativă de soluții. Și e minunat să constați alături de partener că poți discuta ceva ce te nemulțumește, fără să apară acea stare de deconectare emoțională. În timp, ajungeți amândoi să vă simțiți acceptați – cu toate imperfecțiunile și neajunsurile voastre.

 

 

 

 

Sursa