Vlad Măcicăşan după Suedia - Anglia 0-2. Lovitura destinului. Southgate şi Kane au câştigat lupta cu nedreptatea

[cedrykk]

 

Este o poveste despre reuşită împotriva raţiunii umane. O poveste care sfidează logica ierarhiei valorilor pe care oamenii au creat-o, dar pe care destinul nu a vrut să o accepte. Pentru că destinul avea un alt plan cu Gareth Southgate şi Harry Kane. Povestea este despre ei. Cei care s-au încăpăţânat să reuşească în ciuda faptului că sentimentul crunt al eşecului le-a fost mult mai cunoscut în viaţă, decât gustul victoriei. Cei doi au intrat pe teren în sfertul de finală cu Suedia şi de ei şi-au legat speranţele toţi fanii englezi când au intonat “God save the Queen”. Speranţe că istoria din 1966 se va repeta.

 

Gareth Southgate a îmbrăcat vesta care l-a făcut unic la acest Mondial, dar nu avea nevoie de un element vestimentar pentru a-şi dovedi unicitatea. Este antrenorul care-şi trăieşte un vis pe care îl avea când nimeni nu-i dădea nicio şansă. Un moment cât 22 de ani cu de ghinioane. În 1996, Southgate rata penaly-ul decisiv care oprea drumul Angliei în semifinale, la Campionatul European. Ghinionist fundaş ajungea să trăiască o nouă umilinţă, 10 ani mai târziu, într-o finală de Cupa UEFA pierdută cu “Boro”, 0-4 în faţa Sevillei. Cu acelaşi bun simţ şi cu dorinţa răzbunării în suflet, Southgate începea cariera de antrenor. Nici aici n-au curs reuşitele. O retrogradare cu “Boro” şi apoi demiterea. Aşa a început cariera sa de antrenor. În aceste condiţii, contractul cu naţionala de tineret a venit ca o mână întinsă, dar finalul a fost din nou tragic. Ultimul loc în grupă la Europeanul de tineret, când cel care dorea să devină jurnalist în adolescenţă îi debuta pe Kane, Loftus Cheek sau Lingard.

 

Interimarul ajuns o certitudine

După încă o nereuşită, n-a crezut nimeni în tânărul antrenor, când a fost numit principal la prima reprezentativă, în locul demisului Sam Allardyce. Nici cei care l-au numit nu au crezut în el, din moment ce statutul său era de interimar. Southgate ştia că trebuie să o ia de la zero, cum o mai făcuse în atâtea rânduri. A crezut în curajul său de a merge cu a treia cea mai tânără naţională la Campionatul Mondial, în Delle Ali, în Maguire sau în Harry Kane, iar termenul de interimar a fost uitat de toată lumea.

 

Kane nu mai este prea mic şi prea lent

Anglia s-a dus la Mondial cu Southgate şi cu o singură vedetă: Harry Kane. Destinul său s-a intersectat din nou cu al antrenorului, iar poveştilor lor au devenit una singură. La fel ca şi în cazul lui Southgate, Kane n-a avut parte de încredere maximă când şi-a început drumul într-un fotbal al deciziilor atât de nedrepte uneori. Crescut la câţiva kilometri de stadionul lui Tottenham, puştiul firav cu origini irlandeze din partea tatălui şi cu talent genetic, de la bunicul din partea mamei, care jucase fotbal la rândul său, şi-a dorit mereu să joace pentru Spurs. Avea să trăiască marea dezamăgire a vieţii când Arsenal l-a dat afară pe motiv că era prea mic şi prea lent. A aşteptat cuminte, la Tottehnam, să arate ce poate şi a lovit năpraznic când i s-a dat ocazia să devină mare.

 

Îmbrăţişarea destinelor

Cel mai celebru imn s-a încheiat, iar Anglia a început drumul către semifinale. Suedia era un obstacol prea mic într-un vis care există în Insulă din 1966. Între timp, Southgate a devenit antrenorul revelaţie de la Campionatul Mondial, iar Kane golgheterul competiţiei. Iar când doi oameni cărora destinul le-a surâs în ciuda nedreptăţilor trăite sunt în aceeaşi tabără, Anglia n-are voie să fie neglijată. Fotbalul i-ar putea răsplăti pe cei care l-au inventat, după 52 de ani. Pentru că atât le-a trebuit englezilor să înţeleagă faptul că n-ai nevoie de Capello sau de Beckham pentru a face istorie. E de ajuns un Southgate şi un Kane.

Sursa

[South Smith]