TG Chinez

Căldura de afară ne face să poftim la fructe răcoroase, care ne şi hidratează. Şi cum vara a sosit deja, unele dintre cele mai căutate fructe de sezon sunt pepenii. Atenţie! Unii pepeni pot fi injectaţi cu substanţe care accelerează creşterea şi coacerea. Este indicat sa consumăm pepeni verzi cumpăraţi din surse sigure sau cel puţin de la comercianţi de la care ai mai cumpărat şi au fost buni din toate punctele de vedere: interior roşu, dulce şi seminţe negre. Una dintre substanţele folosite de-a lungul ultimilor ani, pentru a creşte şi a coace miezul pepenilor este Forchlorfenuron, o substanţă folosită la accelerarea creşterii şi în SUA – pentru struguri sau kiwi, dar care este interzisă în Europa. Forchlorfenuronul a fost testat pe şoareci în SUA, observându-se că, la doza maximă administrată, 400 de grame pe kilogram de masă corporală, apare alopecia. De asemenea, şoarecii au scăzut în greutate pe parcursul testelor. Există fermieri care culeg pepenii mai devreme şi pentru a le da aspectul de copt îi injectează, lucru extrem de riscant pentru sănătatea oamenilor. Pentru a-i identifica foarte repede trebuie doar să fim atenţi la seminţe. Pepenii injectaţi au seminţele albe, necoapte. Acestea nu trebuie neapărat să fie descoperite abia când ajungem cu pepenele acasă şi îl tăiem, ci şi în cazul în care rugăm vânzătorul să facă un ''dop'', pentru a gusta fructul înainte de a-l cumpăra. Sursa: Click!

Valoarea „Oraşului Vinului” se ridică la 81 de milioane de dolari. În oraşul Bordeaux a avut loc, la 1 iunie, deschiderea unui loc unic dedicat culturii consumului de vin – un muzeu tematic intitulat „Oraşul Vinului” (La Cité du Vin). Un parc într-adevăr imens. Pe cele 10 etaje ale sale există zone de degustare, restaurante, magazine, săli de lectură, săli de expoziţie, subsoluri pentru depozitarea băuturilor şi chiar un cinematograf. Ideea şi realizarea „Oraşului Vinului” ne-a impresionat foarte tare, de aceea am decis să vă prezentăm câteva fotografii ale acestui mega-proiect. Pentru crearea acestui parc pentru adulţi au fost necesari şapte ani. Aşa cum a fost proiectat de designeri, imaginea exterioră a pavilionului seamănă cu un pahar din care se varsă vin. Centrul se întinde pe o suprafaţă de 3.000 de metri pătraţi şi aici sunt organizate sesiuni de degustare, acţiuni tematice, expoziţii – toate cu scopul cunoaşterii istoriei şi a culturii acestei băuturi nobile. La unul din etaje există chiar şi o lustră formată – atenţie! – din mii de sticle de vin. Tot acest etaj oferă o panoramă de 360 de grade a oraşului. Sursa: Click!

Salut!

În caz că nu v-ați dat seama după fluxul de mame care cumpără șervețele umede și spray-uri paralizante pentru copiii lor, a sosit din nou acel moment al anului. Momentul în care tinerele minți ale țării iau calea odiseei intelectuale apocaliptice care e studenția. E și momentul în care jurnaliștilor care n-au mai fost la facultate de pe vremurile când puteai să ți-o tragi la un marș nuclear li se pare că e cazul să le spună studenților de azi cum să se poarte în facultate. O bășină. În ciuda faptului că mulți dintre membrii redacției VICE nu și-au luat diplomele de absolvire, am fost totuși în facultate într-o perioadă în care era obligatoriu să ai o opinie despre Skrillex. De aceea ne-am gândit că suntem mai potriviți să vă ghidăm prin labirintul sinuos al vieții studențești. GHIDUL VICE PENTRU VIAȚA DE STUDENT ALCOOLUL Din păcate, în timpul anilor magici pe care îi petreci „maturizându-te" în facultate, îți vei da seama că punctul culminant al educației superioare e alcoolul ieftin. Apoi îți vei da seama că, de fapt, să-ți vomiți în păr în fața unui club nu e tocmai un punct culminant. Totuși, nu prea ai de ales. Nu există altceva de făcut. Fie bei, fie o arzi cu studenții a căror religie nu le permite să bea. Apropo, dacă ai impresia că noul tău statut de intelectual înseamnă că ești mai presus de vodcă și suc, s-ar putea să te trezești consumând ceva super pretențios, cum e absintul. Dacă bei absint pentru că îți place că te îmbată repede și îți face voma de culoare verde, atunci e ok, dar dacă îți place pentru că sticla se potrivește la fix în buzunarul interior al jachetei tale din catifea și crezi că o să agăți gagicile mai ușor, pregătește-te să fii evitat de toată lumea pe holuri. ÎNTÂRZIERILE Nu-ți face griji, butonul ăla de snooze n-o să strice vreodată. Dormi cât de mult vrei. Facultatea e grozavă tocmai pentru că, spre deosebire de liceu, nu te mai fut la cap nici părinții, nici profesorii că ai pierdut vreun curs pentru că n-ai avut chef să te trezești. Acum ești la facultate, i-ai lăsat în urmă, în praful realității. Te poți mișca după cum ai chef, pentru că ești adult! Un adult foarte, foarte, foarte leneș! GĂTITUL E nașpa de tot faza asta. Trebuie să mergi la magazin să cumperi mâncare, s-o aduci înapoi, s-o scoți din plasă, s-o pui în dulapuri, apoi s-o scoți din nou când vrei să mănânci. Și chiar așa, tot vei avea nevoie să te învețe cineva cum să gătești. Există o singură speranță în acest iad culinar: sosul chili dulce. Bineînțeles că e 99 la sută zahăr și unu la sută chili, dar îți recomandăm să cumperi câteva baxuri, ca să nu duci lipsă vreodată. Merge cu orice și are gust delicios. Merită ulcerul pe care o să-l faci când ajungi pe la 40 de ani. LICENȚA Nu e deloc distractivă și va trebui să accepți ideea că a ta o să fie un dezastru. O să fie o versiune de căcat a tuturor cărților pe care n-ai putut să le citești și din care ai copiat idei. În fine, cred că cea mai bună cale s-o duci la capăt e să te închizi într-o cameră cu căștile pe urechi, să bagi o piesă instrumentală de 55 de minute de-a lui Steve Reich și o să începi să crezi că ești într-o scenă dintr-un film despre o persoană deșteaptă. Somnul e pentru fraieri. Dacă ești obosit, bagă niște Red Bull fără zahăr. OUĂ În următorii ani, pe lângă tăieței și spaghete, o să bagi în tine ouă cu toptanul. Nu le poți găti la cuptorul cu microunde, dar le poți arunca aiurea pe holuri când te îmbeți. MASTERUL Dacă vrei să faci un master la sfârșitul facultății, e din două motive: Fie pentru că ai de gând să aprofundezi materia pe care ai studiat-o până acum, fie pentru că te înspăimântă perspectiva de a fi șomer și a te muta înapoi cu părinții. În orice caz, colegii enervanți de la master, cu care n-o să mai poți să te împrietenești cum ai făcut-o cu colegii de facultate, o să te convingă că nu puteai avea o idee mai proastă decât să faci încă un an de facultate. SEXUL Se pare că cei mai mulți oameni merg la facultate ca să și-o tragă cu cât mai mulți oameni posibil. Aceștia sunt niște amatori. Scopul tău ar trebui să fie găsirea unui partener relativ stabil în fiecare an. Asta îți va garanta o viață sexuală regulată fără probleme. Plus că o să ai pe cineva care să te ajute să-ți faci eseurile atunci când nu mai reziști. Ca să nu mai spun că după absolvire vei putea impresiona potențialii parteneri prin tehnicile tale sexuale. Un ocean de vodcă cu suc de mere și shoturi de Jager n-o să te transforme niciodată în Don Juan-ul facultății. SĂNĂTATEA Mulți studenți, în special băieții, sunt niște blegi care încearcă să înțeleagă viața departe de confortul oferit de fusta mamei. De aceea nu-și spală cearșafurile tot anul. Dorm în spermă uscată, pișat, bere și frimituri de chipsuri și se miră că se îmbolnăvesc de toate mizeriile. Fii atent. Cineva a inventat chestia asta numită internet acum ceva vreme și dacă mergi pe Google.com și cauți dietă sănătoasă, s-ar putea să previi astfel de tragedii. Uite, o facem chiar noi PENTRU TINE. NEBUNIA O să ai parte de multă nebunie la facultate. Cel puțin doi din gașca voastră de prieteni, poate chiar tu, o să repete un an „din motive de sănătate" (adică ți-ai luat un trip prost și te-ai închis în camera ta timp de șase săptămâni în care ai supraviețuit doar cu digestive și ketamină). Asta se întâmplă de obicei în al doilea an, când te confrunți cu faptul că ți-ai bătut joc de primul an de facultă și că acum, deodată, trebuie să-ți bagi mințile în cap sau o să fie un dezastru total și părinții tăi o să te urască. Ăsta e momentul în care dependenții de droguri și cei slabi de înger încep să se clatine. Oamenii ăștia au nevoie de tine, dar nu-i poți ajuta pentru că o să fii tot timpul beat rangă. Probabil ar trebui să-i obligi să renunțe la facultate, s-o ia de la capăt și să se întoarcă la viața reală înainte să încerce să se sinucidă. ÎȚI FACI TRUPĂ Hei, știai că o grămadă de trupe s-au înființat în timpul facultății? Probabil că da, pentru că primul lucru pe care îl observi când intri într-un camping studențesc sunt afișele cu anunțuri de genul „Căutăm tobar non-conformist" sau „Căutăm o gagică feministă care să știe să cânte la orice instrument" sau „Suntem un fel de Joy Division funk rock, căutăm basist". Totuși, în cazul în care nu e o trupă chiar de căcat, asta s-ar putea să fie singura ta scăpare de aici, așa că persistă. Facultatea e încă unul dintre acele locuri în care dacă spui că ești într-o trupă, reușești să agăți gagici mișto cărora le place poezia. Multă baftă îți dorim, pentru că se știe că 90 la sută din trupe se despart după trei-patru ani, într-un haos de vise năruite, trădare și tinere sociopate țâțoase. ȚINE PASUL Dacă nu cumva faci vreun curs din ăla pe care îl fac snobii bogați, de Istoria Artei sau Antropologie, va trebui să și studiezi la un moment dat. Bineînțeles că poți chiuli la câteva cursuri pe săptămână și să te îmbeți în fiecare noapte până pe la 2, dar dacă nu încerci să iei cursurile de la alții sau să îți iei notițe din când în când, o să te întorci în orășelul de căcat din care ai plecat cât ai zice „ratat". MINCIUNA Potrivit oamenilor de treizeci de ani, unul dintre cele mai grozave/ciudate lucruri la facultate e opțiunea de a-ți crea o nouă identitate. Din păcate, toată lumea are Facebook în ziua de azi, așa că fii subtil. Sau fă-ți un profil nou dacă n-ai chef să-ți mai bați capul cu trecutul. Sau pur și simplu ia droguri, poartă șepci și repetă tot ce citești pe site-ul ăsta. BANII Chiar dacă ai grijă să reciclezi până și hârtia igienică, tot te poți aștepta să ai datorii imense la sfârșitul facultății (și asta în ciuda faptului că părinții îți plătesc chiria). Deci dacă părinții tăi nu-s niște bogătani și dacă n-ai chef să-ți atârne o astfel de datorie în cârcă vreo câteva zeci de ani, întreabă-te dacă merită efortul să te înscrii la un curs de trei ani de Digital Design. Chiar o să-ți folosească? De cele mai multe ori îți folosește în timpul jobului de intern la vreo revistă de jocuri pe calculator. ETICHETELE Oricine își pune etichete cu numele lui pe mâncare merită să i se fure mâncarea. De fapt, oamenii care se plâng că colegul de apartament le-a furat un pahar cu lapte sau o porție de mazăre congelată sunt exact oamenii de la care toți ceilalți fură. Crezi că e o coincidență? PETRECERILE Dacă dai o petrecere, probabil o faci pentru că vrei să te placă lumea, așa că ar trebui să fii cât mai generos. Oamenii nu uită niciodată petrecerile grozave, așa că o astfel de noapte ți-ar putea cimenta reputația pentru următorii trei ani. Secretul stă în planificare. Ai nevoie de băutură, de un tip dur la intrare și destulă cocaină cât să-l menții pe tipul dur vesel și agresiv. Dacă nu prea ai mulți bani, cumpără cele mai ieftine și mai tari băuturi pe care le poți găsi. O modalitate bună de a ascunde faptul că sunt băuturi spirtoase de căcat e să le amesteci într-un mare punci colorat cu suc de fructe. P.S. Nu uita că tipii care vin din stradă și apar din senin la petrecerea ta, îți beau toată băutura, hărțuiesc fetele și pleacă la câteva ore după restul petrecăreților îți pot salva de multe ori petrecerea. DROGURI DE CALITATE N-o să pui mâna pe așa cea. În mod incredibil, numărul rataților care n-au absolvit și care acum își petrec zilele vânzând celorlalți studenți meth amestecat cu detergent e mult mai mare decât numărul dealerilor cool și generoși peste care te așteptai să dai aici. Ciudat, nu? REZULTATELE Nu-ți face griji prea mari. Notele cele mai întâlnite sunt 7 și 8. Nimeni nu ia nota maximă. Poate doar ciudații super deștepți sau chinezii. Poate că arată bine notele alea mari, dar nu uitați că studenții cu 10 pe linie au avut multe de îndurat de-a lungul vieții: părinți severi, nenumărate teste la mate și jucării educaționale drept cadou de Crăciun. Bărbații ajuns la 32 de ani și dau banii pe jucării Star Wars rare pentru că nu le-au putut avea niciodată când erau mici. Femeile colecționează vibratoare și se transformă în curve lacome. Adică foarte bune ca iubite timp de jumătate de an, dacă poți să faci față tentativelor de sinucidere. AUTOAPĂRARE La un moment vei ajunge să locuiești într-o zonă care te va urî. Ești mai bogat, faci gălăgie, bântui toate cluburile din oraș și nu plătești taxe – cine să te placă? Până și tu te-ai jefui dacă ai fi în locul tău. Așa că fă-ți casa să pară cât mai puțin atrăgătoare (în ciuda faptului că găzduiește MacBook-uri și tone de jocuri costisitoare). Gândește-te puțin: ai culege de pe jos o bancnotă de 20 de dolari dacă e mânjită cu căcat de câine? Probabil că da, pentru că ești student, dar restul lumii n-ar face asta. PROFESORII Nenorociții ăștia de profesori de la facultate nu mai sunt la fel de amuzanți ca cei din liceu. E mult mai ilegal, mult mai puțin kinky și mult mai puțin probabil ca profesorul să se îndrăgostească de tine. Și nu e nimic mai oribil decât să joci un rol în psihodrama nabokoviană a unui tip în vârstă. Cu excepția faptului în care nimerești la curs la unul dintre foștii mei profesori, care le-a luat acasă pe cele mai frumoase două colege, le-a drogat cu cocaină și le-a futut pe amândouă deodată. Mișto, nu? Doar că apoi cursurile o să ți se pară super ciudate și o să trebuiască fie să renunți la curs, fie să ți-o tragi cu el tot semestrul ca să-ți dea notă de trecere. FOLOSEȘTE PREZERVATIVUL Știi ce e foarte ușor de luat? Chlamydia. E super ușor de vindecat, dar dacă e lăsată netratată, îți poate da viața peste cap. Nu vreau să te sperii sau ceva. Un alt motiv pentru care să folosești prezervativ e că e super nasol să rămâi însărcinată sau să lași o fată însărcinată în timpul facultății. Mereu există câte o tipă pe an care rămâne însărcinată și hotărăște să păstreze copilul, ceea ce-i distruge viața pentru totdeauna. Să trebuiască să renunți la facultate în anul 3 ca să faci un copil e una dintre cele mai urâte chestii care i se poate întâmpla cuiva. Ai datorii, n-ai diplomă de absolvire, nici job și ești dependentă de anti-depresive. Absolut îngrozitor. Cam la fel ca gonoreea, care iar se poate lua dacă nu folosești prezervativ. VIRGINELE Unele persoane reușesc să ajungă la facultate cu virginitatea intactă. Puritatea lor n-o să dureze mult, dar încearcă să nu te implici în vreo legătură cu aceste virgine decât dacă crezi că vrei să te căsătorești cu ele. Nu se face să-i iei virginitatea cuiva necunoscut la o petrecere. Chiar dacă n-o să te bântuie amintirea pentru tot restul vieții (dar o să te bântuie), nimeni nu vrea să se gândească la cum a făcut sex prima oară și să-și amintească că a fost penetrată dureros pe un veceu, în timp ce zece oameni beți îmbrăcați în ștrumfi fac zgomote de maimuțe și aruncă cu prezervative în ușa de la baie. MASTURBAREA N-o s-o mai practici așa de mult ca înainte. N-o să mai trebuiască să faci una mică pe furiș, în liniște, în timp ce mama vorbește la telefon despre conifere de cealaltă parte a ușii. N-o s-o faci nici atât de des ca puștiul din camera de vizavi, care n-are bani de mâncare, cu atât mai puțin de băutură pentru fete. În orice caz, crede-ne, zilele masturbării nu se vor duce de tot pe copcă. Facultatea nu e vreo tabără a dragostei libere, vor fi destule seri triste de marți în care îți vor ține de cald lubrifiantul și șervețelele. XANAX / RITALIN Pastilele de genul ăsta sunt bune atât timp cât nu devii prea dependent de ele și sfârșești ca Heath Ledger sau ca colegul meu care a umplut foi întregi de examen doar cu numele lui și a trebuit să repete anul. Dacă nu te deranjează să ai o privire sticloasă și să fii puțin antisocial câteva luni, umflă-te cu pastilele astea și apucă-te de învățat. După ce se termină perioada asta, vei avea note medii și o mică problemă cu dependența. Nu-ți poți dori mai mult de la facultate. PLAGIATUL E supraestimat. Oricât ar vrea profesorii să te facă să crezi că poți face închisoare pentru asta, plagiatul nu e mare lucru. Profesorii o să încerce să te sperie la începutul fiecărui an școlar cu un slideshow despre un program secret gen Google care detectează ideile copiate din fiecare eseu. Oricât și-ar dori ei să existe așa ceva, dacă nu ești idiot și reușești să parafrazezi în loc să copiezi, o să fie ok. PROSPECTE ZERO Ce-ți închipui? Că suntem în anii '70? S-a dus visul ăla, băiatule. Dacă te-ai înscris la facultate cu alt gând decât să te distrezi trei ani de zile înainte să intri cu capul înainte, gol și vulnerabil, în realitatea dură, ai fost dezinformat. Nu intri la facultate cu gânduri mărețe de viitor și cu cât îți dai seama de asta mai repede, cu atât mai fericit o să fii. Începe să vinzi droguri sau mai încearcă să storci niște bani de la părinți dând vina pe climatul socio-economic sau pleacă în străinătate. Pentru că ai mai puține oportunități în carieră decât oamenii care au fost condamnați la pedeapsa cu moartea. Sursa: Click!

Da, şi eu fac parte din categoria de persoane care s-a săturat de propriul oraş natal, unde cam toată lumea se cunoaşte cu toată lumea. Mi-am petrecut ultimele luni din clasa a 12-a cu cartea în față și imaginea libertății absolute în minte. Îmi și imaginam: râuri de bere, dezmăț continuu, un cerc nou de prieteni, oameni interesanți și, mai ales, senzația că nu mai trebuie să o anunți pe maică-ta, de fiecare dată când ieșeai zece minute, seara, să fumezi o țigară-n parc cu vreun amic. Nu zic nu, libertatea chiar există și e foarte mișto. Dar diferența dintre cum îmi imaginam că va fi la facultate, și nu oriunde, ci în București, și cum e în realitate, e destul de mare. Nu zic că asta ar fi vreo chestie dramatică, că mi-au fost spulberate definitiv niște visuri. Ideea e că viața de student în Capitală poate fi destul de aspră, mai ales când te trezești fără banii (ăia puțini) ai părinților, într-o cameră cu trei hăndrălăi leneși, nevoit să-ți calculezi și ultimul leu, ca să-ți iasă la prețul unui pet de bere și cu hormonii fluierând în tine. Așa că m-am gândit să te ajut, cu câteva sfaturi, scoase din experiența proprie. Mai ales că, la oricare facultate vei merge, fie ea de stat sau privată, te vei lovi cu siguranță de problemele următoare: Așteaptă-te ca profii de la facultate să fie cel puţin la fel de îndoctrinaţi ca ăia de la liceu La prima vedere ai spune că liceul e inferior facultăţii din punctul de vedere al calităţii profesorilor. Adica ok, cei de la facultate au mai multă şcoală şi mai multe examene susţinute pentru a ajunge să predea, faţă de ăia de la liceu. Astea-s doar aparențe: modul lor de gândire şi mentalitatea sunt fix pe aceeaşi lungime de undă. Practic, se învârt în același cerc, doar că predau chestii aparent mai complicate. Îl ştii pe proful ăla din liceu de care îţi era scârbă și te întrebai: „Cum plm a ajuns ăsta profesor?". Fii sigur că-l întâlneşti şi la facultate. La fel cum vei da şi de profi excepţionali. Bine, la ultima fază am cam exagerat, dar măcar vor fi ceva mai open-minded faţă de tipii cu atitudini de comunişti care-ți predau fizica și matematica la liceu. Şi ce e mai nasol la facultate e că unii nu sunt efectiv profesori, ci asistenţi, dar au pretenţii şi impresii de minim Oxford, dar ei predau la SNSPA. Atunci când m-am mutat, eram naiv: aveam iluzia c-o să întâlnesc profesorii care-mi vor fi călăuză în viaţă. Crede-mă, în privinţa asta, îţi va fi dor de diriginta din liceu cu care măcar mai schimbai o vorbă despre faptul că nu-ţi convine că draperiile de la geamuri sunt gri, nu roz, aşa cum îşi dorea piţipoanca clasei. La facultate, oamenii se mănâncă mult mai rău între ei Să-i ceri tema tocilarei din clasă şi s-o faci, pe fugă, în pauză e ceva „normal" prin liceu. Odată intrat la facultate, treburile se schimbă. Nu mai zic de teme şi proiecte, că dacă le vei copia de la vreun coleg, vei fi prins cu plagiatul mai rapid decât Ponta, ci mă refer şi la faptul că fiecare trage să fie cât mai sus. Nu-i absolut nimic rău în a-ţi dori să fii la înălţime, însă buba e că se preferă chestia asta prin „eliminarea competitorilor", nicidecum prin „asociere" . Cine face asta? Fix ăia care se visează directori şi miniştri, uitând că ei fac, de fapt, Comunicare şi Relaţii Publice sau Ştiinţe Politice. Să-ți dau un exemplu. Dacă tu ești la buget, iar Vasile e la taxă, el va căuta prin orice metodă să-ţi ocupe ţie locul, că doar nu i-ar sta şi lui rău (de fapt, părinţilor) cu o sumă lunară între 2 500 și 3 500 de lei în cont. Ia asta în considerare, dar n-o da acu în paranoia de level 1 300. La început, vei alerga din club in club, însă o să te plictisești repede „Ah, în sfârşit am ajuns în Bucuresti! Fără părinţi, sunt tânăr, hai să-mi rup ficatul". Sună cunoscut? Cluburile vor fi full de studenţi, la fel şi străzile. Vorbim totuși de perioada în care se ajunge relativ rapid la sex, dacă nu suferi de anxietate socială sau ești pudic. Sigur, alcoolul te va ajuta pe termen scurt să scapi de inhibiţii, dar esenţial e să înveţi să fii activ social, fără să bagi cacaturi în continuu în tine. A doua zi vei regreta c-ai consumat. Ştiu pe cineva care în primele luni mergea de patru-cinci ori pe săptămână să petreacă prin cluburi. La un moment dat mi-a spus că i s-a luat, ştia fiecare colţisor din Centrul Vechi, nu mai simțea deloc entuziasmul boem de la început. Acum, preferă party-urile tematice, fără să depăşească una-două pe saptămână. Vei cunoaşte o grămadă de lume, dar tot cu trei-patru persoane vei ajunge să bei bere Întâlneşti persoane noi de la facultatea ta, altele de la alte facultăţi, asociaţii studenţeşti, cămin, cluburi etc. Eşti asaltat de-un amalgam de oameni pe care, iniţial, îi consideri de încredere şi de gaşcă, dar după o vreme îi gineşti că sunt mai falşi decât adidaşii din Obor şi mai bătuţi în cap decat orice penis. Nu dispera: cu siguranţă, vei intra în contact şi cu oameni demni de atenţia ta. Adică cu ăia care merită să împarți o bere la pet. Un job part-time ţi-ar fi de mare folos Când rămâi fără bani, primii la care vei încerca să apelezi sunt prietenii tăi, însă cum şi ei se află în căcat financiar, părinţii sunt sursa principală. Dacă îţi pasă câtuşi de puţin de demnitatea ta, o să-ţi dai seama că nu-i deloc ok să tot ceri la ei. Asta dacă nu eşti o lepră învăţată să primească totul mură-n gură. Ia-ți un job: înveţi singur valoarea banilor, nu-ţi mai vine să arunci cu ei d-ampulea pe orice rahaturi. Poate să fie orice job: împărţit pliante, spălat vase sau call center. Toate sunt destul de naşpa, dar, crede-mă, când începi să înjuri printre dinţi înseamnă că te-ai maturizat. Ăla e semnul că înțelegi viața. Ți-ai da toate borcanele de zacuscă pentru măcar o săptămână în chirie Ţi-o spun din start, ai aceleași șanse să faci sex în cămin și să găsești câte o sută de lei, pe jos, în zile consecutive. Ăia care-ţi spun că fut mai mult în cămin decât actorul lor preferat din filme porno sunt, de fapt, nişte labagii care vor să pară ce nu sunt. Când vei interacţiona cu tipe mai mari şi experimentate decât tine, tipe care mai și locuiesc în chirie, așteaptă-te să-ţi iei constant rejecturi: la nivel inconştient, te văd sub nivelul lor. Și așa și e: care dintre voi stă în cameră cu trei pulărăi? Din experienţă îţi zic, pornești cu un handicap la capitolul ăsta. Totuşi, dacă realizezi că momentan astea sunt condiţiile şi nu vrei să te resemnezi făcând febră musculară la mâini, singurele soluţii plauzibile rămân să mergi la tipe acasă sau locurile publice. Marea diferenţă o face faptul că vei avea mai multă libertate Da, nu-i vei mai cere voie maică-tii să mergi până la colţ de stradă, ca până acum. Dacă ţi se scoală la două noaptea să ieşi la o plimbare pe stradă, fii sigur că nu mai eşti constrâns. Totuşi, dacă ieşi atunci să te plimbi, bine ar fi să le vorbeşti politicos şi poliţistilor locali, despre cum te bucuri tu că acum ai libertate, pentru că ei te vor aborda cu vechea si noua dumă: „Prezentaţi-mi un buletin, vă rog". Paradoxal, cunosc atât de multe persoane care, după ce au fost ţinute din scurt de căte părinţi, odată ajunse la Bucureşti s-au „dezlănţuit". Ba s-au apucat de infracţiuni şi consum de droguri, ba unele fete s-au împerecheat cu tot felul de băieţaşi care, în viitorul apropiat, se vor hotărî dacă să le trimită în Germania sau Spania. Şi nu, nu ca PR-iste. Ca de final așa, aș mai adăuga că nimănui nu-i pasă dacă tu eşti la facultatea de Informatică sau Filosofie, şi în general oamenii nu sunt interesaţi despre ce faci tu, mai ales în Bucureşti, unde lumea e pe fugă mai mereu. Bucură-te de asta şi fă ce vrei tu, până la urmă. Sursa: Click!

Rata de absolvire din Noua Zeelandă este în cel mai jos punct, o statistică ce face aluzie la deziluzia răspândită printre studenții Kiwi cu studii superioare. Statisticile sugerează că din studenții care încep facultatea în 2016, doar 66% o vor absolvi. Astfel, Noua Zeelandă a devenit țara cu cea mai mică rată de absolvire din Organizația pentru Cooperare și Dezvoltare Economică. VICE a vorbit cu patru studenți care au abandonat școala la 21 de ani și i-a întrebat ce ar face diferit dacă ar putea s-o ia de la capăt. Josh, Arte Plastice VICE: Bună, Josh, poți să-mi spui de ce ai renunțat la școală? Josh: Păi, eu de fapt am plecat imediat după liceu într-o călătorie de un an. Când m-am întors, m-am trezit în punctul ăla în care nu știam ce să fac cu viața mea, așa că m-am hotărât să renunț după primul an de facultate. Cred că nu mi-a convenit faptul că, după absolvire, aveam doar două opțiuni: profesor de arte sau artist. Știam că nu vreau să predau și m-am gândit că nu-mi trebuie diplomă ca să fiu artist. Crezi că oamenii se duc la facultate doar ca să aibă o activitate? Categoric. Știu mulți oameni care se duc la facultăți ca Universitatea Victoria, ca să studieze comerț sau orice altceva, pentru că nu vor să infrunte viața reală. Pot trăi din ajutorul de la stat, cu note de trecere și petreceri în fiecare weekend. Deci nu te surprinde rata mică de absolvire? Nu chiar. Eu cred că unii fac o facultate fără să fie pasionați de domeniu. Vor doar viața de student, unde te poți îmbăta oricând și poți ieși cel puțin trei zile pe săptămână. E mai mult ca o detașare de lumea reală decât un studiu. După ce ai terminat liceul, ce opțiuni ai avut: facultate sau job? Cam astea au fost. Nimeni nu vrea să fie cel care nu pleacă din orașul natal după liceu. Mulți adolescenți vor să scape și facultatea este o modalitate de evadare. Acum stai în Londra. Care e planul tău? Mi-am dat seama că îmi place mult design-ul grafic, dar chiar e greu să te angajezi ca designer fără o diplomă în CV. Deci, plănuiesc de la anul să mă întorc în Wellington și să-mi continui studiile, acum că știu ce vreau să fac. Sophie, Biomedicină & Psihologie VICE: Sophie, de ce ai renunțat la facultate? Sophie: Am făcut șase luni și chiar îmi plăcea, dar presiunea socială m-a determinat să renunț. Locuiam într-un apartament nasol care mă făcea să detest orașul și simțeam nevoie de o schimbare. Cât timp ți-ai înghețat facultatea? Știai că o să te întorci? Mi-am luat un an pentru mine și cu siguranță nu credeam că o să mă mai întorc. Ai simțit asta ca pe un eșec? Doamne, m-am simțit atât de vinovată și apoi m-am chinuit să țin pasul cu restul. Deja eram în urmă cu un an, lucru care m-a incomodat, deoarece colegii mei intraseră la facultate după liceu. M-am gândit că dacă mă întorc o să fiu prea în urmă. Acum îmi dau seama că nu e mare scofală. Ai simțit lipsa opțiunilor după liceu? Da, clar. Și felul în care te presează să aplici la diverse universități, de parcă ești obligat. Te duceai la facultate doar ca să stai în cămin. Dar tu nu ai stat în cămin, corect? Nu. Eu cred că și ăsta e un motiv pentru cei care renunță. Toată lumea se duce la facultate ca să se bucure de atmosfera căminelor studențești. În primul an doar petreci constant și îți faci datorii. De abia în anul doi ajungi să realizezi că nu-ți place specializarea. De ce te-ai întors la facultate? Practic m-am mutat în Auckland și m-am angajat ca bonă, dar mi-am dat seama că asta nu o să mă satisfacă. Mereu am fost interesată de știința mediului, așa că am hotărât să o iau de la capăt. A fost cea mai bună alegere, că trebuie și un pic de studiu. Daisy, Comunicare VICE: Povestește-mi un pic despre ce studiai și de ce ai renunțat? Daisy: Eu voiam să studiez jurnalism radio, dar cursurile de comunicare erau prea generale. Mi se părea că erau prea multe lucruri care nu se aplicau în cazul meu, fără pic de relevanță pentru ce voiam să fac. Mi s-a luat destul de repede. Oricum stăteam tot acasă și părea ca o extensie a anilor de liceu. Deci nu ți s-au părut suficient de stimulante cursurile? Mi s-a părut că toate lucrurile cu care m-am chinuit în liceu reveneau. Totul părea doar de suprafață, nu învățai de dragul educației sau să te pregătești psihic pentru lumea reală, ci doar ca să treci examenele. Nici măcar nu mergeam la conferințe ca să strângem informații pentru eseuri. Totul părea foarte nișat. Facultatea a fost prima alegere după liceu? Da, clar. Numai despre asta se vorbea: la ce facultate te duci și ce vrei să studiezi. Era multă presiunea din toate părțile. Mi-ar fi plăcut să plec într-o călătorie imediat după absolvire, dar nu am avut suficienți bani. Cu ce ai atribui aceasta rata de absolvire în scădere? Păi, toată viața ești integrat în sistemul educațional și nu e o alegere, ci o obligație. Deci, eu cred că există un fel de presiune internă sau externă să continui cu studii formalizate. Eu am simțit multă presiune din partea liceului să aleg un curs care să se potrivească cel mai bine cu aspirațiile mele profesionale. Nici măcar nu mă gândisem așa departe. Mi-am dat seama de asta destul de timpuriu și am ales să plec. Cred că și mai mulți oameni ar renunța la facultate, dacă ar ști că există opțiunea asta. Ai vreun regret? Nici măcar unul. Mi-ar plăcea să lucrez și la radio, dar îmi place ce fac în momentul ăsta. Îmi iubesc viața! Sursa: Click!

Ai trecut sau urmează să treci prin experienţa bacului, testul ăla despre care se spune că e „examenul maturitaţii". Eu fac parte din generaţia care a dat bacul anul trecut, deci în 2015, când nostalgicii epocii comuniste ne mustrau cam așa:„Domne, nu se mai face carte ca pe vremuri, iar tineretul ăsta nu mai ştie să vorbeşte corect româneşte". Bine, chestia asta cu „ înainte era mai bine" e reamintită mereu de oameni la fel de bătrâni ca părinţii lor. Una peste alta, am vrut să văd cum era să dai bacul pe la începutul anilor 2000. Dacă era mai simplu sau mai complicat ca acum, ce deosebiri majore erau și ce mentalitate aveau liceeni pe atunci. Așa că am întrebat în stânga şi-n dreapta și-am vorbit cu câțiva tipi care au dat bacul acum 10-15 ani. Promovabilitatea e mai mică acum și e normal să fie așa Am început special cu asta, pentru că unii oameni chiar au rămas fixaţi pe ideaa că „pe vremea lor" era mereu mai bine. Conform acestor statistici, între anii 2000 şi 2011, promovabilitatea era, în medie, undeva la 80%. Odată cu introducerea camerelor de supraveghere la examene şi atenţia sporită împotriva fraudei, rata a scăzut masiv. În 2011 a fost de 45% și de atunci a tot început să crească, iar în 2015 a ajuns până la 66%. E normală schimbarea asta, în condiţiile în care acum există, cum ziceam, camere de supraveghere, iar profesorii sunt mult mai porniți să nu-i lase pe elevi să copieze. Sunt modificări semnificative față de perioada în care toată pleava se lăuda cu examenul de bac luat pe „forţele proprii". După care, analfabeţii funcţionali se umflau în pene cu două facultăţi terminate şi aruncau cu seminţe de dovleac în noi, pentru că nu suntem în stare să luam bacul. Nu zic că a dispărut copiatul de tot. Se mai copiază și acum, dar nu la același nivel. În principiu, în zilele noastre, nu prea ai cum să iei bacul dacă nu înveți. Elevii puneau bani pentru „protocol", ca profesorii să aibă biscuiţi si cafea la examen Daniel, un tip care a dat bacul în 2004 (și l-a luat), mi-a povestit cum se proceda în liceele mari, ca să fie promovabilitate maximă și școlile cu pricina să-și păstreze renumele: „Se strângeau bani, ca să ajungă la profesori. Dar nu erau pentru șpagă, ci se duceau la «protocol». Din banii de protocol se cumpărau sucuri și mâncare pentru profesorii supraveghetori. Cel puțin așa știam noi, deși sumele pentru protocolul ăsta erau destul de mari. Cert e că, la examene, profesorii care supravegheau cam închideau ochii la copiat. ". Tehnica asta nu mai e de actualitate acum. Nu mai există ideea asta de protocol, ca să cumperi „sucuri şi pişcoturi" pentru profesori sau cei din comisie. De fapt, singura variantă, nici aia sigură, prin care mai poţi să-ţi iei bacul pe fraudă e cu şpagă la un nivel înalt. Cu toate că îmi vine greu să cred că se mai riscă cineva pentru câteva sute de euro. Serios, c ât să coste nişte sucuri şi nişte pişcoturi?! E evident că restul de bani se împărţeau între comisii. În final, toată lumea era fericită, beneficiarii potrocolului că au făcut de-o ciorbă, iar liceeni că şi-au luat bacul fără nicio problemă. Vlad, un tip care a dat bacul în 2003, la Pitești, spune că-n liceul lui nu s-a plătit protocolul, dar elevii au făcut chetă, din proprie inițiativă: „Ne-am organizat pe fiecare sală în parte. Am pus fiecare bani ca să le luăm profesorilor ceva, să fie acolo. Un suc, o napolitană, un ziar de citit. Totul în ideea să-i îmbunăm, să nu fie chiar ai dracu' la ora examenului.". În anii 2000, nu prea se punea problema să studiezi în străinătate, după bac Pe vremea aia, România încă nu avea acces în Occident, unde era necesară o viză ca să pleci. Însă, odată cu intrarea ţării în Uniunea Europeană, în 2007, lucrurile s-au schimbat, iar porţile s-au deschis. Elevii de-a douăsprezecea, viitori studenți, au început să ia din ce în ce mai serios plecatul la facultăţile străine. Iar chestia asta îi motivează să se pregătească pe bune pentru bac. Deci, deși cei care iau bacul sunt mai puțini ca-n anii 2000, măcar știi că examenul ăla e luat pe bune. Frica de armată a fost înlocuită cu cea de a lucra la fast food Armata obligatorie a fost scoasă în 2007. Până atunci, tinerii care picau bacul intrau în trupa apărătorilor patriei. N-am făcut armata, dar îmi imaginez că acolo te căleai la fel de bine cum căleşti o ceapă. Serios, adică să înveţi să-ţi faci patul „ţambal", să ai oră fixă de trezire şi culcare, să mături aleea comandantului şi să freci budele locotenenţilor până ţi se face rău sunt niște chestii demne, menite să te facă „bărbat adevărat". Pe de altă parte, acum, dacă nu iei bacul, ai altă frică: să nu ajungi să lucrezi la un fast food şi să întrebi dacă merge ketchupul la cartofii prăjiți. Asta se-ntâmplă mai mult din cauza mass-mediei, care pune presiune pe elevi. Dacă e să mă întrebi pe mine, da, jobul ăsta e nasol, dar are rolul lui. Te face să-ţi dai seama ce nu vrei să faci în viitor. Aveai mai multă materie de învăţat atunci Ca să aflu dacă materia era ceva mai complexă pe vremuri, am luat legătura cu fostul meu profesor de istorie din Pitești, Niculae Toma. Am aflat că, pe la începutul anilor 2000, absolvenții aveau mai mult de învățat pentru bac: „Să ştii că, prin anii 2000-2005, era mult mai multă materie pe care trebuia să o parcurgi şi s-o înveţi pentru examen. Atunci erau două manuale, de vreo 200 de pagini fiecare. Azi, volumul e undeva pe la jumătate." Deci materia, cel puţin la istorie, era dublă faţă de cea de acum. Sigur, atâta vreme cât era mai simplu să copiezi, nu contează foarte mult. Totuși, ştii, de fapt, ce înseamnă chestia asta? Păi, simplu. Că, tu, viitorule licean, care vei da bacul în zilele sau anii următori, nu prea ai scuză să nu iei amărâtul ăsta de examen. Tot ce trebuie să faci e să nu fii prostuţ şi să înveţi puţin, cât să ai habar despre ce e vorba. Una peste alta, eu îţi ţin pumnii! Baftă la bac, boss! Sursa: Click!

Salut!

Salut!

Salut!

Salut!

Șmecheria serialului Game of Thrones provine nu atât din acțiune, cât din interacțiunile subtile dintre personaje, în timp ce acestea navighează cele Șapte Regate. De data asta a fost o excepție: Jon Snow și Ramsay Bolton s-au confruntat în poate cea mai mare și mai realistă scenă de luptă produsă vreodată pentru televiziune. Bătălia Bastarzilor a cuprins mai multe trupuri decât Bătălia de la Blackwater din sezonul doi. Și mai incredibil e faptul că ne-au arătat-o de la început până la sfârșit. Producătorii serialului n-au sărit peste bătălie, așa cum au făcut în trecut, ci și-au folosit armata de cameramani, cascadori și specialiști în efecte speciale ca să creeze o scenă de luptă cu adevărat spectaculoasă. Într-un videoclip postat pe canalul de YouTube al serialului, echipa și actorii discută despre cum a fost să filmeze episodul. Episodul 9 a fost regizat de Miguel Sapochnik, cel care a regizat și episodul Hardhome din sezonul cinci. „Acela a fost un masacru", a zis producătorul și scenaristul D.B. Weiss. „Aceasta e o bătălie. E povestea unei bătălii. N-am mai făcut asta până acum." După ce au citit scenariul episodului, producătorii și experta în cai a serialului, Camilla Naprous, au hotărât că vor folosi un total de optzeci de cai în secvență. Naprous a zis că a fost cel mai mare număr de cai cu care a lucrat vreodată în serial. Cele două armate au fost, mai întâi, filmate separat, fiecare cu toți cei optzeci de cai în rândurile ei. Naprous a explicat că, după începerea luptei, au împărțit caii în jumătate, câte patruzeci pentru fiecare armată. Toate coliziunile brutale pe care le vezi în timpul luptei au fost filmate fără animale reale. Naprous și coordonatorul de cascadorii al serialului, Rowley Irlam, au colaborat pentru a face aceste scene cât mai autentice. Am vrut ca atmosfera să fie haotică și aglomerată, să dea senzația că se poate întâmpla orice, oricând, a zis Irlam. Caii au fost antrenați să galopeze prin niște șanțuri mici, ca să nu se izbească unii de alții. În videoclip, se vede cum echipa filmează caii care se prăbușesc pe jos în fața unor ecrane verzi. Celălalt producător executiv și scenarist al serialului, David Benioff, descrie una dintre scenele lui preferate din sezon, în care Jon, căzut în capcana lui Ramsay, e filmat din spate și își scoate sabia, în timp ce cavaleria lui Bolton galopează spre el. E o scenă atât de grozavă pentru că e reală. Chiar erau patruzeci de cai care galopau la viteză maximă spre Kit Harington. Actorul care îl joacă pe Jon Snow și-a povestit experiența: „Am stat până în ultima clipă în fața acestui atac al cavaleriei. A fost înspăimântător. Ne-am enervat un pic pentru că ne-am gândit că toată lumea o să creadă că sunt efecte speciale. Dar n-au fost, a fost pe bune." Ca să filmeze caii la viteză maximă, echipa a folosit un echipament special numit „Brațul rusesc", o macara controlată cu telecomandă montată pe un vehicul – în cazul acesta, Land Rover. Sapochnik a zis că e o mașinărie excelentă pentru filmarea de scene dinamice. Videoclipul mai arată cadre de pe platou înainte și după, care arată diferența dintre ce vedem în episod și ce s-a filmat live. Producătorul VFX Steve Kullback vorbeește despre cum au înmulțit luptătorii și cum au folosit efecte speciale ca să dubleze figuranții într-un cadru: Se întâmplă lucruri pe care nu le poți filma real. De exemplu, un uriaș care pocnește un cal." În timpul bătăliei, cadavrele se adună unele peste altele, ca niște munți de carne. Echipa aruncă niște corpuri de manechine peste aceste grămezi, un proces despre care designerul de producție, Deborah Riley, a zis că le-a luat o grămadă de timp pentru că trebuiau să organizeze fiecare grămadă și să îmbrace fiecare soldat în echipamentul potrivit. Au trebuit să fabrice și caii morți, să-i îmbrace cu șei și steaguri și să-i murdărească cu sânge și noroi. „Chiar dacă știam că sunt trupuri false, tot a fost emoționant să lucrăm cu ele. " Benioff spune că structura luptei a fost inspirată din bătălii istorice reale. „Am citit despre bătălii din Războiul Civil în care cadavrele erau adunate în grămezi așa de mari încât erau obstacole pe câmpul de luptă ", a zis Riley. Așadar, lupta bastarzilor ne arată toate realitățile mizerabile și haotice ale războiului. Nu e o luptă curată, pentru că nici războiul real nu e curat. Noaptea trecută, când Boltonii au înconjurat ultimele rămășițe ale armatei lui Snow, mulțimea aproape l-a sufocat pe eroul nostru. Detaliile brutale ale Bătăliei Bastarzilor nu sunt pentru cei slabi de înger. Dar videoclipul de mai jos, care arată cum a fost filmată lupta, e o încântare pentru oricine: Sursa: Click!

Prieteni de-o viață, Florentin Tudor și Andrei Rusu compun duoul de producători de muzică electronică Khidja. Tipii ăștia doi împing muzica de club la granițe, în ritmuri electronice cu iz de world music și mult curaj. În ultimii ani au scos câteva discuri la Emotional Especial, Love on the Rocks sau Forgotten Corner. Al doilea din cariera lor, lansat la casa de discuri londoneză [Emotional] Especial, se numește Mustafa & Abdul și e puternic influențat de sunete orientale funky, o pasiune comună pentru cei doi, în ultimii ani. Recent a apărut și un EP de remixuri după piesele lor. Printre reformatori sunt Red Axes, In Flagranti, Discodromo si Selvy. Khidja activează pe scena bucureșteană de peste un deceniu. Cu toate că Flore s-a mutat acum doi ani la Londra, cei doi au continuat să colaboreze și să lanseze materiale noi, ceea ce dovedește că distanța e doar o scuză jalnică pentru cei leneși. Proiectul ăsta nu putea lipsi de la prima ediție a festivalului Outernational Days, ba chiar băieții vor deschide ostilitățile cu un live act cu totul special, alături de Mihai Balabaș la chitară/vioară și muzicianul iranian Mehdi Aminian, la setar, ney și voce. Până la festival, cei doi DJ și producători de la Khidja ți-au pregătit acest mix de vară, care să te facă să intri direct în mood-ul de festival. https://soundcloud.com/viceromania/khidja-mix-for-vice-romania Ia-ți o limonadă rece, tolănește-te pe un șezlong la umbră, pune-ți căștile pe urechi și dă play. E cel mai bun lucru pe care-l poți face pe ziua de astăzi. Sursa: Click!

Pana la urma... au facut istorie cu noi. Macar fanii lor gandesc rational si nu critica echipa ca s-a intors acasa.

Salut!

Welcome!

Va multumesc! Puteti inchide.

Bine ai venit!

Samsung S7. Merg pe mana lor de mult si sunt foarte multumit.

Nick: TG Chinez Doresc (Avatar/Semnatura/Userbar/Logo): Semnatura Link către ultima cerere făcută(obligatoriu): http://forum.b-zone.ro/topic/319687-cerere-vasquez-avatar/ Imagine (obligatoriu pentru semnatura): http://assets.vice.com/content-images/contentimage/148377/6.jpg Tema (In caz ca nu exista o imagine): Vintage. Text: - Dimensiuni: Potrivite. Alte precizari: Multumesc.

Ai avut o săptămâna exact ca Craig David. Ai întâlnit o tipă la un pub luni, ai scos-o în oraș marți și ați făcut dragoste toată noaptea, miercuri. Acum e joi și te bazezi pe cafetieră ca să supraviețuiești până vineri, dar un nou studiu sugerează că după trei nopți de somn puțin, cofeina nu te va ajuta cu nimic. Prezentat luni la conferința SLEEP din Denver, Colorado - o întâlnire anuală a Societății de Cercetare a Somnului și American Academy of Sleep Medicine - studiul susține că „după ce reduci porția de somn la cinci ore pe noapte, cofeina nu te va mai face să fii alert sau să dai randament după trei nopți." E adevărat, nici măcar expresso nu te va ajuta. Tracy Jill Doty, autorul studiului și expert în neurologie cognitivă la Institutul de Cercetare Walter Reed Army, a zis într-un comunicat de presă că cercetarea a avut rezultate importante în privința ideii general acceptate despre cum cafeaua te ține-n alertă. Ea a explicat: „Rezultatele astea sunt importante, întrucât cofeina e un stimulent folosit de mulți pentru a contracara scăderea randamentului după anumite perioade lipsite de somn. Informațiile din studiul ăsta sugerează că aceeași doză de cofeină consumată zilnic nu e suficientă pentru a preveni scăderea randamentului după mai multe zile cu somn mai puțin." După o perioadă de cinci zile a câte zece ore de somn pe noapte, celor 48 de indivizi implicați în studiu li s-a limitat porția de somn la cinci ore pe noapte. În intervalul ăsta, cercetătorii au dat unei jumătăți din grup două sute de miligrame de cofeină (aproximativ cantitatea care se găsește într-o cană de cafea tare) de două ori pe zi, în timp ce cealaltă jumătate a primit un placebo. Sarcinile cognitive și testele de comportament au fost făcute în orele în care erau treji. Cercetătorii au descoperit că „spre deosebire de placebo, cofeina a îmbunătățit considerabil" randamentul în sarcinile primite în primele două zile și „a crescut starea de somnolență și a îmbunătățit nivelul de fericire." Dar picajul din cauza cofeinei a apărut în ultimele zile lipsite de somn, când cei din grupul cu cofeină „s-au descris ca fiind mai enervați decât cei din grupul placebo." În timp ce studiile anterioare au descoperit că aportul de cofeină are legătură cu protejarea dezvoltării depresiei și e asociată cu randamentul cognitiv îmbunătățit, descoperirile lui Doty și ale echipei sale sunt ciudate. Ea a rămas surprinsă când a aflat că „avantajul obținut prin cele două doze zilnice de două sute de miligrame de cofeină au fost pierdute după două nopți cu mai puțin somn." Poate că soluția e să-ți faci somnul de frumusețe. Sau măcar un mic pui de somn la muncă. Sursa: Click!

Pe drum spre interviul cu curatorii Festival 23: Convergența Disco, o reuniune a discordienilor – oameni care aderă la discordianism, o cvasi, pseudo, sau poate chiar anti-religie, bazată pe venerarea lui Eris, zeița greacă a haosului – mi-a fost imposibil să trec peste o întrebare insistent de sâcâitoare. Era singura întrebare pe care o pregătisem, o întrebare scrisă cu cerneală roșie, cu două !!, între trei ??? și subliniată de câteva ori. Întrebarea era asta: cum organizezi un festival bazat pe principiul haosului?!?!? Nu e o contradicție? Sau poate e un paradox? N-a durat mult până să mă semi-lămurească poetul și performerul DJ Buddhist Punk (sau Tim Holmes, în buletin), membru în „comitetul de schimbare a direcției de la F23". A făcut asta într-un mod total nimerit pentru discordianism: m-a băgat și mai tare în ceață. Povestea începe – adică momentul în care discordanismul a fost extras din infinitul de potențiale idei care ne înconjoară ca posibile devieri de la drumul nostru aleatoriu prin istorie – în 1965, cu un fotocopiator din biroul procurorului din Texas care investiga asasinarea lui JFK: conspirația conspirațiilor și singurul eveniment care a smuls America din utopia ei melancolică și pastelată din anii '50, către constatarea că tot căcatul e mult mai dubios decât li se dăduse până atunci de înțeles. Un cuplu de foști colegi-visători-și-autori din California, Kerry Thornley și Greg Hill (AKA Omar Khayam Ravenhurst și Malaclypse cel Tânăr), au folosit sus-numitul fotocopiator ca să publice cinci copii ale textului de bază al discordianismului: Principia Discordia sau Cum am descoperit zeița și ce i-am făcut când am găsit-o, în care se explică absolut tot ce merită să știi despre absolut orice: Magnum Opium al lui Malaclypse cel Tânăr. Premiza de bază a discordianismului e că toate abordările religiilor organizate asupra mersului universului – anume că există o ordine cosmică supravegheată de o zeitate care, în schimbul unor amabilități, cum ar fi supunerea totală, garantează pentru ordinea aia – sunt greșite. Greșite din punct de vedere filosofic și moral, susțineau cei doi. Mai degrabă, fix opusul e adevărat: realitatea fundamentală a universului se bazează pe nenorocire, discordie și haos. Nu-i mare coincidență că toate astea au ieșit la lumină în anii '60, când se făceau diverse experimente psihonautice și astrofizice, care nu doar că puneau la îndoială stabilitatea universului, dar și stabilitatea (și, astfel, fiabilitatea) persoanei care percepe acel univers. Suntem o supă neurochimică instabilă, trasă hăis și cea de diverse forțe, malefice și benefice. Hill și Thornley au argumentat că e mai bine să accepți haosul și confuzia decât să te lupți cu ele și s-au pus pe genul de șotii care demonstrau și contribuiau la senzația aia de haos și de confuzie. I-au zis Operațiunea Mindfuck. Operațiunea Mindfuck a fost un fel de abordare absurdă a noțiunii de amestec cultural, concentrată inițial pe diseminarea unor teorii ale conspirației atent și măiastru create, astfel încât să sune complet dement (teorii pe care, pur întâmplător, psihologii evoluționiști, le atribuie dorinței umane de a proiecta ordinea asupra realității și, astfel, de a gestiona anxietatea pe care o provoacă o lume imposibil de cunoscut: același motiv pentru care există și religia). Una dintre țintele lor predilecte a fost revista Playboy, a cărei pagină de scrisori de la cititori era editată, în perioada aia, de doi tipi, pe numele de Robert Anton Wilson și Bob Shea. Rubrica a fost rapid inundată de comunicate despre conspirații, care descriau în detaliu gesturile abjecte ale „conducătorilor secreți ai lumii, Illuminati". S-au format noi filiale și secte discordiene și fiecare se ocupa de propriile operațiuni Mindfuck. Wilson și Shea au intrat într-atât de mult în joc, încât au scris volumul care avea să devină Noul Testament al discordianismului: Illuminatus! Eye in the Pyramid, o trilogie SF de proporții, care descrie în detaliu luptele mitice ale Iluminaților bavarezi și ale discordienilor, adcă ale Drepților și Bătrânilor din Mummu. (Evident, ar fi fost o imbecilitate totală să-și facă scriptură din niște romane SF și, în sensul ăsta, Wilson și Shea au fost discordieni până în măduva oaselor. Au repudiat sistematic „tunelurile auto-referențiale de realitate": sisteme dogmatice de gândire care se bazează pe o singură aserțiune de bază, nefondată, de dragul căreia sunt apoi manipulate toate „dovezile", ca să confirme și să ranforseze premisa de bază.) Datorită acestui magnum opus a ajuns discordianismul pe celălalt țărm al Atlanticului în 1976, când temerarul dramaturg din Liverpool Ken Campbell a hotărât să pună în scenă o adaptare pentru scenă lungă de nouă ore a Illuminatus! la Teatrul de Science Fiction din Liverpool. Conform lui Ben Graham, alt „organizator" F23m „Illuminatus! pare să fi adunat toată demența, tot ocultismul, halucinațiile induse de droguri, paranoia și ciudățenia deceniul trecut și să le fi turnat într-o comedie anti-autoritate, pe care unii oameni încă voiau s-o ia în serios, măcar pe jumătate." Decorurile au fost concepute de cel care avea să devină liderul KLF, Bill Drummond, căruia Campbell i-a dat o singură indicație regizorală: „E eroic?" În același timp, printre actori – majoritatea tripați pe acid super puternic, adus peste ocean de Robert Anton Wilson – se numărau Jim Broadbent, Bill Nighy, Chris Langham și, când producția s-a mutat la Teatrul Național de la Londra (unde în public s-a aflat cealaltă jumătate din KLF, Jimmy Cauty), legendarul actor Sir John Gielgud, care dădea glas super-computerului FUCKUP. Wilson însuși a jucat un rol care, practic, îl punea să zacă pe scenă și să urle din toți rărunchii aforismul magicianului contra-cultural Aleister Crowley: „A face ceea ce voiești va fi legea toată!" Deși Operațiunea Mindfuck a fost concepută ca să se joace cu mințile altora, s-a jucat în primul rând cu mințile farsorilor care au creat-o. Astfel, în Cosmic Trigger, urmarea pentru Illuminatus! scrisă de Wilson, acesta povestește în detaliu experiențele tulburătoare pe care le-a avut în „Capela Pericolelor", un soi de răscruce existențială la care a ajuns după ani buni petrecuți cu investigații de conspirații, băgat acid și observarea diverselor „sincronicități" cosmice incredibile. Și-a dat seama că avea de ales între paranoia pe bune și agnosticism. A ales varianta a doua și și-a propus să traseze liniile de bază ale acestui scepticism ludic sănătos. Nimic din tot ce are de-a face cu universul nu poate fi susținut cu certitudine, a spus el. Dar ce putem susține în mod cert e că felul în care afirmăm ceva cu certitudine creează efecte de certitudine și astfel devine un instrument important în lupta noastră continuă cu realitatea asta încăpățânată, neascultătoare. Așa ne străduim să ajungem la o cunoaștere funcțională a realității, pentru a o face să funcționeze în favoarea noastră, să ducem la bun sfârșit o sarcină sau alta. Concepția asta se apropie de ce înțelegeau discordienii prin magie: capacitatea de a acționa cu gândurile, ideile și imaginația asupra realității și, astfel, de a o schimba. Ca atare, probabil nu-i de mirare că discordianismul și situaționismul, mișcare a artiștilor-filosofi francezi, au comunicat și s-au influențat reciproc. Alte influențe și alți precursori includ: mișcarea Dada, romancierul Beat William S. Burroughs, primul care a observat „Enigma 23", care dă numele F23-ului, psihologul și guru-ul LSD Timothy Leary, supranumit „cel mai periculos om din America" de Richard Nixon și filosoful Zen budist Alan Watts, a cărui atitudine proto-discordiană, familiară, probabil, tuturor celor versați într-ale psihedelicelor, a fost surprinsă cu umor de Graham: „Suntem doar universul care se uită la el însuși și tu ești o iluzie, dar tot o iluzie e și acel «tu» care vrea să depășească iluzia." Discordianismul e o credință generoasă și are, practic, afinități cu mai toate filosofiile „anti-fundaționaliste", flexibile sau pragmatice (în loc de dogme, discordienii au catme, care sunt temporare și nu constrâng, pot fi abandonate când devin inutile și-s doar unul dintr-o gamă mai largă de concepte jucăuș-subversive, cum ar fi paranoia: credința irațională că universul își propune să te ajute). Noi, oamenii, nu sunem niște puncte finale inevitabile ale vreunui program prestabilit, ci mutații născute din noroc, din miliarde de combinații posibile. Accidente fericite. Concepția asta e foarte eliberatoare din punct de vedere politic – nu trebuie să te conformezi unui model sau unui cod de comportament predefinit; poți să improvizezi pe parcurs – dar, dincolo de asta, e și destul de disractivă... Fix ăsta era spiritul original al mișcărilor contra-culturale, desigur, despre care forțele reacționare îți vor spune că a fost o indulgență hippioată, inofensivă, ucisă de Vietnam, criza petrolului și „maturizare". Dar ideile nu pot fi ucise – după cum a remarcat prim-ministrul chinez Chou En-Lai în 1953, când a fost întreba de un reporter ce părere are despre Revoluția Franceză (care avusese loc cu 164 de ani înainte): „E încă prea devreme ca să ne dăm cu părerea." Graham vede cum spiritul discordianist a penetrat prin intermediul punk-ului, al anarhismului, al ocultismului post-modern și-al rave-ului, printre altele: „Discordianismul e un steag care prinde bine protestului de sub el, un stindard la-ndemână pentru dubioși. Poate să fie orice vrei tu să fie și nimeni nu trebuie să-l ia în serios." Poate că personajul britanic care întruchipează cel mai bine spiritul discordian este Chris Morris. Farsele și păcălelile lui, de la „Paedogeddon" la tortul cu droguri, nu reprezintă doar ciudățenia – ci și intervin asupra realității, la fel ca acele détournements (cascadorii) ale situaționiștilor, care revelau și sporeau în același timp ciudățenia inerentă realității. Pe bune, acum: Statele Unite ar putea să-l aibă în curând drept președinte pe prezentatorul de la The Apprentice. În Olanda, pastafarianismul a fost recunoscut de curând drept religie oficială. Dubioase căcaturile astea, zău. Détournement-ul situaționist e, în același timp, și o metodă bună de a te apropia de unul ditre cele mai absurde și chintesențial discordiene gesturi din cultura britanică (deși cei care l-au comis nu și-au dat, probabil, seama de asta din prima). Incidentul e povestit în detaliu în excelentul volum al lui John Higgs The KLF: Chaos, Magic and the Band that Burnt a Million Pounds, care cercetează combustia spontană a banilor respectivi, realizată de Drummond și de Cauty pe Insula Jura, pe 23 august, 1994. Higgs l-a cunoscut pe Robert Anton Wilson în timp ce se documenta pentru o carte despre Timothy Leary. Dar reactivarea discordienilor s-a produs după ce a contactat-o pe fosta soție a lui Ken Campbell, actrița Prunella Gee, pentru fotografii din spectacolul original cu Illuminatus!, pentru cartea despre KLF. Așa a apărut F23, la care autorul va și apărea. Gee l-a pus pe Higgs în legătură cu fiica ei, Daisy Eris Campbell (concepută în culisele Illuminatus!), care tocmai lucra la o adaptare pentru scenă a Cosmic Trigger, cu premiera programată la Liverpool în 2014, în ziua sfântă a discordianismului, 23 noiembrie. Avea să fie momentul central al unui „conferestival", al cărui scop, ca să-l cităm pe Timothy Leary, era „să-i găsim pe ceilalți": pe tovarășii călători. Holmes spune că a vedea piesa a fost ca și cum i-ar fi văzut pe The Sex Pistols live în 1976: „N-au văzut mulți oameni, dar celor care au fost acolo le-a schimbat viața." „Conferestivalul din 2014 a fost un fel chemare adresată ciudaților și inadaptaților de toate felurile", adaugă Graham. „Artiști, muzicieni, scriitori, performer, magicieni, petrecăreți și outsideri care s-au adunat și-apoi s-au risipit din nou, hotărâți să ducă vorba mai departe." Atunci a început o campanie de crowdfunding și s-a înființat un „comitet de schimbare a direcției", menit să dea naștere Festivalului 23. Higgs o să susțină o prelegere despre Bowie, „Ziggy Blackstar și arta devenirii", la care lumea poate să și danseze, dacă are chef – deși, dacă preferă să arunce cu forme pe muzică, au o grămadă de opțiuni la dispoziție, printre care: Substanța Super Dubioasă a legendarului DJ Greg Wilson; Kavus Torabi, care a devenit de curând cunoscut ca partenerul de DJ-ală al lui Steve „The Nugget" Davis, care vine cu Knifeworld; mai e și Dr. Bramwell, câștigător al premiului Sony și-o grămadă de alți muzicieni live; și Pete Woosh, din partea grupului de pionierat în petreceri libere DiY e la platane, la fel ca și Richard Norris, care era odată la The Grid. Jimmy Cauty vine cu mult-lăudatul său Aftermath Dislocation Principle, care-a mai putut fi văzut la Dismaland-ul lui Banksy. Legendarul romancier grafic, autor al V for Vendetta și, astfel, omul din spatele a o mie de măști, Alan Moore, va face o non-apariție specială, sub forma unei prezențe decorporalizate, televizate, într-un rar interviu exclusiv. O să mai fie și geniala Păpușă Alan Watts; Cabaretul Cosmic Trigger al lui Daisy Campbell; diverși experimentaliști, poeți-performeri și mulți Alții. Pentru Holmes, festivalul „e despre cum să creezi un spațiu pentru vizionari, la țară, în Anglia, numai bun pentru hedonism și idealism, dansat și gândit, demontarea prejudecăților și ruperea barierelor. Festival 23 nu își propune să satisfacă nevoile unei singure subculturi în mod special. Toată lumea e binevenită: raveri și rockeri, hippioți și punkeri, beatnikși, freaknikși, vrăjitori și spațiali. În primul rând, sunt bineveniți liber-cugetătorii, exclușii și inadaptații de toate felurile. Hai să ne-adunăm, să-i găsim pe ceilalți." Cât despre întrebarea mea, bănuiesc c-o să fiu nevoit să mă duc acolo, să aflu pe pielea mea. Când treaba devine dubioasă, dubioșii devin experți. Slavă lui Eris! Festival23 va avea loc într-o miriște din sudul Yorkshire-ului, de pe 22 până pe 24 iulie. Sursa: Click!

Un stand up comedian străin care a venit să susțină un show la Club 99 odată și-a început set-ul cu observația: „I love Bucharest. Can’t wait to see what it looks like when it’s finished”. Mi s-a părut o medie perfectă a tuturor sentimentelor pe care le-am auzit de la prietenii mei străini despre București. Ce nu știau ei și nu le-am zis nici eu, e că e foarte probabil să nu terminăm niciodată cu el. Săptămâna trecută, colegul pe care nu l-am cunoscut niciodată Mihai a publicat pe acest site un articol în care descria lehamitea sa față de un oraș pe care a ajuns să-l urască la modul obiectiv. Fiind născut și crescut aici, Mihai are în favoarea sa experiența. Ca un provincial ce sunt, vin să-i spun că sunt perfect de acord cu argumentele lui, dar și că mă piș pe părerea lui pentru că Bucureștiul e cel mai mișto oraș din lume. De ce? Pentru că: Criminalitatea serioasă e scăzută În București probabilitatea să-ți iei pizdeală de la neonaziști, să te taie unul pentru că îți vrea lănțicul sau să fii violată pentru că ai avut îndrăzneala să porți o fustă mai sus de genunchi e mult mai mică decât în restul capitalelor est-europene. Se întâmplă, nu zic că nu, dar comparativ cu orașe de demenți precum Praga, Bratislava, Belgrad sau Budapesta etc., treaba e mult mai cuminte. Specialitatea noastră infracțională sunt găinăriile: țepe de taximetriști, furt de telefoane, furt de fier vechi. Dacă se lasă cu omor în stradă, de obicei e între clanuri mafiote, deci se curăță ei singuri între ei. Dar dacă nu credeți statistica că suntem mult mai cuminți decât restul capitalelor, gândiți-vă puțin la cât de rar ați auzit de un incident armat. Dacă cineva trage cu o armă de foc în București, vuiește presa o lună. În alte orașe e ceva la ordinea zilei, cum e la noi o babă mușcată de câini. Taximetriștii, acești limbrici ai orașuli, sunt sarea pământului și nu merită ura noastră atât de mult Trebuie să fii un pic cam prost să-ți mai iei țeapă în zilele noastre de la taximetriști. Ca și primă regulă pentru oricine, dacă șoferul te întreabă „Vrei un taxi?” este 100% țeapă. Dacă ar veni la tine un doctor țigănos cu halatul dubios și ți-ar zice „Boss, vrei un consult ieftin?” ai accepta? Oricum, am observat cum de la an la an primăria a pus furtunul pe taximetriști mai ceva ca pe hoții de fier vechi. Hai să zicem că în continuare fenomenul de țepuire are o amploare gravă, tot nu mă îngrijorez. Chiar dacă îți iei țeapă și ești atât de fraier încât să iei un taxi cu 3,5 lei pe kilometru de la aeroport, o să plătești cam 140 de lei, adică 35 de euro, care tot e mai ieftin decât taxiul pe bune din alte aeroporturi europene. Unde ați mai văzut asta? Să fie mai ieftină țeapa decât un taxi pe bune? Bucureștiul e un paradis eclectic Unii ar zice că ce se întâmplă în București e un masacru estetic, un terci urbanistic lipsit de orice urmă de logică și bun gust. Acei unii au perfectă dreptate. Dar tocmai asta e frumusețea. Unde alt undeva mai găsești un bloc comunist lângă o clădire superbă în stil neo-românesc lângă o șaormerie lângă o cabană de lemn? Străzi uniforme și elegante au toți în Europa, e nevoie de un pic de curaj să încerci kitsch-ul. Fiecare stradă din București e ca o poezie dadaistă, în care poetul urbanist a tras la întâmplare dintr-o pălărie o clădire și a pus-o lângă precedenta fără să-i pese dacă se potrivesc sau nu, ieșindu-i la sfârșit o capodoperă căreia doar subconștientul tău poate să-i dea sens. Băutura e ieftină, chiar și pentru săraci Acum patru ani eram student, stăteam în cămin și trăiam cu o sută de lei pe săptămână, primiți de la ai mei bineînțeles. Mergeam în Club A, în Kulturhaus, în Revenge, Fire, Iron City și, dacă mă simțeam barosan, în Expirat. Acum, când banii nu-s o problemă și îmi permit să merg și în locuri în care simt că n-o să fac scabie, nu pot să spun că mi-a lipsit ceva, alcoolic vorbind, în perioada aia. Dacă nu îmi ajungeau mie banii de băut, alcoolul era atât de ieftin, încât sigur își permitea un tovarăș mai cu dare de mână să îmi dea beri, long drink-uri și shot-uri până la punctul de leșin. Și aici vreau să ajung. Bucureștiul îți permite luxul de a cheltui cât vrei tu. Nu există un cartel al prețurilor elitiste susținut de cluburi. Așa că fix în buricul târgului poți bea o bere la cinci lei lângă un local care ți-o vinde la 12. Nu lăsăm chestii ca istoria să stea în calea progresului Îmi plac clădirile vechi ca oricărui alt hipiot ong-ist de București. Trăiesc într-una. Și mi-ar plăcea la nebunie să le văd pe toate curățate, reabilitate și folosite la potențialul lor maxim. Dar cunoscând prea bine metoda românească de a face treburi de finețe, care presupun atenție la detalii, mai bine zic pas restaurării. Pe lângă asta, mai e și argumentul economic. Am înțeles de la un prieten arhitect că e mult mai scump procesul de restaurare (care implică consolidarea clădirii, întărirea structurii ca să o protejezi de cutremure, recondiționarea tuturor înfloriturilor), decât cel brut de a dărma tot și a reconstrui ceva nou peste. De asta îmi place în secret metoda mafiotă de a demola clădirile vechi. Din interior și pe șustache sau metoda mafiotă a lui Oprescu de a „muta” Hala Matache, acel focar de infecție, 27 de metri mai încolo. Numai în București poți să te piși pe 150 de ani de istorie în patru ore de buldozereală și apoi să te faci că plouă. Ce naiba faci dacă tu vrei să duci Bucureștiul în secolul XXI? Aștepți după autorizații și alte nimicuri birocratice sau acționezi ca un temerar? Poți să fumezi în baruri și cluburi Mulți o să ziceți că ăsta e un lucru rău. Ca un nefumător de când mă știu ce sunt, zic și eu la fel. Fumatul e viciul cu cel mai nașpa raport cost/beneficiu și din aceste rațiuni nici nu m-am apucat. Dar asta nu înseamnă că nu cred că ar trebui să ai dreptul să fumezi, o activitate care-ți face plăcere ție, fraiere fumător, într-un loc în care oricum ai venit să te destinzi și să te simți bine. Sunt împotriva fumatului personal, dar principial, ca Ion Rațiu, sunt mult mai împotriva ideii de a interezice fumatul, chestie care s-a întâmplat peste tot în Europa civilizată. În situația de față, Bucureștiul e un loc în care libertatea triumfă magnific asupra democrației. Pentru distracție există nișe și nișe Acum vreo opt, zece ani și e foarte probabil să mă înșel, minoritatea metaliștilor avea acces la cele mai mișto locuri de cluburi. Mihai spunea că au dispărut. Nimic mai fals, doar am crescut noi și îi vedem acum ca pe niște păcălici cu machiaj ce sunt. (Vezi cum s-au atacat la articolul de pe VICE cu titluri ridicole). Și dacă ar fi așa cum spune Mihai și localurile pentru iubitorii de gen au dispărut, e doar din cauza hipernișării. Exact cum pe teve nu mai e un singur post cu emisiuni de gătit la care se uită toată lumea, ci sunt vreo 19 așa și iubitorii de muzică de un anumit gen s-au hipernișat până la punctul în care nu au mai făcut treaba rentabilă pentru patroni. Dar eu totuși cred că ele există. Am băut în localuri cu muzică turcească, am dat în Centrul Vechi peste rockăreală oldschool și m-am petrecut la Ghica pe deep house. Rapperi să rămână la colțul străzii, că dacă îi bagi înauntru zice lumea că s-au vândut. E mișto Sursa: Click!

Un medic american care vizita Bucureștiul în 1854 spunea despre capitală: „Niciodată n-am văzut luxul și lipsa, frumusețea și urâtul, mândria și sărăcia puse într-un așa de izbitor contrast." Iar eu nu simt că situația s-ar fi schimbat foarte mult de atunci. M-am născut aici și am avut norocul să văd ambele extreme financiare ale orașului, căci am copilărit ba în cartierul Bucureștii Noi, ba în Aviatorilor, deși diferența reală dintre cele două nu mi s-a părut niciodată una prea mare. În primul cartier, dacă dădeai o minge peste gard, ți-o fura vecinul pseudointerlop, în al doilea ți-o înțepa cu un cuțit vreun securist bătrân. Adică rămâneai oricum fără ea, pentru că oamenii erau de căcat. Cum sunt sigur că nu-s singurul care are o problemă cu oraşul ăsta, m-am gândit să enumăr punctual ce mă roade pe mine în fiecare zi de vieţuire p-aci. INFRASTRUCTURA E O GLUMĂ PROASTĂ NĂSCUTĂ DIN OBSESIA PARVENITĂ DE A AVEA CÂT MAI MULTE MAŞINI Unii parveniți se etalează printr-un Macbook nou, ultimul smartphone sau o semicursieră de două mii de euro. Dar majoritatea românilor se etalează în maşini, că nu degeaba suntem pe locul trei în UE la înmatriculări şi nicăieri nu se vede asta mai bine ca-n traficul sufocant din capitală. Din păcate, de aici se naşte un ciclu vicios. Noi luăm din ce în ce mai multe maşini, ceea ce creează o nevoie puternică pentru drumuri mai largi, mai puţine treceri pentru pietoni şi mai multe locuri de parcare. Lărgirea drumurilor, construcţia pasajelor, fluidizarea traficului prin eliminarea trecerilor şi montarea unor pasarele fac mai dificil accesul pietonilor şi îi obligă ori să-şi ia maşini, ori să folosească transportul în comun. Dar tot traficul ăsta congestionat face RATB-ul foarte greoi şi neprofitabil, ceea ce a făcut instituţia să mai scadă numărul de maşini, ca să evite falimentul. Colac peste pupăză, apar şi cei care vor piste de bicicletă, imposibil de creat pe stradă într-un mod funcţional, aşa că au fost puse pe alocuri pe trotuarele care erau şi aşa aglomerate de tot felul de tonete şi tarabe. Toate astea te obligă să-ţi bagi picioarele şi să recurgi tot la maşină. Şi din toată combinaţia autorităţile se bucură de banii din înmatriculări, taxe de mediu, roviniete şi mai mângâie pe spate şi Renault, ca să nu se mute din Mioveni în Tanger. CENTRUL ISTORIC E UN MARE RAHAT ÎN POLEIALĂ, CARE NU SPUNE DESPRE NOI DECÂT CĂ NU NE SUPORTĂM CARTIERELE Bucureștiul a fost dintotdeauna un paradis al formelor fără fond, „micul Paris" cu negustorii străini din Lipscani, dar cu fundația înfiptă adânc în niște mahalale insalubre și colorate, care în ciuda nevoii noastre rasiste de a le popula cu romi şi evrei, erau locuite preponderent români. De-asta mi se pare ironic că nici în prezent, când s-ar zice că ne-am europenizat şi destupat la minte, lucrurile nu se schimbă. Oraşele ca Bucureşti (dar şi ca Sibiu, în care am locuit câteva luni) se remarcă prin nişte centre istorice care per total arată bine. Sunt renovate parţial pe bani publici, parţial pe banii unor patronate locale ca să atragă turişti străini şi funcţionează al naibii de bine. Toţi străinezii care vin s-o frece prin capitală pleacă acasă bucuroşi de petrecerile până la șapte dimineaţa, de alcoolul şi ţigările ieftine şi de femeile care nu au pretenţii financiare mari. Din păcate, restul oraşului nu pare să depăşească mizeria aia post-industrială în care l-a lăsat Ceauşescu. Aşa ajungem în situaţia escapistă în care toţi ne strângem în centrul oraşului ca să uităm că acasă tocmai ne-a inundat vecina de deasupra sau că nebunul de la etajul trei iese în pula goală când duce gunoiul. CÂND ZICI „SPORT" OAMENII ÎNŢELEG AUTOMAT „FOTBAL" Să fim serioşi, în Bucureşti nu există sport în afară de miuţa. S-a încercat o vreme cu rugby, dar moda a murit destul rapid în lipsa unor investiţii serioase de la stat. Singurul stadion de hochei s-a închis, deşi e un sport în care românii fac performanţă internaţională. În bazinele de la Ştrandul Tineretului în care eu am făcut polo şi în care alţii făceau sărituri, zac acum animatoare, pentru că-i club de housăreală. Terenurile pe care jucam tenis au devenit uşor-uşor localuri de manelari. Şi cam asta e direcţia în care se vor duce probabil toate asociaţiile sportive care nu au un patron care s-o ardă zilnic prin Click. EXISTĂ DOAR CULTURĂ ŞI CONTRACULTURĂ DE MASĂ Ai văzut vreun bar de rockeri în ultimii patru ani care să nu fi devenit un lounge experimental hip? Ai văzut vreuna din speluncile alea din Pantelimon și Colentina în care se încercau lupte de rap prin anii '90, care să nu se fi transformat în cazinou cu păcănele? Nici eu. Deși când eram mic existau zeci de subculturi (rapperi, rockeri, punkeri, emo, folkiști, minimaliști, houseri), acum nu prea mai ai de ales decât între a fi cocalar sau hipster. Știu că tu nu te consideri nici nici, dar crede-mă pe cuvânt că restul oamenilor te încadrează în una din astea două. Și nici măcar nu e vorba de ce muzică asculți sau cum te îmbraci, că de când se tund și se îmbracă toți cocalarii ca Smiley, e greu să faci diferența așa. E vorba despre ce gen de român ești, unul care se laudă cu cât de bogat, periculos și malac este sau unul care se lăfăie că este un om cultura, creativ și cosmopolit, deși amândouă sunt la fel de lipsite de substanță. Cu toate astea, o să prefer mereu ultima categorie primei, pentru că fiecare ban băgat într-un produs cultural prost, înseamnă un sfert de ban care o să se scurgă pe un produs cultural care-mi place și mie. BICICLIȘTII „CIVILIZAŢI" NU DIFERĂ CU MULT DE COCALARII DE CARE FAC MIŞTO Intreg articol il gasiti aici. Sursa: Click!

Românii au o relaţie ciudată cu mâncarea. Sunt împărţiţi în extreme, la un pol mâncătorii de shaorma şi cartofi prăjiţi cu ceafă de porc, iar la celălalt veganii al căror corp este un templu închinat Oliviei Steer. Modul în care alegem să judecăm înainte să băgăm în noi şi cum să ne tratăm corpul este influenţat de mulţi factori, de la cultură la educație. Eu încă nu înţeleg cum pot unii să fie atât de dezinteresaţi, încât să se îndoape cu mâncare nesănătoasă până se transformă singuri în fiinţe supraumane de peste 200 de kile, se îmbolnăvesc de diabet, colesterol sau chiar ajung imobilizaţi la pat . Vina pentru epidemia de obezitate este aruncată de cele mai multe ori pe stilul grăbit al vieţii şi pe accesibilitatea mâncării preparate rapid. E săţioasă şi satisfăcătoare, dar goală de orice nutrimente esenţiale pentru funcţionarea unui organism sănătos. Mulţi susţin că soluţia ar fi un stil de alimentaţie cât mai apropiat de natură, cât mai puţin procesat, şi cât mai apropiat de modul în care o făceau oamenii în urmă cu câteva sute de ani. Ce mancau țăranii români cu două secole în urmă? Cand auzi numele unui fel de mâncare care se termină în „ţărănesc", îți zboară gândul la un platou plin de cărnuri şi murături, sau la ciorbe condimentate. Însă realitatea nu era asta. Ţăranii români trăiau uneori în condiţii de maximă austeritate, iar faptul că femeile găseau ceva de pus pe masă chiar şi în vremurile grele, de secetă sau sărăcie, te face să le admiri. Ţăranii români aveau o alimentaţie asemănătoare cu cea susţinută de vegetarienii care cred că omul poate supravieţui pe seminţe şi frunze. Dar erau grav malnutriţi şi, în mod deprimant, alegeau o alimentaţie săracă cu bună ştiinţă. Chiar dacă aveau acces la lapte, ouă şi produse de origine animală, de multe ori preferau să le ofere la schimb pentru alte produse, cum ar fi farduri sau tesături, şi să se hrănească cu ce le mai rămânea prin cămară. Când ne gândim la reţete tradiţionale româneşti, ne vin în minte sarmale, ciorbe, tocăniţe, plăcinte şi prăjituri. În general, chestii înecate în belşug, grăsime şi condimente aromate care fac o bunicuţă îmbrăcată în port popular să zâmbească cu obrajii rumeni, satisfăcut. Ignorăm perioadele din istorie de sărăcie cruntă, în care oamenii chiar mureau de foame şi pentru supravieţuire se recurgea inclusiv la canibalism. Ca să văd ce mâncau ţăranii români, care erau foarte inventivi în a combina ingrediente puţine şi uşor accesibile, am reprodus câteva dintre reţetele cele mai populare din perioadele de sărcăcie ale secolelor trecute. Experiența a fost distractivă, dar m-a şi întristat profund. Mamaliga cu legume Chestia asta a fost foarte ciudată la gust şi extrem de searbădă. Se ştie că mămăliga era alimentul de baza în spaţiul rural românesc şi că o combinau, din lipsă de carne sau alte produse de origine animală, cu tot felul de plante comestibile ce puteau fi crescute pe un petic de pământ. Eu am combinat-o cu morcovi, iar rezultatul a fost o amestecătură de morcovi nefierţi şi mămăligă cu cocoloaşe. Nu este, în mod sigur, o mâncare pe care mi-o doresc după o zi grea de săpat pe câmp. Timp de preparare: 15 minute Cost: ½ KG de mălai - un leu, un kilogram de morcovi - 2,5 lei Metodă: Cât timp am aşteptat să fiarbă apa, am curăţat morcovii şi i-am tăiat în bucăţi cât mai mici. M-am gândit să îi pun în apă înainte de a pune mălaiul, ca să am timp să se fiarbă, dar a fost o greşeală. Drept pentru care nu am reuşit să amestec cum trebuie mămăliga. Notă: 6/10 pentru creativitate, morcovul fiert pe jumătate a mai atenuat monotonia unei fierturi de mălai simple, fără a aduce insă un aport nutritiv semnificativ. Varza calita Chiar dacă este o reţeta populară şi în prezent, varza călită era printre preferatele gospodinelor care nu aveau o găină de tăiat, ouă sau mălai prin cămară. Nu mi-a plăcut ce mi-a ieşit mie, dar cel mai probabil pentru că am supraestimat cantitatea necesară de apă. Arată, în orice caz, complet neapetisant. Timp de preparare : 30 de minute Cost: o varză - 3,5 lei, bulion - doi lei, o legătură de mărar - 1,5 lei Metodă: După ce am mărunţit o jumătate de varză şi am reuşit să o înghesui în oală, am adăugat o lingură de ulei de măsline, ceea ce i-a dat o aromă nepotrivită. Sare, piper, câteva linguri de apă, mărarul mărunţit şi jumătate de conservă de bulion. Când am luat capacul, am constatat că varza se micşorase într-un mod alarmant şi din ceea ce credeam că va fi o cantitate îndestulătoare pentru o familie, am rămas cu puţin mai mult de o farfurie. Notă: 7/10, pentru că aproape a putut fi considerată un fel de mâncare, chiar dacă unul trist şi anost. Ou cu castraveti Chestia asta m-a făcut să exclam şi să realizez că era ceva în neregulă cu oamenii din Banat, după care mi-am amintit că erau cunoscuţi pentru consumul de rachiu şi le-am atribuit asta ca scuză. Nu ştiu ce nevastă frustrată a venit cu ideea de a combina ouă cu castraveţi procesati termic şi făină. Arată ca o omletă distorsionată. Scârbos! Timp de preparare : 15 minute Cost: Ouă de la ţară, doi castraveţi - un leu, smântână – trei lei Metodă: Am tăiat în fâşii castraveţii şi simţind că ceea ce fac e greşit, i-am pus în untul topit din tigaie, am adăugat sare şi piper şi i-am lăsat câteva minute sub capac. După care, din nou cu durere în suflet, am presărat peste ei puţină făină, o lingură de smântână şi am spart un ou. Notă: 2/10, pentru că nu îmi explic de ce a existat vreodată reţeta asta. Mă bucur că nu a fost populară în regiunea din care provin. Mamaliga cu gem Mămăliga pare a fi un produs versatil. Mă gândesc că în loc de tort înfigeau o lumânare într-o mămăligă aburindă, pe marginile căreia se prelingea o dâră roşie de gem. M-am entuziasmat la gândul că voi testa pentru prima oară un fel de mâncare despre care am auzit-o pe bunică-mea vorbind cu nostalgie. Citește și: Un rastafarian marocan mi-a vorbit despre sarmale, varză și mămăligă, la Festivalul Benicassim Elanul mi-a pierit după ce am luat prima gură şi am constatat că am pus din obişnuinţă foarte multă sare în apa în care am fiert mălaiul. O combinaţie de mămăligă sărată cu gem nu este un desert pe care să mi-l doresc. Timp de preparare : 10 minute Cost: 1/2kg mălai - un leu, gem – trei lei Metodă: Am fiert mămăliga şi am pus peste ea gemul de afine. Notă: 7/10, cred că am greşit eu ceva în proces, pentru că mă aşteptam să fie un fel de mâncare și mai bun. Terci de ovaz cu mei Ţăranii români obişnuiau să includă în reţeta asta şi ceva frunze de spanac sau cozi de ceapă, dar eu nu m-am încumetat. Aşa că l-am preparat simplu. Nu am ştiut exact dacă să îl combin cu lapte, ca pe fulgii de ovăz de la micul dejun, dacă să îi pun sare sau condimente. Am simțit o milă profundă faţă de persoanele care erau nevoite să mănânce aşa ceva. Gustul a fost o experienţă pe care o voi retrăi în următorul coşmar. Timp de preparare : cinci minute Cost: fulgi de ovăz – șase lei, mei – patru lei Metodă: Am pus fulgii de ovăz şi meiul într-o farfurie şi m-am uitat nedumerită la ele. Apoi, am adaugat puţină apă şi sare şi le-am amestecat, până a ieşit un amestec cât de cât omogen. Notă: 1/10, pentru că a fost, la propriu, un terci pe care nu l-am putut interpreta ca pe un fel de mâncare. Singurul aspect pozitiv al acestei reţete este că fulgii de ovăz şi meiul sunt alimente bogate în elemente nutritive, carbohidraţi, proteine şi vitamine. Sursa: Click!