Search the Community

DA, frăţie, asta este! Aşa se fac jocurile, aşa trebuie să se facă jocurile… ăsta e jocul pe care n-am ştiut că îl aşteptam! Oh… poate că n-ar fi trebuit să încep aşa recenzia, însă voiam să te iau prin surpindere, aşa cum a făcut-o Prey cu mine. Dar să o luăm cu începutul şi să vedem de unde atât entuziasm. “Vinovaţii” sunt cei de la Arkane Studios, un studio care m-au luat prin surprindere pentru prima oară prin 2006 cu Dark Messiah of Might & Magic. De atunci s-au mai făcut “vinovaţi” cu Dishonored şi apoi cu adevărat vinovaţi cu Dishonored 2. Pentru cei care nu au prins încă subtilitatea (vezi lipsa ghilimelelor), Dishonored 2 se face cu adevărat vinovat pentru faptul că încă nu poate fi jucat decent pe multe sisteme PC, inclusiv al subsemnatului. Dar gata… hai sa nu mai deviez de la subiect - PREY. Oooo, da… minunatul Prey. Prey este un titlu “triple A” care a devenit disponibil pe 5 mai pe PC, Playstation 4 şi Xbox One. Un titlu care, după cum ziceam, m-a luat prin surprindere. Zic asta pentru că, după eşecul Dishonored 2 (care deși e un joc fantastic - dificultăţile tehnice nerezolvate nici la ora asta dau bătăi de cap multora), nu mai voiam să văd Arkane Studios/Bethesda în faţa ochilor, aşa că am zis că o să stau deoparte. Şi cum stăteam eu deoparte, brusc a sărit pe mine PREY, întocmai ca un mimic… îţi explic în curând despre ce e vorba. De mai bine de 10 ani ne tot facem iluzii cu Half-Life 3, probabil din cauza impactului mare pe care l-a avut Half-Life. În timpul scurs de la Half-Life 2, am avut parte de surprize extrem de plăcute prin jocuri de referinţă precum Bioshock Infinite, Dead Space, Deus Ex: Human Revolution sau Dishonored. Cumva, toate aceste jocuri au ceva în comun: atmosfera, povestea, inovaţia, personajele sau soundtrack-ul. Prey îşi găseşte uşor un loc de cinste, având la „îndemână” toate elementele sus-menţionate, armonizate perfect într-o poveste SF, cu iz de horror. Dacă mai punem la socoteală că arată, se simte şi se mişcă foarte bine, poţi de pe acum să iei o hotărâre înţeleaptă şi să pui mâna pe el. ● Povestea - viitorul alternativ Fiind vorba de o poveste SF, avem din start de-a face cu un viitor alternativ, astfel încât treaba stă cam aşa. În 1958, ruşii au lansat satelitul Vorona-1, a cărui menire era să orbiteze Luna. La un moment dat, Vorona-1 a intrat în contact cu civilizaţia extraterestră Typhon. Dacă Slenderman ar fi o entitate din fum, capabilă să ia orice formă cu care interacţionează, atunci clar Slender e Typhon. După pierderea contactului cu satelitul şi mai apoi a oamenilor trimişi într-o misiune spaţială de recunoaştere, ruşii au intrat în panică şi s-au văzut nevoiţi să apeleze la Statele Unite. Astfel, cele două puteri ajung să finanţeze programul spaţial Kletka şi construiesc o staţie spaţială permanentă, menită să ţină sub control rasa extraterestră, dar mai ales să o impiedice să ajungă pe Terra. În 1963, atentatul de asasinare a lui John Fitzgerald Kennedy a eşuat, iar americanii, care-i bănuiau pe ruşi, au decis să preia controlul asupra staţiei spaţiale. În încercarea de a studia rasa extraterestră în scopuri militare, americanii îşi pierd echipa şi se văd nevoiţi să abandoneze nu doar proiectul, ci şi baza. În 2025, corporaţia TranStar preia staţia spaţială şi o transformă în Talos 1. Având în spate o armată de oameni de ştiinţă şi motivaţi fiind de dorinţa de cunoaştere, corporatiştii reuşesc, în doar 5 ani, să dezlege misterele rasei extraterestre şi chiar să aplice rezultatele cercetării pe oameni. Acum că am terminat lecţia de istorie alternativă, pe care jocul ţi-o prezintă într-un muzeu din lobbyul staţiei Talos 1 şi prin diverse relatări, ajungem în prezent - Anno Domini 2032. Vei juca rolul lui Morgan Yu, bărbat sau femeie, alegere pe care o vei face la începutul jocului pentru că aparent Morgan e un nume potrivit pentru ambele sexe. Oricum, dacă alegi personajul feminin, o să ajungi „fata Morgana” - ştiu, glumă destul de proastă, dar trebuia să o scot din sistem. Morgan şi fratele său, Alex, se află în consiliul director al corporaţiei TranStar, aşadar pe Talos 1 eşti la tine pe moşie. După ani de cercetare a organismelor extraterestre Typhon, tu şi fratele tău ajungeţi să aveţi opinii diferite în abordarea straniilor fiinţe. Tu consideri că Typhon reprezintă o ameninţare pentru omenire, pe când Alex este convins că rasa extraterestră poate fi studiată, iar beneficiile implementării abilităţilor Typhon pe oameni pot fi infinite. După un experiment care se sfârşeşte teribil (vezi Half-Life), o să ai de luat o decizie importantă: să distrugi Talos 1 şi să opreşti astfel Typhon să ajungă pe Terra, sau să fii de acord cu frăţiorul tău şi să continui cercetarea şi împrumutarea abilităţilor Typhon în scopuri… ştiinţifice. Mă voi opri aici cu povestea pentru că altfel o să dezvălui prea multe până la punctul când, involuntar, o să ajung să spun chiar şi că „ăla negru de respira greu… era tat’su” - heh… glumesc, dar sper că ai prins referinţa. ● Da’ gameplayul? Cum e gameplayul? Prey este original, dar în același timp împrumută multe, dar atunci când o face, o face perfectând tehnica predecesorilor. E ca atunci când mergi la un restaurant unde se serveşte un preparat pe care îl adori, după reteţa bucătarului-şef de-acolo, iar mai târziu găseşti aceeaşi reţetă perfectată de altul, într-un alt local. Te vei bucura de preparatul tău preferat, indiferent de localul în care te afli. Cam aşa stă treaba şi cu Prey. Vei incepe jocul cu o cheie franceză, aşa cum a făcut-o şi Gordon cu ranga, ajungând ca pe parcurs să găseşti arme care, fie singure sau în combinaţie cu altele, sunt letale pentru Typhons. Arma care va rămâne trademarkul lui Prey este totuşi Glue Gun, care, de altfel, are multe întrebuinţări şi cu ajutorul căreia o să ai o viaţă mai uşoară pe Talos 1. Este o armă care propulsează o substanţă lichidă care la impact se întăreşte, astfel că o poţi folosi fie pentru a imobiliza (împietri) un inamic, fie pentru a acoperi zone care altfel te-ar răni (ţevi sparte din care ies flăcări, zone electrice avariate şi inundate în care te poţi electrocuta, sau spărturi în fuselajul staţiei). Ba chiar îţi vei putea croi drum spre zone care altfel ţi-ar fi inaccesibile fără Glue Gun. Pe scurt, Glue Gun-ul o să fie ca un cuţit elveţian. La capitolul arme, vei găsi o utilitate faină şi în turetele mobile care detectează extratereştri. Vei putea muta aceste turete de colo-colo pentru a asigura o zonă. Nasol o să fie când vrei să bagi tehnologie extraterestră în tine şi te vor considera şi pe tine o ameninţare - atunci să te ţii. Armele ca armele, dar n-am vorbit despre Typhons. AI-ul nu este extraordinar, typhons fiind mereu parcă în patrulă, iar în momentul în care te observă nu vor încerca să te flancheze, ci vor veni ferm spre tine pentru a-ţi curma suferinţa. La un moment dat, în timpul jocului, o să dai de un scope, un dispozitiv cu care vei putea analiza împrejurimile şi inamicii. Atunci când îţi vei fi scanat inamicii, le vei fi aflat şi slăbicunile, iar din acea clipă problema ta cu typhons este pe jumatate rezolvată. Rasa extraterestră are multe abilităţi, pe care la un moment dat ţi le poţi însuşi, însă de departe cea mai enervantă este aceea a mimicilor, care pot lua forma oricărui obiect. Dacă headcrabii din Half-Life îţi dădeau bătăi de cap, să vezi cum este să intri într-o încăpere şi să nu ştii dacă nu cumva cana de pe masă o să îţi sară de gât încercând să îţi soarbă energia vitală. Nivelul de paranoia în Prey atinge cote maxime mai ales în prima jumătate a jocului, atunci când vei merge de la un birou la altul ca să încerci să pui cap la cap piese din puzzle-ul poveştii şi nu o să fii înarmat până în dinţi. La fel se va întâmpla şi când vei avea suficiente arme la dispoziţie, dar muniţie insuficientă... Pentru că muniţia este ceva pe care o să pui mare preţ în Prey. Norocul este ca în joc ai două maşinării care te vor ajuta să strângi mai uşor resurse. În Recycler o să bagi toate gunoaiele pe care le găseşti în joc, la propriu, şi pe care le transformi în materie primă. Cu materia primă obţinută te vei duce apoi la Fabricator, altă maşinărie, unde - dacă ai blueprintul necesar - poţi fabrica ceea ce ai nevoie. Nu mai ai gloanţe la shotgun, dar ai blueprint pentru fabricarea lor? Nicio problemă - le poţi fabrica, chiar astăzi, la cel mai apropiat Fabricator! După cum ziceam, Prey aduce multă inovaţie sau perfectează reţete de succes, astfel încât o să găseşti multe mecanici de joc interesante. Până şi level designul este deştept făcut, fiind necesară analizarea zonei de lângă o încăpere în care aparent accesul este restricţionat - şi vei realiza că ai cel puţin trei posibilităţi de a intra acolo. Dacă, spre exemplu, o încăpere este închisă, poţi căuta codul de acces prin computerele din preajmă, pe post-it-uri sau prin cărţi, sau cardul de acces prin cadavre învecinate, ba chiar poţi să îţi foloseşti neuromods pentru hacking sau te poţi uita după guri de aerisire sau cutii care blochează altă cale de acces. Există întotdeauna o cale. Staţia spaţială Talos 1 este un hub, aşa că nu o să ai de ajuns din A în B, ci vei putea traversa după bunul plac staţia în căutarea răspunsurilor. Toate zonele pot fi traversate atât prin interior, cât şi prin exterior, prin zonele cu gravitaţie zero. Doar că odată ajuns afară, să nu laşi să te fure peisajul (pentru că are potenţialul să facă asta)! ● Grafica şi optimizarea (din plin) Nu am să generalizez, ci am să fac o paralelă. Faţă de Dishonored 2, Prey s-a mişcat exemplar - lăsând la o parte faptul că cele două jocuri sunt făcute pe engine-uri diferite. Prey a arătat şi s-a simţit excelent încă de la început. L-am jucat pe ultra, pe un sistem mediu - un GTX 1070, 8 Gb Ramm şi un Intel Core i5 4440 @ 3.10GHz şi, faţă de Dishonored 2 unde cu aceeaşi configuraţie am stutter şi nu trec de 50 FPS, aici m-am scăldat în framerate. Când te păleşte norocul şi dai de un joc care ţi se mişcă impecabil (în ziua de azi, când fără un „Day 1 patch” nici nu instalezi un Triple A), este şi păcat să nu apreciezi munca din spate. Din punct de vedere grafic, Prey stă la fel de bine - cu un vizual curat şi plăcut în prima parte a jocului, o abundenţă de art-deco în interiorul bazei Talos 1 şi un exterior care îţi taie răsuflarea. Înainte să las imaginile să vorbească de la sine, trebuie să mai amintesc un aspect al jocului care mi-a dat mari speranţe - de viitor, fie el şi alternativ. Am dat la un moment dat de „Looking glass”, o tehnologie SF în care randarea video se face în spatele unui panou de sticlă, sub formă de hologramă - sper că geniile inventicii să joace acest joc şi să găsească o modalitate de a implementa asta şi în realitate. Muzica însufleţită de spaţiu Cu un soundtrack semnat de Mick Gordon, compozitor al soundtrackurilor din Wolfenstein: The New Order şi Doom, Prey nu avea cum să dea greş. Încă de cum intri în meniu, vei fi introdus în atmosfera jocului şi coloana sonoră te va ademeni în poveste. Deşi pe parcurs poate că ai să uiţi de ea, fii sigur că muzica este cea care amplifică atmosfera. Probabil singurul minus pe parte de sunet în Prey este atenţionarea prin sunet că prin preajmă se află un mimic, lucru care diminuează un pic nivelul de paranoia şi e un fel de mini-spoiler pentru jump-scares. Chiar şi cu acest „semnal de alarmă” jocul va reuşi să îţi arunce mortul în braţe şi să te facă să vrei să părăseşti un pic scaunul în care te simţeai foarte comod în urmă cu câteva secunde. Un mare plus pe care îl oferă soundtrackul, pentru atmosferă, îl constituie sunetele pe care le vei auzi când ieşi în afara staţiei, în zona de graviţatie zero. Respiraţia ta, sunetul mut al armelor şi al elementelor înconjurătoare cu siguranţă te vor trimite la 2001: Odiseea Spaţială a lui Stanley Kubric, mai precis la momentele când Dave părăsea capsula pentru a repara antena. Şi sper din tot sufletul că ştii referinţa. ● Nu mai sta pe gânduri, trebuie să joci Prey Această recenzie nu e menită să vândă Prey, ci pur şi simplu să te introducă în lumea unui joc SF pe care nu ai ştiut că vrei să îl joci. L-am jucat cap-coadă, fără pauze de alte jocuri, aşa cum păţesc de regulă, şi l-am terminat în aproximativ 16 ore. În funcţie de alegerile pe care ai să le faci, o să ai parte de mai multe sfârşituri şi surpriza o să o ai abia după... credits. Am reflectat destul de mult după terminarea jocului şi la sfârşit am reuşit să unesc mai multe puncte şi să îmi dau seama că Prey spune mai multe decât îţi arată. Dar ceea ce ar trebui să te ajute pe tine, atunci când te vei gândi dacă e sau nu un joc pe gustul tău, este faptul că după terminarea lui m-am întors să îl rejoc. Îmi lipseau o multitudine de side-quests şi părţi din poveste şi am vrut să am imaginea întreagă despre joc, aşa că la cele 16 ore de main-quest poţi să mai adaugi încă vreo 30 de hălăduială şi răfuială cu typhons. Când vei fi observat că ai un single-player cu o poveste zdravănă de peste 50 de ore, fără mizerii de genul Season Pass şi extra DLC-uri pe bani, fără probleme de rulare şi cu o intrigă atrăgătoare, voi veni eu să te întreb: ce mai aştepţi? sursă: ign.ro