Warhammer 40.000: Space Marine

[Oaky]

De când universul Warhammer şi-a făcut debutul pe PC, am jucat toate strategiile, ba chiar şi ceva table top, tinând cont că-i cunosc pe băieţii de la Games Workshop-ul bucureştean. RTS-ul era oricum genul cel mai potrivit, dar nu puţine au fost momentele când mi-aş fi dorit să fiu cumva mai aproape decât zoom-in-ul permis de perspectiva top-down şi să ciopârţesc orci într-un mod mult mai …. intim. Din fericire, cel puţin partea cu ciopârţitul a iesit foarte bine pentru Space Marine, chiar dacă alte aspecte ale gameplay-ului mai puteau fi lustruite.

Whaaagh! este cuvântul de bază, iar rolul protagonistului este să reducă la tăcere aceste urlete sălbatice ce marchează prezenţa inamicilor clasici ai pionierilor spaţiului: orcii (e scris de fapt cu k, ştiu). Pârâtul este căpitanul Titus din chapter-ul Ultramarines (un fel de echivalent al unui batalion) şi însoţit de doi camarazi (Sidonus, sergent-veteran şi Leandros, începător într-ale marinăritului spaţial), el trebuie să salveze o lume industrială (Forge World) de invazia orcilor, dar şi de o altă prezenţă întunecată ce ameninţă nu doar această planetă, ci toate galaxiile din univers.

Pe acestă planetă se mai află “din întâmplare” şi un Titan, cea mai puternică armă realizată vreodată, dar prezenţa uriaşului robot este mai mult un pretext, pentru că nu e genul de armă individuală. Pentru a oferi ceva mai multe detalii şi a sublinia dimensiunea dezastrului, pe tot parcursul nivelurilor sunt răspândite înregistrări audio sub forma unor capete de mort mecanice (Servo Skulls) pe care chiar merită să le colecţionezi, acestea oferind bucăţele narative interesante.

 

De fapt, întreaga poveste este destul de simplistă şi nu oferă surprize, iar finalul miroase foarte tare a continuare (ceea ce nu e un lucru rău, din contră). Evident, totul are mai mult sens dacă eşti cât de cât familiarizat cu universul Warhammer 40,000, altfel Codex Astartes sau Machine God şi toată terminologia latină reprezentând doar cuvinte fără prea mult sens.

De fapt, e nevoie de puţin context pentru a înţelege cât de cât ideea: universul futurist Warhammer este, foarte simplist spus, o combinaţie de religie şi tehnică. Space Marines sunt soldaţii, capătul superior al lanţului trofic de luptători, dar Adeptus Mechanicus, de exemplu, este cel care controlează tehnologia şi venerarea maşinilor-zeu, foarte mult în stilul descris de Asimov în a sa Fundaţie. Chaos Space Marines sunt reversul medaliei, soldaţi buni corupţi de puterea venită din Warp, din adâncurile energiei întunecate emanată de univers.

 

 

Un mare avantaj al transformării din RTS Warhammer în shooter Warhammer este dimensiunea. Abia acum ai cu adevărat o idee despre cât de mare este un Space Marine, un super-om dotat nu doar cu puteri fizice extraordinare, dar şi cu o armură pe măsură, arme devastatoare şi un jetpack extrem de util ca să pici peste inamici fix ca o mini-apocalipsă. Mă rog, nu tocmai mini, dacă ţii cont că Titus e de două ori mai mare (şi pe lat, si pe lung) decât oamenii de rând.

Fiecare pas pe pământ sună ca cel al unui elefant, iar aterizările sunt o catastrofă vulcanică; fuga se transformă într-o intrare de tip rugby, cu umărul înainte, dacă se întâmplă să te opreşti într-un grup de inamici, iar dacă loveşti cu ciocanul în pământ, cutremurul năuceşte cel puţin o duzină de nefericiţi, pregătindu-i astfel pentru transformarea în pastă de mici.

Astfel, spiritul universului din mileniul 41 este foarte bine transpus, iar inamicii nici că puteau fi mai clasici pentru acelaşi univers. Desigur, pentru orice orice continuare sau add-on mai rămân destule rase de adăugat, printre care cele mai interesante le consider a fi Tau şi Eldar (mult dorite şi în seria Dawn of War, de altfel).

 

 

Evident, dimensiunile impresionante ce-l caracterizează pe Titus şi însoţitorii lui nu sunt făcute doar pentru a impresiona domnişoarele. De fapt, nici nu cred că există dame Space Marine, deşi Inchiziţia are asemenea specimene, astfel că armura albastră şi desenele specifice fiecărui chapter nu sunt doar de dragul artei şi al identificării pe câmpul de luptă (de exemplu, dacă Ultramarines au armuri albastre, de unde şi numele, Blood Ravens, un alt chapter, sunt decoraţi cu roşu şi corbii aferenţi). Odată terminată introducerea narativă şi secvenţele cinematice ce se vor prezenta destul de des pe parcursul poveştii, nu-ţi mai rămâne decât să omori. Iar Space Marine excelează la acest capitol mai ceva ca toate abatoarele puse la un loc.

Indiferent de preferinţele armate, totul în jur devine rapid o nebunie frenetică de click-uri, în timp ce în toate direcţiile zboară capete, mâini, picioare, bucăţi de carne virtuală, plus grenade nu tocmai plăcute dacă le laşi să explodeze în apropierea ta. E greu de descris carnajul permanent din jur, mai ales că inamicii vin cu zecile, în grupuri compacte de obicei, cea mai bună comparaţie fiind stilul de atac din Serious Sam. Ba chiar există şi un monstruleţ similar unui mini-câine care explodează, nu prea departe de oamenii cu cap de bombă şi fitile aprinse din menţionatul Sam. La modul foarte serios, e de muncă pentru a curăţa o cameră, mai ales că nivelurile sunt şi înalte, şi largi şi late, construcţiile omenirii din mileniul 41 având ca model catedralele gotice.

Există şi zone mult mai limitate ca întindere, mai ales în interioarele industriale sau prin canalizări, dar chiar şi acolo există puncte multiple de unde vin orcii grămadă peste tine, iar mai târziu în campanie, apar din neantul Warp-ului şi demonii haosului. Inamici dubli cantitativ înseamnă şi divertisment însângerat la dublu, chiar dacă lucrurile nu sunt chiar aşa uşoare cum par, din cauza vitezei de desfăşurare a luptelor. Cum nu prea se poate vorbi de AI, eşti de multe ori acaparat de numeroşi inamici, astfel că e destul de greu să găseşti o zonă relativ sigură unde să-ţi refaci măcar scutul, dar şi acolo trebuie să fii mereu cu ochii în patru după grenade sau explozibile cu colţi, alergând în patru labe.

 

 

Deoarece nu există poţiuni de viaţă sau cine ştie ce magii, refacerea sănătăţii rămâne dependentă de un combo special realizat în melee, partea proastă fiind că eşti extrem de vulnerabil în secvenţa cinematică in-game aferentă. Pe de altă parte, există şi alternativa Fury, puterea specială ale lui Titus, îmbunătăţită pe parcurs şi cu un mod Marksman. Astfel, pe măsură ce împarţi justiţia divină cu ciocanul, indicatorul în formă de potcoavă din dreapta ecranului se umple şi cu o singură apăsare de tastă, intri într-un mod în care eşti mult mai rapid şi mai puternic, inamicii ucişi melee îţi refac viaţa, aceştia dând colţul mult mai uşor.

Dacă apeşi şi tasta dedicată zoom-in-ului pentru arme de foc, orice glonte este o victimă; totul durează însă doar câteva zeci de secunde, aşa că furia trebuie bine dozată pentru a nu o irosi în încăierări minore. Din fericire, există şi o serie de bătălii unde valurile de inamici parcă nu se mai opresc şi apar şi boşii, în frunte cu Grimskull, liderul mecanico-organic al orcilor, iar la final liderul demonilor Chaos.

Există şi alţi mini-boşi sau orci cu scuturi care pot fi trimişi “la origini” doar dacă îi paralizezi întâi (stun), ceea ce se dovedeşte destul de dificil la început, până pui mâna pe nişte arme mai bune. De departe însă cel mai amuzant de omorât sunt goblinii, care dispar într-un nor de sânge după o singură lovitură, fiind cea mai pură definiţie pentru “carne de tun”.

 

 

Arsenalul este foarte variat, majoritatea armelor primind pe parcurs versiuni îmbunătăţite prin intermediul unor drop-pod-uri răspândite prin niveluri. La început ai un cuţit şi un pistol cu muniţie infinită, dar cu un încărcător minuscul. În materie de arme albe, urmează faimosul Chainsword văzut prin toate strategiile Warhammer (cu o versiune Golden Relic doar pentru multiplayer şi Limited Edition), apoi Power Sword, Power Axe şi, preferatul meu, Thunder Hammer.

Primele sunt arme rapide, au un damage cumulat destul de mare, dar ciocanul este de departe instrumentul ideal pentru măcel, chiar dacă e ceva mai lent. Mărimea lui aduce un pic cu ciocanul lui Thor, dar totuşi uriaşa unealtă pare o jucărie în mâinile lui Titus, demonstrând încă o dată că dimensiunile supersoldaţilor viitorului nu sunt doar de dragul unei imagini macho. În ceea ce priveşte armele de foc, pistolul iniţial este înlocuit cu un Plasma Pistol, dar apar şi o serie de bolter-e, un fel de pistoale mitralieră, plus un Vengeance Launcher, versiunea Warhammer a lansatorului de rachete, tun cu laser, puşcă cu lunetă pentru orcii plantaţi în zonele inaccesible înalte, plus tun şi puşcă cu plasmă, care lasă în urmă doar un norişor albăstrui. Uite orcul, nu e orcul…

Din păcate, oricât de amuzant este carnajul, el devine repetitiv , şi cum povestea nu este foarte dezvoltată, s-ar putea să te plictiseşti repejor. Din fericire însă, cele cinci părţi ale campaniei sunt dozate exact atât cât trebuie ca să nu abandonezi lupta. Omori în toate direcţiile cam la fel, dar jocul se termină fix în momentul în care ar fi devenit de-a dreptul banal. Dar ca o neplăcere finală, lupta cu ultimul boss nu este chiar o luptă, ci doar un mini-joc unde trebuie să apeşi la timp tastele corecte, ceea ce strică mult din impresia de bătălie contracare o să decidă soarta universului.

 

 

Din fericire, există şi câteva ocazii când poţi folosi un jetpack, ceea ce oferă acces la zone înalte, plus ocazia de a pica peste grămezile de inamici cu graţia unei balene dezlănţuite, lăsând storciţi pe asfalţi cel puţin jumătate dintre ei. Zonele deschise sunt excelente pentru un astfel de echipament de zbor, dar secţiunile respective sunt mult prea scurte, din păcate. Ar fi fost frumos dacă jetpack-ul era echipament standard, eventual cu o limitare de combustibil pentru a nu dezechilibra gameplay-ul.

AI-ul, cum spuneam, nu excelează, dar inamicii au şi momente când folosesc cutiile şi ruinele pe post de cover, iar cei doi coechipieri sunt şi ei destul de eficienţi (şi convenabil de invincibili), deşi principala ţintă eşti mereu tu, jucătorul uman. Din păcate, campania este doar single-player, iar aici ar fi mers extraordinar de bine un co-op precum cel din Call of Juarez: The Cartel; ar fi variat gameplay-ul şi poate chiar ar fi lăsat loc de ceva acoperire tactică a nivelurilor.

Desigur, există şi multiplayer online pentru cei care preferă sesiuni de omorât oameni (virtuali, desigur!). Nu sunt prea multe hărţi şi doar două moduri (Annihilation – team deathmatch) şi Seize Ground – captură şi apărare de puncte strategice), dar ritmul nebunesc se păstrează şi aici. La început eşti limitat la un singur tip de echipament, dar pe măsură ce câştigi experienţă şi creşti în nivel, deblochezi toate cele trei clase: Tactical, Havoc sau Raptor, acestea având “Chaos” în faţă dacă preferi soldaţii abisului.

Prezenţa jetpack-ului este ca o ciocolată oferită unui copil de 5 ani şi prin nivelurile largi e o adevărată plăcere să te avânţi peste platforme şi ziduri, eventual luând după tine şi un nefericit care nu era atent că plouă cu gloanţe. Avatarul online poate fi personalizat cu diverse culori şi tot felul de embleme, noi opţiuni fiind deblocate pe măsură ce creşti în nivel, lucru valabil şi pentru îmbunăţiri legate de arme, regenerare sau precizie.

 

 

 

Din păcate, câtă vreme eşti mic şi pricăjit nu o să-ţi placă prea mult matchmaking-ul cu inamici de nivel 24 sau 35. Din fericire, înainte de respawn poţi să le copiezi echipamentul (temporar, pentru acea sesiune de joc, nu e o deblocare automată) pentru a face faţă cât de cât. Chiar şi aşa însă, nu prea ai multe de zis în faţa unui headshot tras dintr-o lunetă a unui inamic aflat în aer, ceea ce dă o nouă definiţie ideei de a deveni o hidră cu multe capete şi ochii aferenţi; evident, o astfel de situaţie îi enervează pe unii şi îi face să renunţe, în timp ce alţi jucători o vor considera doar un impediment temporar. Lasă că mă fac şi eu mare!

Partea vizuală este cel puţin la fel de impresionantă precum modelele eroilor şi ale inamicilor. De fapt, cred că e primul joc unde zonele industriale de dimensiuni goliatice, platformele şi canalele nu par a fi scoase dintr-un clişeu uzat de la Hollywood. Ăsta e universul Warhammer, unul mecanizat în totalitate, cu supersoldaţi cyborgi, parţial oameni, parţial maşini indestructibile, dar totuşi cu un cod moral extrem de rigid şi o veneraţie aparte pentru un zeu-maşină. Cum rămâne totuşi cu “Deus ex Machina”?

 

 

Structurile, fie ele şi în ruină, par să-i micşoreze chiar şi pe impresionanţii Space Marines, iar arma supremă, Titan Invictus, te face să salivezi după măcar 1 minut de control direct asupra unui asemenea monstru mecanic (nu, nu se întâmplă, din păcate, explicaţia fiind că o asemenea maşinărie necesită sute de oameni pentru a o manevra).

Nivelul de detaliu nu este uriaş, dar contează mai puţin în contextul luptelor şi al ecranului împroşcat permanent de sânge; orcii sunt atât de verzi pe cât se poate imagina, iar demonii Chaos sunt forme ciudate ale adâncurilor Warp-ului, în frunte cu “ruina” Chaos Space Marine care demonstrează că nu prea vrei să lupţi de partea întunecată a Forţei dacă ai multe oglinzi prin casă. Coloana sonoră completează bine atmosfera, combinând ritmuri oarecum tribale cu sunete mecanice; vocile personajelor sunt decente, dar nu extraordinare, aşa cum nici dialogurile nu ies din sfera banalului (măcar nu sunt facepalm worthy).

 

 

Privind ansamblul, Space Marine captează foarte bine esenţa universului Warhammer: imensitatea, facţiunile clasice şi lupta lor pentru control şi putere, armele şi puterea viitorului ultratehnologizat. Eşti un Space Marine, ai armura şi Chainsword-ul la dispoziţie, ciopârţeşti orci şi demoni, astfel că orice fan Warhammer trebuie să-şi facă datoria.

E adevărat că luptele nu cer prea multă strategie, iar multiplayer-ul ar putea face uz mai bine de matchmaking pentru a nu enerva începătorii, dar Space Marine e un început foarte bun pentru un prim pas al seriei în alt gen decât strategia.

 

 

 

Cerinţe de sistem necesare:

 

OS – Windows XP SP3, Windows Vista SP1, Windows 7

Processor – 2.0Ghz Dual core CPU (any Core 2 Duo or AMD X2 or better)

RAM – 1GB (XP), 2GB (Vista), 2GB (Windows 7)

Hard Drive – 20 GB space free (10 GB free after install)

Video Card – 256MB Video Card using Shader Model 3 (Performance equivalent to an AMD Radeon 3850 or NVIDIA GeForce 8800GT)

Online Steam account

 

Cerinţe de sistem recomandate:

 

OS – Windows 7

Processor – Any Quad-core AMD or Intel Processor

RAM – 1GB (XP), 2GB (Vista), 2GB (Windows 7)

Hard Drive – 20 GB space free (10 GB free after install)

Video Card – 512MB Video Card using Shader Model 3 (Performance equivalent to an AMD Radeon 5750 or NVIDIA GeForce GTX 260)

Online Steam account

 

Sursa: http://computergames...space-marine/3/

Edited May 17, 2013 by Oaky

[Damian07]

Topic-ul este mai vechi de 3 zile.

 

Topic closed !