Și dacă Dawkins are dreptate?

[AIM Shadow]

Și dacă Dawkins are dreptate?

În contextul discuțiilor interminabile și uneori sterile cu privire la ora de religie, o declarație făcută de celebrul ateu Richard Dawkins merită o atenție sporită. De regulă, mesajele sale cu privire la problematica religioasă sunt destul de contondente și au darul de a irita mediul religios. Așa ar putea fi considerată și ultima sa remarcă. Însă, dacă de data aceasta are dreptate?

Dawkins a afirmat că este necesar să protejăm copiii de acea „îndoctrinare religioasă” exercitată de către părinți, deoarece aceasta i-ar putea împiedica pe viitorii tineri să fie „educați în mod corespunzător”. Nu este pentru prima oară când bine-cunoscutul biolog evoluționist stârnește indignare în cercurile creștine prin remarcile sale nevoalate. Același lucru îl face și convingerea sa că transferul către copil a convingerilor creștine despre viața de după moarte este echivalentă cu un „abuz asupra copilului”.

Așa cum era de așteptat, remarca sa a atras și criticile de rigoare. Astfel, un corespondent The Week Magazine, Brendan Dougherty Michael, a susținut că Dawkins ar trebui să le acorde copiilor „mai multă încredere”. Este vorba de încredere în capacitatea gândirii autonome a copiilor. „Observați limbajul pe care Dawkins îl folosește: forțare, îndoctrinare. De aici derivă și implicația că acei copii cu educație religioasă nu pot gândi singuri.” În opinia lui Brendan, singura mutare care l-ar mulțumi pe Dawkins ar fi ca părinții să renunțe la religie în totalitate.

Doar calitatea contează?

Atunci când abordează subiecte de ordin religios, de regulă Dawkins are poziții extreme, lucru care generează un efect de domino, făcând ca și tabăra oponentă să se radicalizeze. Acesta poate fi și unul dintre motivele pentru care se pierde din vedere miezul problemei, ceea ce face și Brendan. Încercând să-l contracareze pe Dawkins, nici nu mai ia în considerare posibila valoare de adevăr a afirmației sale. De data aceasta, Dawkins a ridicat o problemă pe care atât laicii, cât și clericii ar merita să o ia mai atent în considerare.

 

Ar putea îndoctrinarea religioasă să fie dăunătoare copilului?

Este o întrebare vitală care este evitată adeseori în dezbaterile publice. Nici cele din media românească referitoare la controversata oră de religie nu par să fi prins suficient miza problemei. S-au configurat două tabere polarizate, înverșunate, care au folosit mijloace diverse (inclusiv presiuni) pentru a-și impune punctul de vedere. Un câștig aparent în urma dezbaterilor tensionate ar putea fi faptul că s-a vehiculat insistent în spațiul public calitatea orei de religie. „Eu cred că este o supărare a celor nemulțumiți de calitatea orei de religie. Împreună putem să îmbunătățim tot ceea ce se întâmplă. Putem să aducem ora de religie la nivelul secolului XXI“, a afirmat Liana Stanciu, prezentatoare TV, una dintre artizanele principale ale campaniei proreligie.

Însă nu aceasta este problema de fond, deși este și ea vitală pentru o educație eficientă. Ceea ce contează cel mai mult este orientarea orei de religie. Iar în această privință, în contrapondere a fost propusă ca alternativă introducerea unor cursuri de istorie religioasă sau de etică. Ele pot avea beneficii incontestabile, însă au o mare lacună: nu oferă educație religioasă. Dar orele de religie o oferă?

Conținutul, o problemă vitală

Pentru a răspunde la această întrebare ar fi util să introducem în ecuație remarca lui Dawkins. Ar trebui ca orele de religie să aibă o amprentă confesională, încât prioritatea esențială a transferului informativ să fie fidelizarea copiilor față de o anumită dogmă religioasă? În esență, aceasta este observația lui Dawkins.

Menținerea copilului în cadrul unui sistem religios poate fi un demers legitim, însă este și complet? Cu greu aceasta ar putea fi numită educație religioasă. Mai degrabă, dezvoltarea capacității de explorare, de investigare, de descoperire personală, de incursiune spirituală individualizată ar fi compatibilă cu ceea ce presupune o abordare formativă a educației.

În tumultul dezbaterilor care uneori au avut o rezonanță aproape apocaliptică (dacă dispare ora de religie din școală copiii vor deveni atei), se ignoră cu ușurință un aspect deloc minor. Iisus Christos, copil fiind, putea să urmeze cursuri de educație religioasă în școală. Nu a făcut-o. Sinagogile care funcționau ca școli aveau un obiectiv discutabil: rabinii trebuiau să transfere adevărul pe care îl posedau. Mama lui Iisus nu L-a trimis acolo. În schimb, i-a oferit o educație religioasă veritabilă acasă, una care a urmărit dezvoltarea armonioasă și holistică și care nu a avut nici pe departe scopul fidelizării față de un sistem pe care, mai târziu, Iisus l-a contestat.

Cu alte cuvinte, nu ora de religie este vitală (nici cea de la școală, nici cea de acasă), ci finalitatea acesteia. Iar dacă obiectivul se rezumă la îndoctrinare (indiferent de confesiune), atunci Dawkins este posibil să aibă dreptate. Efectele religiei nu sunt neutre și sunt pe termen lung. „Lăsați copilașii să vină la Mine” este mai mult decât un îndemn christic. Este ceea ce face diferența dintre educație religioasă și îndoctrinare, dintre menținerea în școală a religiei sau a bisericii. Nu sistemul religios sau dogmele ar trebui să fie în centrul orei de religie, ci conectarea la o altă axă valorică decât cea mundană.

 

 

Sursa