„Dones”, durerea mută a bisericilor

[RW DDonny]

John este un credincios exemplar. Interesat să aprofundeze Biblia, dar și să o explice altora, era un model în ceea ce privește generozitatea și pasiunea pentru valorile spirituale. Aproape inexplicabil, a renunțat la biserică, dar nu și la credință sau la convingerile sale. Din contră, tocmai acestea, spune el, l-au făcut să plece.

John face parte din categoria din ce în ce mai numeroasă de credincioși care nu renunță la credință, dar nici nu se alătură unui alt grup religios. Aceștia nu sunt plictisiți de religie, din contră, o caută cu mai multă ardoare. Analiștii îi numesc „dones” sau „dechurched”, pentru a-i delimita de mai cunoscuții „nones” sau „unchurched” al căror contact cu biserica/religia este zero sau aproape zero. Spre deosebire de „nones” (neafiliații), „dones” (dezafiliații) nu și-au pierdut credința, mai degrabă ei părăsesc bisericile tocmai pentru a și-o salva, notează Tom Schultz, autorul unei cărți cu acest subiect. Termenul este nou, dar tendința este veche, spune Mark Tidsworth, un consultant în domeniul religios. „Am auzit și observat acest lucru în biserici de vreo 7 sau 8 ani.” În opinia sa, este o tendință îngrijorătoare fiindcă implică oameni dedicați și activi în viața bisericii, fiind, din acest punct de vedere, diferită față de alte tendințe religioase evidențiate de sociologi.

Un exemplu este Eric Carpenter, care, pe site-ul The Dones, mărturisește că a fost crescut în biserică și a rămas acolo 40 de ani. Și-a finalizat studiile teologice și a fost chiar misionar în Asia de Sud. Apoi a devenit chiar pastor, poziție din care a demosionat în 2010. „Nu este un drum ușor să lași toate obiceiurile în urmă”, spune el, exprimându-și regretul că cei apropiați nu l-au înțeles. Însă satisfacția sa provine acum din faptul că se simte „mai viu ca niciodată”. La fel de asemănătoare este și mărturisirea unui oarecare Brett, care a fost activ în biserică aproximativ 37 de ani. Convingerea sa, după atâția ani de slujire, este că Dumnezeu l-a inspirat să se apropie de o nouă formă de comuniune, mult mai aproape de „vechile forme de biserici găsite în Noul Testament”.

Contraargumentele în fața acestor mărturii au o eficiență redusă. Desigur, apologeții creștinismului instituționalizat pot găsi explicații în legătură cu rolul bisericii, necesitatea păstrării ei și relația acesteia cu Christos, însă argumentele sunt fără impact pentru această categorie de credincioși a căror percepție despre spiritualitate nu mai coincide în multe aspecte cu ceea ce practicau altădată.

Fenomenul este amplificat și de faptul că biserica are o strategie defectuoasă în fața acestei situații. Packard spune că biserica ar putea reduce pierderile și chiar ar ieși din impas dacă nu s-ar concentra atât de mult asupra celor care deja au plecat. Prevenirea unui exod este mult mai simplă decât încercarea de a-i convinge pe cei refugiați să se întoarcă. „Este necesar să ne uităm la oamenii pe care îi avem deja, cum îi putem asculta și vorbi cu ei și să ne asigurăm că nu sunt următorii dones”, spune și Shultz. Problema fundamentală este dacă biserica conștientizează aceste tendințe și dacă este cu adevărat preocupată să găsească antidotul necesar. În sens contrar, ceea ce americanii acum surprind pe bază de statistici este posibil să devină o realitate tristă și în alte spații, care acum par să nu fie prea invadate de grijă.

Sursa

[BalkaToN]

Closed.