Ecouri din Colectiv: „Rușine guvernelor și bisericilor!”

[RW DDonny]

„Ar trebui să ne fie rușine”, a declarat arhiepiscopul catolic Ioan Robu. Cine va plăti pentru tragedia de la Colectiv? Nu este exclusă varianta identificării câtorva vinovați din eșalonul secund, oferiți ca țapi ispășitori pentru o țară însetată de dreptate. Degetele încep să se îndrepte tot mai insistent și mai amenințător spre partea de sus a piramidei. Biserica pare să fi intrat în topul atacurilor, chiar și fără să fie implicată în mod direct în infernul unei țări care își găsește cu greu cadența normalității.

Fiecare încearcă să scape cum poate. Aceasta este senzația produsă de schimburile de replici sau de mesajele transmise prin comunicate de presă sau pe rețelele de socializare. Critici extrem de dure (unele chiar virale) au fost direcționate spre Biserica ortodoxă, acuzată că a ratat momentul oportun pentru a-și arăta compasiunea. În plus, acuzațiile venite din partea unor fețe bisericești la adresa victimelor au încins și mai tare atmosfera. „Morții de la Colectiv nu pot fi pomeniți la Liturghie”, a scris un preot, amplificând și mai tare revolta pe rețelele de socializare. Lui i se adaugă alte voci care au transmis mesaje care converg în aceeași direcție. De fapt, întreaga ierarhie ortodoxă a fost blamată pentru lipsa de reacție adecvată. Nici comunicatul de presă al Patriarhiei sau ieșirile publice ale purtătorului de cuvânt nu au avut darul de a calma spiritele. Cei care aduc critici la adresa fețelor bisericești pot fi etichetați ca adepți ai culturii rock, deci oricum relațiile lor cu divinitatea, implicit cu biserica, ar fi sumare. A spus-o fără ezitare chiar purtătorul de cuvânt, care a apreciat că „acuzaţiile vin din partea unor persoane care au rupt legătură cu biserica”. Aceasta ar justifica neimplicarea ierarhilor în drama victimelor, pe motiv că „preotul nu putea veni neinvitat”. Astfel, s-a mai adăugat o picătură la un pahar și așa destul de amar.

Trezirea la realitate

A fost nevoie, însă, de o declarație a unui ierarh romano-catolic (prima față bisericească prezentă la locul tragediei), pentru ca ochii tuturor să fie deschiși asupra problemei de fond pe care o evidențiază indignarea internauților. Nu este vorba doar de liturghie, și nici măcar de rugăciuni. Este mult mai mult de atât.

• „Ar trebui să ne fie rușine nouă, tuturor, și guvernelor, instituțiilor statului și bisericilor că n-am schimbat ceva în ţara noastră în 25 de ani,şi ne pare rău. Trebuie să le cerem iertare celor care au murit și, după aceea, să ne rugăm. Cred că n-am lucrat îndeajuns, în 25 de ani, ca biserici, ca să schimbăm ceva în modul de a gândi, de a acționa. Înghițim foarte ușor neglijențele, corupția, minciuna, șmecheria și acestea ni se par nimicuri. Circumstanța ne-a arătat că acestea pot fi criminale.”

 

 

Curajul privirii în oglindă

Este declarația Arhiepiscopului Ioan Robu, mesajul său, cu multă greutate și substrat, atrăgând atenția asupra unui stil cu care creștinismul din România s-a acomodat. Reclamațiile de pe rețelele de socializare nu vin din neant, ci sunt expresia unei realități construite în timp. A fost nevoie de o profundă dramă umană pentru ca strigătul neajutorat al oamenilor să prindă tot mai mult contur. Care este rostul bisericii și, mai ales, care este relația acesteia cu societatea? Este întrebarea profundă la care comunicatele reprezentanților bisericii nu au reușit să răspundă.

Cu câteva luni în urmă, episcopul anglican, Justin Welby, a susținut că este imposibil pentru biserică să se ocupe doar de „salvarea sufletelor”, în timp ce politicienii influențează întreaga sferă publică. „Este imposibil să Îl iubești pe Iisus Christos și nu să îți pese de bunăstarea oamenilor în toate privințele”, argumenta ierarhul. Iată că, după 25 de ani de la reconstrucția societății românești, un ierarh al unei biserici din România spune același lucru, cu alte cuvinte. Concluzia sa este clară: fiindcă bisericile s-au cantonat în propriul lor univers, înainte de rugăciuni se impun cu necesitate cererile de iertare. Este un gest care nu s-a făcut nici după revoluția din 1989. Viața a continuat ca și cum perioada de dictatură roșie trebuia așezată între paranteze. Acum țâșnesc la suprafață noroaiele la acumularea cărora unii au contribuit direct, ș pe care alții le-au tolerat prin tăcere.

Cu ochii doar la Cer?

Ioan Robu atrage atenția asupra unor aspecte pe care bisericile le-au considerat ca nefăcând parte din sfera lor de interes. Ritualurile, preocupările interne, exclusivismul religios au dominat viața bisericilor, blocându-le în cer, după cum se exprima scriitorul Skye Jethani, contribuind la automarginalizarea lor față de nevoile reale ale societății, la construirea unui microunivers propriu. În ton cu această poziționare, a fost adoptată mai degrabă o atitudine triumfalistă, detașată de duritatea vieții înconjurătoare. În schimb, educația, etica, rezistența la compromisuri au eșuat. Acum realizăm fața ascunsă a unei Românii „profund religioase și aproape deloc creștine”, după evaluarea pe care o făcea un actor și prezentator TV.

Vina tragediei, așa cum transpare acum în presă, poate că nu ar trebui limitată doar la organizatori și nici la autoritățile care au obiceiul de a închide ochii la nereguli. Cei care trebuiau să își asume un rol activ în corectarea unor tare românești și s-au complăcut în etalarea formelor în dauna esențelor cu greu se pot disculpa. Mircea Platon, autor și doctorand în istorie la Ohio State University, spunea într-una din cărțile sale că „România se confruntă cu un uriaș deficit de normalitate pentru că are, în premisele de la care pornește, un deficit uriaș de realitate”.

În consecință, ca și cum nimeni nu este vinovat, instituțiile statului, politice sau religioase, fac apel la solidaritate în condiții de criză. Însă în jurul a ce? „Între simularea modernității și refugiul fantasmatic într-un trecut idealizat necritic, elitele românești fabrică minciuni și se miră degeaba că suportă consecințele”, spunea Theodor Baconschi în colecția de eseuri despre creștinism și democrație. S-a configurat o maladie care, pentru a putea fi extirpată, impune mai întâi conștientizarea gravității ei. Se pare că societatea românească dă semnale că a ajuns într-un punct terminus. Ar fi un bun început pentru o schimbare a gândirii și atitudinii nu doar la nivelul mediului politic, ci și al celor responsabili de destinul sufletesc al acestei nații.

Sursa

[Alestorm]

Sunt foarte fericit sa vad o astfel de postare in comunitatea noastra. Acest subiect deosebit de sensibil n-a atins comunitatea noastra aproape deloc si consider ca ar fi trebuit. A fost o tragedie de nedescris, si oricare dintre noi ar fi putut fi acolo printre victime. Eu sunt din Bucuresti si am avut ocazia sa merg la toate protestele, pot spune ca oamenii au niste cerinte foarte diverse, insa absolut toti au un singur numitor comun, si anume multa carne bisericii si lui Daniel/ Foarte bine scris.