BIS aka OldNab

Guineea-Bissau, cu denumirea oficială Republica Guineea-Bissau, sărbătoreşte Ziua naţională la 24 septembrie, data la care şi-a proclamat independenţa, în anul 1973. Ţara, cu o suprafaţă de 36.125 kmp, este aşezată în partea de vest a Africii, pe malul Oceanului Atlantic, între Senegal (nord) şi Guineea (est şi la sud-est). Capitala, Bissau/Bissao, este situată în vestul ţării, pe coasta atlantică, în estuarul râului Geba, potrivit "Enciclopediei statelor lumii" (2016). Alte oraşe importante sunt: Gabú, Bafatá, Cacheu, Mansôa Conform sursei amintite, Guineea-Bissau este ţara cu cea mai scăzută altitudine medie de pe continentul african, relieful său fiind reprezentat de o câmpie continentală joasă, cu numeroase mlaştini în zona de coastă, şi un ţărm puternic fragmentat de golfuri şi însoţit de circa 60 de insule, cea mai mare parte grupate în Arhipelagul Bijagós (40 de insule, dintre care 20 locuite). Nu există înălţimi semnificative, altitudinea maximă ajungând la numai 300 m. Râurile formează largi estuare. Cele mai importante râuri sunt Cacheu, Mansôa, Gęba şi Corubal. Guineea-Bissau se bucură de o climă tropicală, cu două sezoane, cu temperaturi medii anuale ridicate (cuprinse între 25 şi 29 grade Celsius) şi cu precipitaţii bogate în sezonul umed (din iunie până în noiembrie). Vegetaţia de savană din interior face loc, către coastă, pădurii tropicale umede, în timp ce zona litorală este dominată de mangrove. Fauna, specifică asociaţiilor vegetale, este de o varietate remarcabilă. În 1446, litoralul ţării este explorat de navigatorul portughez Nuno Tristao, se artă în "Enciclopediei statelor lumii" (2016); în cursul secolelor următoare, portughezii îşi extind, treptat, dominaţia asupra interiorului teritoriului, pe care-l transformă într-o bază a comerţului cu sclavi, cu destinaţia Brazilia. Guineea-Bissau devine colonie de sine stătătoare în 1817, până atunci fiind administrată de guvernatorul Insulelor Capului Verde. Conferinţa Internaţională de la Berlin (1884-1885) recunoaşte oficial posesiunea Portugaliei asupra Insulelor Capului Verde şi a Guineei-Bissau. În 1961, Partidul African al Independenţei din Guineea-Bissau şi Insulele Capului Verde (PAIGC), fondat, în 1956, de Amilcar Cabral (asasinat în 1973), declanşează lupta armată împotriva autorităţilor coloniale. La 24 septembrie 1973, Republica Guineea-Bissau îşi proclamă independenţa - statut recunoscut şi de Portugalia, la 10 septembrie 1974, în urma "Revoluţiei Garoafelor Roşii"; astfel, Guineea-Bissau devine prima dintre coloniile portugheze care-şi dobândeşte neatârnarea. Atracţiile micului stat african se leagă, în principal, de plajele frumoase, majoritatea izolate şi neumblate, de abundenţa faunei, ce include o populaţie semnificativă de cimpanzei şi hipopotami, precum şi de arhitectura colonială păstrată din era portugheză, notează site-ul www.globi.ro. Arhipelagul Bijagós, în special insulele Bolama, Bubaque şi Galinhas, renumite pentru farmecul lor, pentru peisajele exotice şi pentru plajele cu nisip fin, se numără printre zonele sau obiectivele turistice. Se adaugă capitala Bissau (aşezare întemeiată de portughezi în 1687, care ridică aici, şase ani mai târziu, fortul Sao Jose; în 1942, oraşul devine centrul administrativ al Guineei Portugheze, iar în anul 1974, al republicii independente Guineea-Bissau), oraşele Cacheu (cu bătrânul fort portughez ce păstrează tunurile de altădată şi conservă o mare varietate de statui din bronz, din perioade diferite), Gabú, Sao Domingos, Varela. SURSĂ: AGERPRES.

Sigmund Freud, fondator al școlii psihologice de psihanaliză şi cel mai cunoscut nume din domeniul psihologiei, s-a născut pe 6 mai 1856. Sigismund Schlomo Freud, pe numele lui real, în 1873, a absolvit Sperl Gymnasium şi a ales să urmeze o carieră medicală. La Universitatea din Viena a studiat cu unul dintre fiziologii de marcă ai vremii, Ernst von Brücke. În 1885, a fost numit lector în neuropatologie, în urma publicării unor importante cercetări despre bulbul rahidian. În această perioadă, Freud a început să se intereseze de efectele terapeutice ale cocainei, pe care le-a studiat timp de câţiva ani. Freud considera analiza viselor „calea regală către cunoaşterea inconştientului”. În lucrarea considerată de mulţi opera sa de căpătâi, „Interpretarea viselor”, Freud şi-a prezentat descoperirile. El a susţinut că visele joacă un rol fundamental în economia psihicului. În limbajul acestei lucrări o dorinţă poate fi satisfăcută printr-o împlinire imaginară a ei. Toate visele, susţine Freud, chiar şi coşmarurile reprezintă îndeplinirea unor asemenea dorinţe. În ceea ce priveşte viaţa pesoanală, Freud s-a căsătorit cu Martha Bernays, provenită dintr-o familie evreiască de seamă, printre ai cărei strămoşi se număra un rabin şef al Hamburgului. Martha avea să nască şase copii, dintre care o fiică, Anna Freud, a devenit ea o importantă psihanalistă. SURSĂ: Ziua de Constanţa.

Friedrich Wilhelm Ernst von Paulus (n. 23 septembrie 1890 – d. 1 februarie 1957) a fost un general german din timpul celui de-al doilea război mondial, promovat în timpul luptelor de la Stalingrad la gradul de feldmareșal. Paulus s-a născut la Breitenau, Provincia Hesse-Nassau, în familia unui profesor de școală. Tatăl era contabilul unei case de corecții, iar mama era fiica directorului acestei instituții. A încercat fără succes să intre în Kaiserliche Marine (Marina imperială germană) și, pentru o scurtă perioadă de timp, a studiat la Universitatea din Marburg. S-a căsătorit la 4 iulie 1912 cu Elena Rosetti-Solescu (1889-1949), prințesă dintr-o veche familie nobiliară română. Împreună au avut trei copii: Olga măritată von Kutzenbach (1914–2003) Baden-Baden și frații gemeni născuți în 1918 Friedrich (mort la 29 februarie 1944 în bătălia de la Anzio) și Ernst Alexander (mort în 1970).[3] A decedat în 1957 la Dresda. A fost înmormântat cu onoruri militare din partea regimului RDG în cimitirul Dresden-Tolkewitz. Urna lui a fost transferată ulterior în cavoul familiei din cimitirul central din Baden-Baden. După ce și-a abandonat studiile universitare înainte să obțină o licență, Paulus a fost încadrat în februarie 1910 ca ofițer-cadet într-un regiment de infanterie. La izbucnirea primului război mondial, regimentul lui Paulus a făcut parte din forța care a atacat Franța și a participat din toamna anului 1914 la acțiunile din munții Vosges și din regiunea Arras. După o perioadă în care a lipsit de pe front din cauza sănătății precare, a fost numit in 1915 ofițer de stat major al trupelor Deutscher Alpenkorps („Corpul de armate alpine”) dislocate în Macedonia, Franța și Serbia. In Septembrie 1916 a luat parte la lupte in munții Argonne din Franța, iar după aceia la acțiunile militare din România. La sfârșitul războiului a fost avansat la gradul de căpitan. După semnarea Tratatului de la Versailles, Paulus a rămas în armată, Reichswehr, care avea efective reduse drastic (în baza tratatului). A devenit comandant de companie într-un regiment din Stuttgart. Între 1921 - 1933 a fost numit în diferite funcții de stat major, iar în 1934 - 1935 a comandat un batalion motorizat, după care, în octombrie 1935, a fost numit șef al statului major al cartierului general al trupelor de tancuri, o nouă armă care se dezvolta în Germania și care cuprindea trei divizii de blindate. În februarie 1938, Paulus a fost numit șef al statului major al Corpului de armate nr. 16 (motorizat) de sub comanda generalului Guderian. Guderian îl caracteriza pe Paulus ca ofițer „de o strălucită deșteptăciune, scrupulos, harnic, original și talentat”, însă a avut rezerve privind fermitatea, tenacitate și experiența de comandant. Paulus a rămas în postul de șef al statului major al lui Guderian până în mai 1939, după care a fost avansat la gradul de general-maior și a devenit șef al statului major al Armatei a 10-a germană (redenumită ceva mai târziu Armata a 6-a germană), cu care a luptat în Polonia, Olanda și Belgia. Paulus a fost avansat general-locotenent în august 1940, iar în septembrie a fost numit adjunct al șefului Marelui Stat Major (OQu I). În această poziție a participat la conceperea planurilor pentru operațiunea Barbarossa de invadare a Uniunii Sovietice. Paulus a fost numit la comanda Armatei a 6-a germane în ianuarie 1942 și a condus luptele pentru cucerirea Stalingradului. Cât timp a fost comandant al trupelor germane care asediau Stalingradul, Paulus a abrogat în zona sa de responsabilitate Kommissarbefehl (Ordinul comisarului) (prin care Adolf Hitler ceruse executarea pe loc a tuturor comisarilor politici identificați dintre prizonierii de război sovietici). În schimb, Paulus a respectat ordinele lui Hitler de a păstra cu orice preț pozițiile ocupate la Stalingrad, deși armata sa fusese încercuită și era amenințată cu anihilarea definitivă. Încercarea de despresurare efectuată de noul Grup de Armate Don, sub comanda feldmareșalului von Manstein, a eșuat din cauza efectivelor și dotării insuficiente, cât și datorită faptului că tancurile lui Paulus mai aveau combustibil numai pentru un marș de 30 de kilometri. Oricum, lui Paulus nu i s-a dat permisiunea să încerce să spargă încercuirea, iar Armata a 6-a germană, o armată română și unitățile auxiliare ruse aliate cu germanii au fost copleșite de Armata Roșie, atât la capitolul efective, cât și la capitolele armament, muniție, stare fizică și moralul soldaților. Luptele pentru supraviețuirea în punga de la Stalingrad au fost extrem de violente, numărul uriaș de victime din ambele tabere adăugându-se bilanțului sângeros de dinaintea contraofensivei sovietice. Paulus ar fi trebuit să-și apere pozițiile cu orice preț, până la ultimul om. La 30 ianuarie 1943 Hitler l-a avansat pe Paulus la gradul de feldmareșal, în condițiile în care pentru Armata a 6-a nu mai exista nici o șansă de scăpare. Cum de-a lungul istoriei militare germane niciun feldmareșal nu se predase niciodată sau nu fusese capturat în viață, semnificația înaintării în grad era clară: dacă Paulus s-ar fi predat sau nu s-ar fi sinucis ar fi devenit o rușine pentru armata germană. În ciuda unor asemenea consecințe și spre dezgustul lui Hitler, Paulus s-a predat cu restul de armată din subordinea sa a doua zi, la 31 ianuarie 1943. Vorbind în fața membrilor Marelui Stat Major, Hitler a declarat: „Ce mă doare cel mai mult este faptul că totuși l-am avansat la gradul de feldmareșal. Am vrut să-i dau această satisfacție finală... Un asemenea om murdărește în ultimul moment eroismul atâtor mulți alții. El ar fi putut să se elibereze de toată amărăciunea și să treacă în eternitate și nemurire națională, dar a preferat să se ducă la Moscova”. Paulus a devenit un critic vehement al regimului nazist în perioada captivității sovietice, alăturându-se organismului susținut de ruși Nationalkomitee Freies Deutschland - Comitetul Național Germania Liberă și a apelat la germani să capituleze. Mai târziu a depus mărturie pentru procuratură în procesele de la Nürnberg. A fost eliberat în 1953, cu doi ani mai înainte de repatrierea prizonierilor germani din închisorile și lagărele sovietice. Friedrich Paulus a lucrat în RDG ca inspector de poliție. SURSĂ: Wikipedia.

La 23 septembrie 1386 începea domnia lui Mircea cel Bătrân în Țara Românească (1386-1418). Fiu al lui Radu I (1377-1383), Mircea cel Bătrân a continuat politica Basarabilor de întărire a structurilor administrative și militare ale țării și de apărare a independenței acesteia. Domnia lui s-a desfășurat în condițiile intensificării expansiunii otomane în Balcani și ale imixtiunii regatelor Ungariei și Poloniei în afacerile interne ale țărilor române. Bun diplomat, Mircea cel Bătrân va reuși pe parcursul domniei sale să consolideze poziția Țării Românești, să înlăture pretențiile de suzeranitate ale regatului maghiar și să se opună cu succes pericolului otoman, reușind să evite transformarea țării în pașalâc. Cronicarul Leunclavius îl descria drept ”cel mai viteaz și mai ager dintre principii creștini”. A dezvoltat instituțiile de apărare, din epoca lui datând unele din cele mai vechi informații privind ”oastea cea mare” și a înființat noi dregătorii militare (vornicul și spătarul). De asemenea, prin construirea de cetăți a realizat un adevărat sistem de fortificații dunărene și maritime. Au fost construite importante așezăminte monahale, precum cel de la Cozia (1388), cu o bogată activitate culturală datorată copiștilor de manuscrise și unor zugravi renumiți pentru pictura religioasă. De asemenea, în perioada de apogeu a domniei lui Mircea cel Bătrân, Patriarhia din Constantinopole a conferit mitropolitului Țării Românești titlul de ”exarh al plaiurilor”, ceea ce însemna extinderea autorității acestuia și asupra românilor ortodocși din Transilvania. Mircea cel Bătrân a avut relații bune cu Moldova și a sprijinit venirea pe tronul acesteia a lui Alexandru cel Bun. În 1390 a încheiat un tratat de alianță cu regele Wladislaw II Jagello al Poloniei. Amenințat de presiunea otomană la Dunăre, Mircea cel Bătrân a reușit să izgonească armata marelui vizir Ali Pașa care atacase Dobrogea (iarna 1388-1389) și a alipit teritoriul acesteia la Țara Românească. De asemenea, a trimis un corp de oaste în ajutorul cneazului sârb Lazăr care l-a înfruntat pe sultanul Murad I în bătălia de la Kossovopolje (15 iunie 1389). După ce turcii au ocupat Țaratul de Târnovo, domnul Țării Românești a întreprins în primăvara anului 1394 o expediție împotriva bazelor militare turce din Balcani. Ca ripostă, o puternică oaste otomană (cca 40.000 de oșteni, cărora li se adăugau oștile vasalilor sârbi și albanezi), sub comanda sultanului Baiazid I, a pătruns în Țara Românească. Confruntarea directă a aut loc la Rovine, la 10 octombrie 1394. Bătălia de la Rovine, care a fost una dintre cele mai mari lupte dintre oștile române și cele otomane (”lănci nenumărate s-au frânt” iar ”cerul nu se mai putea vedea de desimea săgeților”, relata o cronică bulgară din acele vremuri), s-a încheiat cu victoria lui Mircea cel Bătrân. După o nouă luptă, ce a avut loc lângă Argeș, părăsit de o parte din boieri, Mircea cel Bătrân s-a retras în Transilvania. La 7 martie 1395, Mircea cel Bătrân și regele Ungariei Sigismund de Luxemburg au încheiat, la Brașov, de pe poziții de deplină egalitate, un tratat de alianță antiotoman. Trupe ale Țării Românești conduse de Mircea cel Bătrân au participat și la expediția cruciată din Balcani din 1396. Aceasta s-a soldat cu înfrângerea armatelor cruciate de către oastea turcă condusă de Baiazid I în lupta de la Nicopole, din 25 septembrie 1396. Înfrângerea de la Nicopole nu l-a împiedicat însă pe Mircea să restaureze autoritatea asupra întregii Țări Românești. În toamna anului 1397 reușește să înfrângă oștile otomane care invadaseră din nou Țara Românească, redobândind totodată cetatea Turnu. Folosindu-se de slăbirea statului otoman, după înfrângerea lui Baiazid de către Timur Lenk în bătălia de lângă Ankara (1402), Mircea recucerește în 1404 mare parte a teritoriului Dobrogei. Domnul Țării Românești era acum stăpânul unui întins teritoriu, descris astfel în titulatura sa: „Io Mircea mare voievod și domn, din mila lui Dumnezeu și cu darul lui Dumnezeu, stăpânind și domnind peste toată țara Ungrovlahiei și al părților de peste munți, încă și spre părțile tătărești și Amlașului și Făgărașului herțeg și domn al Banatului Severinului și de amândouă părțile pe toată Podunavia, încă și până la Marea cea Mare și stăpânitor al cetății Dârstorului”. Aflat la apogeul puterii sale, Mircea cel Bătrân a sprijinit pe rând, între 1409-1411, pe diferiți pretendenți (Musa și Mustafa, fiii lui Baiazid I) la conducerea Imperiului Otoman. În ultimii ani ai domniei sale, după ce și Dobrogea este luată în stăpânire de turci (1417), Mircea cel Bătrân este nevoit să încheie pace și să accepte plata tributului. Mircea cel Bătrân a murit la 31 ianuarie 1418 și a fost înmormântat la Cozia, ctitoria sa. SURSĂ: Radio România Cultural.

Augustus, Caesar sau Octavian născut Caius Octavius ulterior Caius Iulius Caesar Octavianus (23.09.63 î.e.n.. – 19.08.14 e.n., Nola, lângă Napoli) Caius Octavius a preluat numele oficial Caius Iulius Caesar Octavianus ca prim împărat roman după căderea republicii. Regimul său autocratic era cunoscut ca principat, el fiind princeps, adică primul dintre cetăţeni, plasat în fruntea instituţiilor republicane aparent reînviate, în aşa fel încât autocraţia să fie suportabilă. Cu o inepuizabilă răbdare, cu abilitate şi eficienţă, s-a îngrjit de fiecare aspect al vieţii romane, asigurând pacea şi prosperitatea în întregul imperiu. Caius Octavius s-a născut într-o familie bogată stabilită de multă vreme la Velitrae (Velletri), în SE Romei. Tatăl său, care a murit în 59 î.e.n., a fost primul din familie care a devenit senator roman, fiind ales mai târziu în înalta funcţie anuală de pretor, a doua în ierarhia politică după aceea de consul. Mama lui Caius Octavius, Atia, era fiica Iuliei, sora lui Iulius Caesar, care avea să-l lanseze pe tânărul Octavius în viaţa publică. La 12 ani şi-a făcut debutul ţinând discursul funebru la moartea bunicii sale, Iulia. Trei sau patru ani mai târziu, a primit râvnita calitate de membru al colegiului marilor preoţi (pontifices). În anul 46 î.e.n. a stat alături de Caesar, pe atunci dictator, în procesiunea triumfală de după victoria din Africa asupra oponenţilor din războiul civil şi, un an mai târziu, în ciuda sănătăţii precare, s-a alăturat dictatorului în Spania. În anul 44 î.e.n. se afla în Apollonia (Albania de astăzi) unde îşi desăvârşea studiile academice şi militare şi unde i-a parvenit vestea asasinării lui Caesar. Revenit în Italia, a aflat că fusese desemnat de Caesar prin testament ca principal moştenitor. Avea doar 18 ani când, nesocotind sfaturile tatălui său vitreg şi pe ale altora, a hotărât să-şi preia primejdioasa moştenire şi a pornit către Roma. Marc Antoniu (Marcus Antonius), mâna dreaptă a lui Caesar, care îşi însuşise deja documentele şi bunurile acestuia şi se aşteptase să-i fie succesor, l-a împiedicat să intre în posesia averii, obligându-l să se împrumute pentru a îndeplini toate obligaţiile publice pe care le pretindea ceremonia funerară. Asasinii lui Caesar, Marcus Iunius Brutus şi Caius Cassius Longinus, l-au ignorat complet, retrăgându-se în provinciile răsăritene. Cicero, vestitul orator şi unul dintre principalii oameni de stat ai Romei, a sperat să-l manipuleze în folosul său, dar i-a subestimat calităţile. Octavius a reuşit să atragă sub comanda sa un număr considerabil din trupele dictatorului. În noile circumstanţe, Senatul, încurajat de Cicero, s-a dezis de Antoniu, i-a cerut ajutor lui Octavius (oferindu-i rangul de senator în ciuda vârstei fragede) şi s-a alăturat campaniei de la Mutina (azi Modena) împotriva lui Antoniu, care a fost nevoit să se retragă în Gallia. După moartea consulilor care comandau armata Senatului, trupele lui Octavius i-au constrâns pe senatori să-i acorde consulatul rămas vacant. Sub numele de Caius Iulius Caesar, a fost recunoscut apoi oficial ca fiu adoptiv al lui Caesar. Deşi era firesc să adauge şi „Octavianus” (ca trimitere la originea numelui său de familie), el a preferat să nu facă acest lucru. Astăzi i se spune totuşi Octavian (pentru perioada care precede atribuirea numelui onorific de Augustus). Octavian a ajuns repede la o înţelegere cu Antoniu şi cu un alt fidel al lui Caesar, Marcus Aemilius Lepidus, care îl urmase în funcţia de mare preot. La 27 noiembrie 43 î.e.n., celor trei li s-a acordat în mod oficial un mandat dictatorial de cinci ani ca triumviri pentru reconstrucţia statului (al doilea triumvirat, după cel neoficial compus din Pompei, Crassus şi Caesar). Provinciile de răsărit au fost ocupate de Brutus şi Cassius, iar triumvirii şi-au împărţit între ei Occidentul. Aceştia au întocmit o listă a duşmanilor politici „proscrişi”, iar execuţiile ce au urmat au numărat 300 de senatori (unul dintre ei fiind chiar Cicero, duşmanul personal al lui Antoniu) şi 2 000 de equites sau cavaleri. Proclamarea lui Iulius Caesar ca zeu al statului roman, în ianuarie 42 î.e.n., l-a acoperit de prestigiu şi pe Octavian, ca fiu al zeului. Împreună cu Antoniu, el a traversat Adriatica şi, sub conducerea militară a lui Antoniu (Octavian fiind suferind), a câştigat cele două bătălii de la Philippi împotriva lui Brutus şi a lui Cassius, care s-au sinucis. Lui Antoniu, partenerul mai vârstnic, i s-au atribuit provinciile din răsărit (şi Gallia), iar Octavian s-a întors în Italia, unde revoltele provocate de împroprietărirea veteranilor săi l-au implicat în Războiul Perusin (pe care l-a câştigat la Perusia, Perugia de azi) împotriva fratelui şi soţiei lui Antoniu. Ca să neutralizeze un alt duşman potenţial, Sextus Pompeius (fiul lui Pompei cel Mare), care controla Sicilia şi rutele maritime, Octavian s-a căsătorit cu o rudă a acestuia, Scribonia (de care a divorţat ulterior). Aceste legături de rudenie nu l-au împiedicat pe Sextus, după Războiul Perusin, să formuleze pretenţii; Antoniu le-a respins însă şi a încheiat o nouă înţelegere cu Octavian prin Tratatul de la Brundisium, prin care lui Octavian îi revenea tot vestul (mai puţin Africa, cedată lui Lepidus) şi Italia care, deşi teoretic teren neutru, era de fapt sub controlul lui Octavian. Răsăritul avea să revină din nou lui Antoniu, care, deşi îşi petrecuse iarna precedentă în Egipt cu regina Cleopatra, se obliga să o ia de soţie pe Octavia, sora lui Octavian. Acest tratat părea să pună capăt atâtor ani de război civil. În 38 î.e.n., Octavian a strâns şi mai mult legăturile cu aristocraţia prin căsătoria cu Livia Drusilla. Reconcilierea cu Sextus Pompeius s-a dovedit prematură şi Octavian s-a văzut implicat din nou într-un război împotriva lui. După eşecul primelor operaţiuni împotriva bazelor siciliene ale lui Sextus, în 37 î.e.n. a încheiat un nou pact cu Antoniu la Tarentum (Taranto). Antoniu se obliga să-i furnizeze lui Octavian nave de război, primind în schimb trupele de care avea nevoie pentru războiul proiectat împotriva Parţiei, vecinul estic al imperiului, şi împotriva mezilor cu care aceasta era aliată. Antoniu a trimis navele, dar Octavian nu i-a mai trimis niciodată trupele promise. Tratatul mai prevedea reînnoirea celui de-al doilea triumvirat pentru cinci ani, până la sfârşitul lui 33 î.e.n. În anul următor, balanţa puterii a început să se schimbe. Expediţia în răsărit a lui Antoniu a eşuat, dar flota lui Octavian, comandată de fostul său coleg de şcoală Marcus Agrippa, un amiral de geniu deşi neagreat de nobilii influenţi, l-a învins definitiv pe Sextus Pompeius la Capul Naulochus (Venetico) în Sicilia. Al treilea triumvir, Lepidus, care intenţiona să conteste prin forţa armelor supremaţia lui Octavian în provinciile de vest, a fost dezarmat de Octavian, deposedat de funcţie şi obligat la exil. Totodată, ignorând dreptul lui Antoniu de a-şi instala veteranii în Italia şi de a recruta forţe proaspete, Octavian i-a lăsat la vatră pe mulţi dintre legionarii săi, întemeindu-le aşezări anume. Rivalitatea cu Marc Antoniu pentru stăpânirea asupra Romei creştea. Prin căsătoria cu doi ani înainte, Octavian îşi atrăsese de partea sa mulţi nobili anterior simpatizanţi ai lui Marc Antoniu. Octavian a lansat o amplă propagandă religioasă şi patriotică, punând accent pe clasicul zeu al ordinii, Apollo, prin contrast cu patronul, mai puţin roman, al lui Antoniu, Dionysos (Bacchus). În plus, Octavian a început să adauge numelui său atributul imperator, care sugera preeminenţa sa în calitate de conducător, şi, deşi s-a folosit pe mai departe de prerogativele de triumvir, a încetat treptat să le mai reprezinte pe noile monede. Dar, dacă Octavian voia să se măsoare cu prestigiul militar a lui Antoniu, avea nevoie de câteva victorii în afara imperiului. În consecinţă, el a purtat între 35 şi 33 î.e.n. trei campanii succesive în Illyricum şi Dalmaţia (părţi din Slovenia şi Croaţia de azi). Cu ajutorul lui Agrippa, a cheltuit apoi sume enorme pentru împodobirea Romei, dar, când Octavian a protestat public împotriva cedărilor dc teritorii pe care Antoniu le făcuse în favoarea Cleopatrei, devenise limpede că o ciocnire între cei doi bărbaţi era iminentă. În 32 î.e.n. triumviratul a luat oficial sfârşit şi Octavian, spre deosebire de Antoniu, n-a continuat să-şi exercite prerogativele. Antoniu a divorţat de Octavia. În replică, fratele ei, Octavian, a pus mâna pe testamentul lui Antoniu şi a susţinut că a găsit în el dovezi incriminatoare privind influenţa Cleopatrei asupra lui. Fiecare conducător a cerut supuşilor să-i jure credinţă. Apoi, în ciuda nemulţumirii provocate de taxele pe care le instituise în Peninsula Italică, Octavian a declarat război, dar nu direct lui Antoniu, ci Cleopatrei. Însoţit de Cleopatra, Antoniu şi-a dispus flota şi armata în puncte strategice de-a lungul coastei vestice a Greciei, dar în 31 î.e.n., Octavian şi-a luat duşmanii prin surprindere, trimiţându-l pe Agrippa, înainte de venirea primăverii, să cucerească Methone, cel mai îndepărtat loc din SV ţării. Octavian l-a lăsat responsabil în Italia pe prietenul şi sfătuitorul său etrusc, Caius Maecenas, şi împreună cu Agrippa au blocat flota lui Antoniu în golful Ambracia. În bătălia de la Actium, Antoniu a încercat să-şi salveze vasele în speranţa că va putea continua lupta în altă parte. Deşi el şi Cleopatra au reuşit să scape, doar un sfert din flota lor a rămas neatinsă. Cei doi au fugit în Egipt şi s-au sinucis un an mai târziu, când Octavian avea să cucerească ţara. Octavian a anexat Egiptul şi, după ce l-a executat pe fiul Cleopatrei, Ptolemeu al XV-lea Caesar (Caesarion), al cărui tată Cleopatra pretindea că era chiar Caesar, a menţinut ţara sub controlul său direct. Tezaurul Cleopatrei i-a permis să-şi plătească veteranii şi l-a impus ca stăpân al întregii lumi greco-romane. A început o lungă serie de reforme prudente şi graduale, la capătul cărora a instituit principatul roman, un sistem de guvernare care-i permitea să menţină controlul absolut în domeniile esenţiale. Treptat, şi-a redus legiunile de la 60 la 28 şi a păstrat cca 150 000 de legionari, majoritatea italici, suplimentând numărul cu tot atâţia auxiliari recrutaţi din provincii. O gardă permanentă (pretorienii), alcătuită din trupe de elită, era cantonată la Roma şi în alte oraşe italice. A fost construită o reţea remarcabilă de drumuri pentru a menţine ordinea internă şi a facilita comerţul, iar o flotă eficientă a fost organizată să apere Mediterana. În anul 28 î.e.n., Octavian şi Agrippa au făcut primul recensământ al populaţiei civile din cele trei care au avut loc sub administraţia lor. Au redus Senatul de la 1 000 la 800 (şi apoi la 600) de membri, iar Octavian a fost numit preşedinte al Senatului. Aducându-şi totuşi aminte că asasinarea lui Caesar se datorase ambiţiilor sale de putere, Octavian a înţeles că clasa guvernantă l-ar accepta ca pe un adevărat pacificator doar dacă şi-ar disimula autocraţia sub diferite forme capabile să evoce tradiţiile republicane. Astfel, din 31 până în 23 î.e.n., baza constituţională a puterii sale a constat într-o succesiune continuă de consulate, iar în ianuarie 27 î.e.n. a demisionat ostentativ din toate funcţiile şi „a pus statul la dispoziţia Senatului şi poporului”, câştigând faima falsă, deşi aparent îndreptăţită, de a fi restaurat republica. I s-au acordat pe 10 ani puteri depline asupra unei zone largi (provincia) care cuprindea Spania, Gallia şi Siria, unde staţionau cele mai numeroase trupe. Celelalte provincii urmau să fie guvernate de proconsuli numiţi de Senat în vechiul stil republican. Octavian ţinea însă să-şi apere înaltul prestigiu – cristalizat în termenul semnificativ auctoritas – de orice sfidare din partea acestor persoane, dovedindu-se capabil să le influenţeze numirile mai mult sau mai puţin indirect, tot aşa cum fusese capabil să influenţeze numirile în consulate şi în alte funcţii metropolitane care continuau să funcţioneze după modelul republican. La patru zile după aceste măsuri, la numele de Caesar, obţinut prin adopţie conform testamentului, a fost adăugat cel de Augustus, o denumire cu o sonoritate antică religioasă, în strânsă legătură etimologică cu auctoritas şi cu vechea practică a augurilor. Cuvântul augustus era adesea opus lui humanus şi de aceea faptul că şi-a însuşit acest titlu ce exprima noua ordine indica, extraconstituţional, superioritatea sa faţă de restul omenirii. Prin contribuţia unor scriitori ca Vergiliu, Tit Liviu şi Horaţiu, care, în feluri diferite, împărtăşeau aceleaşi idei, şi-a manifestat veneraţia patriotică faţă de vechea religie italică, reînviind multe din sărbători şi refăcând multe temple. Operaţiunile militare au continuat în multe zone de graniţă. În 25 î.e.n., triburile alpine recalcitrante au fost supuse şi a fost anexată Galaţia (Asia Minor centrală), Mauritania a fost trecută de la statutul de provincie romană la cel de regat clientelar, la fel ca multe alte monarhii dependente, care preluau în schimb o parte considerabilă din povara apărării imperiului. Augustus a vizitat Gallia şi a condus o parte din campania din Spania cât starea sănătăţii i-a permis. În anul 23 s-a îmbolnăvit din nou şi era să-şi dea sfârşitul. Rapoartele pe care le primea privind conspiraţiile din jurul său l-au convins să adopte noi reforme şi a hotărât să pună capăt seriei de consulate în favoarea unei puteri (imperium maius) separate de funcţie şi de inconvenientele ei practice. Această putere l-a ridicat deasupra proconsulilor; dar, deşi n-a fost niciodată reprezentată pe monedele oficiale sau consemnată în documentele politice ale lui Augustus, puterea aceasta era reală, urmând să fie exercitată în principal în situaţii de urgenţă şi în vizitele personale. I s-a atribuit totodată pe viaţă puterea de tribun (tribunicia potestas). Puterea totală pe care şi-o asuma implica noi pârghii de acţiune practică, printre care dreptul de a convoca Senatul; dar mai ales funcţia de tribun avea avantajul de a-i conferi o aură „democratică” în virtutea vechii tradiţii a tribunilor aleşi anual ca apărători ai plebei. Era lucrul de care avea poate cea mai mare nevoie, deoarece Augustus, deşi susţinea interesele oamenilor săraci printr-o lărgire a dreptului de a face plângere în justiţie, era preocupat să menţină ordinea socială aşa cum se găsea. Lui Agrippa i s-a conferit o poziţie preeminentă faţă de proconsuli, probabil pentru ca armata să rămână în mâini sigure în cazul în care vreuna din bolile repetate ale lui Augustus s-ar fi dovedit fatală. Cel care a murit însă primul a fost tânărul nepot al împăratului, Marcus Claudius Marcellus, căsătorit cu fiica acestuia, Iulia, şi care ar fi putut să-i fie succesor. În acelaşi an, 23 î.e.n., Agrippa a fost trimis ca locţiitor al împăratului în proviciile răsăritene, iar doi ani mai târziu, devenea cel de-al doilea soţ al Iuliei. În acest timp, Augustus a călătorit el însuşi în Sicilia, Grecia şi Asia (22-19 î.e.n.). Peste tot a iniţiat restructurări majore şi a produs o imensă satisfacţie când a ajuns, în anul 20 î.e.n., la un acord cu părţii, prin care aceştia recunoşteau protectoratul Romei asupra Armeniei, înapoind stindardele legiunilor luate de la Crassus cu 33 de ani înainte. În 19 î.e.n., Agrippa a reuşit supunerea integrală a Spaniei. În acel an prerogativele lui Octavian au fost sporite în Italia, iar în următorii doi ani noua legislaţie şi-a propus să încurajeze căsătoria, să reglementeze pedepsele pentru adulter şi să descurajeze luxul. În anul 17 î.e.n. au fost organizate celebrări pline de fast ale vechilor rituri, numite Jocurile Seculare, menite să-i purifice pe romani şi să consfinţească începutul unei ere noi. Deşi principatul nu era o funcţie care putea fi transmisă automat, Augustus a lăsat impresia că avea deja în vedere un succesor când i-a adoptat pe cei doi fii ai Iuliei, de 1 şi 3 ani, care aveau să se numească Caius Caesar şi Lucius Caesar. Tatăl lor, Agrippa, ale cărui puteri fuseseră sporite odată cu cele ale stăpânului său, s-a întors în răsărit. Augustus le dăduse însă funcţii importante şi fiilor săi vitregi, fiii soţiei sale Livia, dintr-o căsătorie anterioară, Tiberius şi Drusus cel Bătrân. Traversând Alpii, ei au anexat Noricum şi Raetia, care cuprindeau părţi importante din Elveţia, Austria şi Bavaria de azi, extinzând frontiera imperială până la Dunărea de Sus (16-15 î.e.n.) Probabil că aceasta a fost perioada în care a fost instituit un comitet executiv (consilium) al Senatului menit să-l ajute pe Augustus să-şi exercite atribuţiile senatoriale. Povara administrativă a fost uşurată şi de sporirea propriului personal (alcătuit din cavaleri, care puteau să acceadă la anumite posturi-cheie, sau din liberţi) care reprezenta începuturile unui serviciu civil inexistent înainte, dar care urma să devină o trăsătură esenţială a sistemului imperial. A fost realizată o reformă completă a administraţiei Romei şi a întregului imperiu. Sistemul financiar era evident mult mai eficient decât tot ce cunoscuse imperiul până atunci. Se baza pe o trezorerie centrală (aerarium), dar detaliile relaţiei dintre aceasta şi trezoreriile provinciilor încă nu sunt complet clarificate, în parte deoarece, deşi împăratul îşi declara cu mândrie la trezoreria centrală darurile primite, nu raporta şi ce fonduri mergeau în direcţie inversă. Sistemul de impozitare care reprezenta baza acestor venituri cuprindea, se pare, două impozite directe: un impozit pe cap de locuitor (tributum capitis), plătit în unele provincii de toţi adulţii, iar în altele doar de bărbaţii adulţi, şi un impozit pe pământ (tributum soli). Existau şi impozite indirecte care (ca şi în trecut) erau administrate de subcontractori pentru că veniturile rezultate erau imprevizibile şi serviciul civil embrionar nu avea capacitatea să se ocupe de ele. Taxele vamale republicane au continuat, dar nivelul lor era destul de redus, încât să nu împiedice comerţul care, în condiţiile de pace create de Augustus, înflorea într-o manieră fără precedent. Industriile nu existau pe scară foarte largă, dar comerţul era puternic stimulat printr-o reformă cuprinzătoare şi prin extinderea monedei romane. Piesele de aur şi de argint, cu însemne reflectând multiplele faţete ale publicităţii imperiale, erau bătute în cantităţi mari în destul de multe monetării. Monetăria Romei a fost redeschisă în acest scop în anul 20 î.e.n. Lipsa monedelor de bronz, rare multe decenii, a fost compensată prin fabricarea de bani din oricalc galben şi cupru roşu. În vestul cu capitala la Roma, principala monetărie se afla la Lugdunum (Lyon), care făcea monede cu imaginea Altarului Romei şi a lui Augustus, model urmat şi în capitalele altor provincii. Coloniile de cetăţeni romani din vest, dintre care multe înfiinţate de Augustus pentru veteranii săi, au suplimentat această producţie cu propriile monede locale, dar în est, mai ales în Asia Minor şi în Siria, multe oraşe greceşti au obţinut permisiunea să bată monede proprii, dar de valori mici. Moartea în 12 î.e.n. a lui Lepidus i-a permis lui Augustus să-i preia înalta funcţie de conducător oficial al religiei romane, pontifex maximus. În acelaşi an a murit şi Agrippa. Augustus a aranjat apoi căsătoria văduvei acestuia, Iulia, cu Tiberius, împotriva voinţei ambilor. În următorii trei ani, Tiberius a fost mai mult pe câmpul de luptă, supunând Pannonia până la Dunărea de Mijloc, în timp ce fratele său, Drusus, a traversat frontiera Rinului şi a invadat Germania până la Elba, unde a şi murit în 9 î.e.n. În anul următor, Augustus şi-a mai pierdut un apropiat, pe Mecena, un remarcabil patron al artelor. Tiberius, care i-a luat locul lui Drusus în Germania, a început din anul î.e.n. să împartă cu tatăl său vitreg puterea de tribun, dar la scurtă vreme s-a retras pe insula Rhodos. În anul 2 î.e.n., Augustus a primit titlul apoteotic de „părinte al patriei” (pater patriae). Tiberius s-a întors acasă în anul 2 e.n., iar în anul 4 e.n. a fost adoptat de Augustus, urmând ca la rândul său să-l adopte pe Germanicus, fiul fratelui său, Drusus. Puterea conferită lui Tiberius l-a făcut aproape egalul lui Augustus în toate, mai puţin în prestigiu. Deşi Augustus simţea povara anilor, perioada petrecută împreună cu Tiberius a fost marcată de însemnate inovaţii administrative: anexarea Iudeei în 6 e.n. (regele ei clientelar, Irod cel Mare, murise cu zece ani în urmă), înfiinţarea la Roma (în acelaşi an) a unei brigăzi de pompieri cu atribuţii poliţieneşti, suplimentată şapte ani mai târziu de o forţă de poliţie adevărată (cohortes urbanae), crearea unei trezorerii militare (aerarium militare) care să acopere pensiile soldaţilor din taxe, şi transformarea numirii ocazionale de până atunci a prefectului oraşului (praefectus urbi) într-o funcţie permanentă (13 e.n.). Când, la aceeaşi dată, puterile lui Augustus au fost reînnoite pentru încă zece ani, Tiberius a devenit egalul său în toate aspectele constituţionale. În aprilie, Augustus şi-a depus testamentul la Templul Vestalelor din Roma. El cuprindea un inventar al resurselor militare şi financiare ale imperiului (breviarium totius imperii) şi testamentul său politic, numit Res Gestae Divi Augusti (Faptele Divinului Augustus). Cea mai bine păstrată copie a acestui document se află pe zidurile Templului Romei şi al lui Augustus din Ankara, în Turcia (Monumentum Ancyranum). În 14 e.n., Tiberius a trebuit să plece în Iliria, dar a fost adus înapoi de vestea că Augustus era grav bolnav. Augustus a murit pe 19 august, iar pe 17 septembrie Senatul l-a trecut în rândul zeilor statului roman. Augustus a fost unul din cele mai mari genii administrative din istorie. Uriaşa muncă de reorganizare pe care a făcut-o în fiecare domeniu al vieţii romane şi pe tot cuprinsul imperiului a transformat decadenta republică într-un regim monarhic ce avea să dureze multe secole de atunci încolo şi a creat o pace romană durabilă, bazată pe comunicaţii eficiente şi un comerţ înfloritor. Această Pax Romana a asigurat supravieţuirea şi în final transmiterea moştenirii clasice, greacă şi romană deopotrivă, şi a oferit mijloacele necesare pentru răspândirea iudaismului şi a creştinismului. Deşi autocratic în esenţă, graţie tactului şi unei remarcabile inventivităţi propagandistice prin care autocraţia îmbrăca formele tradiţiei republicane pe gustul unei generaţii cu vocaţie războinică, regimul politic instituit de Augustus a oferit beneficii mai cu seamă ordinului cavalerilor, aflat imediat în preajma nobilimii conducătoare. Augustus a fost capabil să câştige devotamentul unora dintre cei mai mari scriitori pe care i-a cunoscut lumea, precum Vergiliu, Horaţiu sau Tit Liviu. Entuziasmul lor se datora în bună măsură ideii pe care o promova Augustus privitoare la universalismul lumii romane. Concepţia lor venea în conflict cu vederile lui Antoniu şi ale Cleopatrei, care preconizau un fel de parteneriat greco-roman aşa cum avea să se şi contureze trei, patru secole mai târziu. Augustus era un om cultivat, autor a numeroase lucrări (toate pierdute): un pamflet împotriva lui Brutus, o expunere filozofică, o relatare a tinereţii sale, o biografie a lui Drusus, poeme şi epigrame. Se spune că a manifestat o mare cruzime în tinereţe, pentru a deveni moderat în ultimii ani ai vieţii. Dar, după ce şi-a impus puterea, nu mai avea nevoie de cruzime, însă când situaţia o impunea (anume în suprimarea aşa-ziselor comploturi) era gata să recurgă la ea. Este de bănuit că fără un anumit grad de cruzime politică nici n-ar fi putut obţine rezultate atât de semnificative. Viaţa sa particulară totuşi era simplă şi modestă. În cadrul familiei, morţile succesive ale celor pe care îi desemnase drept succesorii sau ajutoarele sale i-au provocat multă tristeţe şi dezamăgire. Devotamentul faţă de soţia sa, Livia Drusilla, a rămas neschimbat, deşi, ca şi alţi romani, îi era infidel. Scrisorile păstrate arată bunătate faţă de rude. Cu toate acestea, a exilat-o pe fiica sa, Iulia, pentru vina de a fi ofensat morala publică şi l-a exilat şi pe fiul lui Agrippa şi al Iuliei, Agrippa Postumus, pe care, fără dovezi suficiente, s-a spus că l-ar fi ucis. În ce priveşte rudele de parte bărbătească ale lui Augustus, care erau ajutoarele sale, le-a fost fidel, dar s-a purtat cu ei la fel de sever cum s-a purtat şi cu sine. Avea nevoie de ei pentru că povara era foarte grea şi mai cu seamă avea nevoie de ei în zona militară, pentru că nu era un comandant prea grozav. În Agrippa şi Tiberius şi în alţi câţiva a găsit oamenii care să-i suplinească această deficienţă şi, deşi se spune că pe patul de moarte a avertizat asupra riscurilor unei extinderi a imperiului, el însuşi, cu ajutorul acestora, a extins frontierele în mai multe direcţii. Augustus a suferit de o mulţime de boli şi slăbiciuni, multe dintre ele recidivate. Mai ales în tinereţe, numai voinţa lui puternică l-a ţinut în viaţă, prefigurând desfăşurarea unei vieţi fără precedent şi fără egal. Înfăţişarea lui Augustus s-a dovedit un dar ceresc pentru artiştii epocii elenistice care erau cei mai buni sculptori ai vremii, pentru că i-au înalţat trăsăturile la rangul unui tip imperial emoţionant şi memorabil, pe care artiştii lui Napoleon, printre alţii, au căutat bucuroşi să-l întreacă. Busturile contemporane ale lui Augustus, care şi-au găsit ecou pe monede, făceau parte dintr-o renaştere semnificativă a artelor în care stilurile italic şi elen erau în chip strălucit şi discret amestecate. SURSĂ: ISTORII REGĂSITE.

Mulţi oameni au contribuit la descoperirea electricităţii. Charles Augustine de Coulomb, contele Alessandro Volta, Hans Christian Oerstedt şi Andre Marie Ampere se numără printre cei mai importanţi. Dar mult deasupra celorlalţi se ridică doi oameni de ştiinţă britanici, Michael Faraday şi James Clerk Maxwell. Michael Faraday s-a născut în 1791, în Newington, Anglia. Provenea dintr-o familie săracă şi într-o bună măsură a fost un autodidact. Fiind ucenic de la paisprezece ani la o legătorie de cărţi şi librărie, el a profitat de situaţie ca să citească foarte mult. La douăzeci de ani, a participat la conferinţele susţinute de un celebru om de ştiinţă britanic, sir Humphry Davy, şi a fost fascinat. I-a scris lui Davy şi în cele din urmă a ajuns asistentul acestuia. În câţiva ani, Faraday făcea importante descoperiri pe cont propriu. Deşi nu avea o bună pregătire matematică, ca fizician experimentator era de neîntrecut. Prima inovaţie importantă a lui Faraday în domeniul electricităţii datează din anul 1821. Cu doi ani mai devreme, Oersted descoperise că un ac de busolă magnetică obişnuită este deviat dacă un curent electric trece printr-un fir conductor situat în apropiere. Faraday şi-a dat seama că, dacă ar menţine fix magnetul, firul electric s-ar putea mişca. Lăsându-se condus de intuiţie, el a reuşit să construiască un dispozitiv ingenios, în care un conductor se rotea continuu în vecinătatea unui magnet, atâta timp cât un curent electric străbătea firul conductor. De fapt, Faraday inventase primul motor electric, primul dispozitiv care folosea curentul electric pentru a pune în mişcare un obiect material. Aşa primitivă cum era, invenţia lui Faraday a constituit strămoşul tuturor motoarelor electrice folosite azi în întreaga lume. A fost un uriaş pas înainte. Totuşi, utilitatea sa practică era limitată, atâta timp cât nu exista o altă metodă de generare a curenţilor electrici în afară de primitivele baterii chimice din acea epocă. Faraday era convins că trebuie să existe o modalitate oarecare de folosire a magnetismului pentru generarea electricităţii şi a continuat să caute o astfel de metodă. Se ştie că un magnet staţionar nu va induce un curent electric într-un conductor apropiat. Dar în 1831, Faraday a descoperit că dacă un magnet este trecut printr-o buclă de sârmă închisă, un curent va fi indus în acea sârmă în timp ce magnetul se mişcă. Acest efect poartă denumirea de inducţie electromagnetică, iar descoperirea legii care îl guvernează („legea lui Faraday") este în general considerată cea mai importantă dintre realizările lui Faraday. Aceasta a fost o descoperire monumentală, din două motive. Mai întâi, legea lui Faraday are o importanţă fundamentală pentru înţelegerea teoretică a electromagnetismului. În al doilea rând, inducţia electromagnetică poate fi folosită pentru generarea curentului electric continuu, aşa cum a demonstrat însuşi Faraday construind dinamul electric. Deşi generatoarele electrice moderne, care furnizează energie electrică pentru oraşele şi fabricile noastre, sunt mult mai sofisticate decât dispozitivul lui Faraday, toate se bazează pe acelaşi principiu, al inducţiei electromagnetice. De asemenea, Faraday a contribuit şi la dezvoltarea chimiei. El a pus la punct metode pentru lichefierea gazelor şi a descoperit diferite substanţe chimice, printre care şi benzenul. De o importanţă şi mai mare este activitatea sa din domeniul electrochimiei (studiul efectelor chimice ale curentului electric). În urma experimentelor atente efectuate de Faraday, au fost formulate cele două legi ale electrolizei care-i poartă numele şi care formează fundamentul electrochimiei. În plus, el a popularizat o bună parte din terminologia importantă folosită în acel domeniu, cum ar fi anodul, catodul, electrodul şi ionul. Faraday a fost cel care a introdus în fizică conceptul de linii magnetice de forţă şi linii electrice de forţă. Punând accentul principal nu pe magneţii înşişi, ci pe câmpurile dintre ei, el a pregătit terenul pentru alte progrese în fizica modernă, inclusiv ecuaţiile lui Maxwell. Faraday a mai descoperit că, dacă lumina polarizată este trecută printr-un câmp magnetic, polarizarea acesteia se va modifica. Importanţa acestei descoperiri rezidă în faptul că a fost primul indiciu în privinţa existenţei unei relaţii între lumină şi magnetism. Faraday nu a fost înzestrat doar cu o inteligenţă strălucită, ci s-a remarcat şi ca un bărbat chipeş şi un foarte popular conferenţiar de ştiinţă. Cu toate acestea, era un om modest şi neobişnuit de insensibil la celebritate, bani şi onoruri. A refuzat titlul de cavaler, precum şi oferta de a deveni preşedinte al Societăţii Regale Britanice. A avut o căsnicie lungă şi fericită, dar lipsită de copii. A murit în 1867, în apropiere de Londra. SURSĂ: Sănătatea.

Ioan Micu s-a născut în anul 1692 în familia unor ţărani români din satul sibian Sadu, unde a şi prins gustul învăţăturii. În adolescenţă, familia l-a încurajat să ia drumul Clujului pentru a urma cursurile colegiului catolic, apoi pe cele ale Facultăţii de Filosofie. Însă adevărata vocaţie l-a împins spre studiul teologiei la un seminar din Slovacia. „Inocenţiu Micu are o copilărie interesantă. Biografii lui spun că multă vreme nu a reuşit să vorbească şi când a fost dat la şcoală la Tîrnava, Inocenţiu Micu Klein a fost unul din cei mai desăvârşiţi clerici”, a spus profesorul universitar Ion Buzasi. În februarie 1729, împăratul austriac Carol al VI-lea l-a numit pe Ioan Micu episcop şi consilier imperial. Odată cu titlul de baron şi-a schimbat numele în Inocenţiu Micu Klein şi a devenit primul român membru în Adunarea legislativă a principatului. Statut pe care l-a folosit apoi pentru a cere stăpânirii de la Viena drepturi pentru români. „Ales membru în Dieta Transilvaniei şi cunoscând diploma leopoldină Inocenţiu Micu Klein începe o luptă aprigă pentru emanciparea socială şi naţională a românilor din Transilvania pentru că starea de lucru era una care-l nemulţumea profund”, a mai spus profesorul. În septembrie 1732 a fost înscăunat episcop la Făgăraş, iar cinci ani mai târziu reuşeşte, printr-un schimb de terenuri, o mutare care avea să facă istorie. O istorie a românismului, în inima Transilvaniei. „Inocenţiu Micu Klein este cel care a mutat sediul episcopiei de la Făgăraş la Blaj, schimbând două domenii ale episcopiei, Sâmbăta de Sus şi Gherla pentru domeniu Blajului. Ziua de mai 1737, când episcopul vine la Blaj echivalează, aşa cum ne spun cronicarii vremii, cu o adevărată descălecare voievodală”, a precizat Ion Buzasi. Decizia a fost însoţită de strângerea unor fonduri pentru câteva obiective. Cele mai importante erau repararea castelului şi construcţia catedralei, a mănăstirii şi a şcolilor pe care dorea să le înfiinţeze. Episcopul greco-catolic a reuşit să-şi ducă toate aceste proiecte la bun sfârşit. „Lui Klein îi datorăm asemenea multe petiţii către Dieta Transilvaniei pentru obţinerea drepturilor românilor din Transilvania. Lupta aceasta a fost atât de aprigă încât la un moment dat el a căzut în dizgraţia celor din Austria, Casei de Austria şi a fost nevoit să ia calea exilului”, a mai spus Ion Buzasi. A rămas în exil la Roma 24 de ani, iar în anul 1751 a fost silit să renunţe la funcţia de episcop. A murit la 23 septembrie 1768 şi a fost înmormântat în biserica Madona del Pascolo, din capitala Italiei. Însă cei apropiaţi ştiau că Inocenţiu Micu Klein spusese şi scrisese de nenumărate ori că ar vrea să-şi doarmă somnul de veci în catedrala ctitorită de el, la Blaj. Dorinţa i-a fost îndeplinită după aproape două secole. La 22 iunie 1997, a fost exhumat şi transferat la biserica Bunei Vestiri a Colegiului Român din Roma. Apoi, sicriul cu osemintele episcopului a fost adus în ţară şi depus în altarul Catedralei Blajului. „A fost un moment absolut emoţionant atunci. Locul încă nu era pregătit în catedrală unde să fie pus”, a spus protopopul Ioan Fărcaș, vicar mitropolitan. Inocenţiu Micu Klein este o figură de prim-plan în galeria spiritualităţii neamului. A fost unul dintre deschizătorii drumului pentru afirmarea drepturilor naţiunii române din Transilvania şi pentru studiul în limba română. Astfel, moştenirea lăsată de el înseamnă infinit mai mult decât oraşul Blaj, al cărui întemeietor a fost. SURSĂ: e-communio.ro.

Sven Hassel, pe numele său Sven Pedersen, s-a născut pe 19 aprilie 1917, la Fredensborg, în Danemarca. La vârsta de 14 ani a intrat în marina comercială, iar în 1937 Hassel s-a mutat în Germania pentru a se înrola ca voluntar în armată. A luptat pe mai multe fronturi, fiind rănit de mai multe ori. În cele din urmă, a ajuns la gradul de locotenent. S-a predat trupelor sovietice de la Berlin în 1945 şi şi-a petrecut anii următori în diverse lagăre de prizonieri. A început să scrie prima sa carte, Legiunea blestemaţilor, în timp ce era prizonier în lagăre. În 1987, ea va fi ecranizată sub titlul Frontul terorii (The Misfit Brigade). A fost eliberat în 1949, iar în 1951 s-a căsătorit cu Dorthe Jensen, soţia sa fiind cea care l-a încurajat să scrie despre experienţele sale din război. Prima lui carte, Legiunea blestemaţilor, a fost publicată în 1953. În 1957, Sven Hassel a rămas paralizat şi timp de doi ani s-a luptat cu boala. După recuperare, şi-a continuat activitatea de scriitor. În 1964 s-a mutat la Barcelona, unde a trăit până la sfârşitul vieţii. S-a stins la 21 septembrie 2012. De-a lungul timpului, Sven Hassel a publicat mai multe volume de mare succes internaţional, printre care: Legiunea blestemaţilor, Blindatele morţii, Camarazi de front, Gestapo, General SS, Imperiul iadului, Moarte şi viscol, Drum sângeros către moarte, Curtea marţială şi Comisarul. SURSĂ: Nemira.

Unii îi laudă activitatea ca ministru de interne într-o perioadă de dezordine socială. Alţii îl acuză de implicarea în uciderea lui Corneliu Zelea Codreanu şi a celorlaţi lideri legionari. Dar cu toţii apreciază activitatea sa în slujba dezvoltării statului român. În 4 iunie se împlinesc 125 de ani de la naşterea lui Armand Călinescu. Născut pe 4 iunie 1893, la Pitești, Armand Călinescu a intrat în politică după război, fiind numit iniţial prefect. A înaintat rapid pe scara ierarhică şi a ajuns subsecretar de stat la Ministerul Agriculturii și Domeniilor, la Ministerul de Interne, iar după scurte mandate ca Ministru al Sănătaţii, Ministru al Educaţiei Naţionale şi Ministru al Apărării Naţionale, la 7 martie 1939, regele Carol al II-lea îl numește în funcția de preşedinte al Consiliului de Miniştri al României. Armand Călinescu a fost asasinat de un comando legionar în Bucureşti pe 21 septembrie 1939. SURSĂ: TVR.

Filozoful Arthur Schopenhauer s-a născut la Danzig, pe 22 februarie 1788. Călătoreşte mult prin Europa, alături de tatăl său. După moartea acestuia, potrivit Wikipedia, a început să studieze medicina. După puţin timp renunţă, dedicându-se studiului filozofiei. Astfel, în 1813, obţine titlul de doctor în Filozofie, cu lucrarea „Despre împătrita rădăcină a principiului raţiunii suficiente”. În acelaşi an, prin intermediul mamei sale, scriitoarea Salonnière Johanna Schopenhauer, îl cunoaşte personal pe Goethe. Ulterior, în urma discuţiilor şi a corespondenţei purtate cu Goethe, publică lucrarea „Despre văz şi culori”. În 1839, scrierea sa „Despre libertatea voinţei” este premiată de Academia Norvegiană. Celebritatea apare odată cu publicarea lucrărilor „Parerga” şi „Paralipomena”, împreună cu „Aforismele asupra înţelepciunii în viaţă”. Era convins de valoarea lucrărilor sale, declarând la acea vreme că „va veni timpul în care cel ce nu va şti ce anume am spus eu cu privire la un anume lucru va fi considerat pur şi simplu un ignorant". De-a lungul vieţii sale, Schopenhauer a ţinut în preajmă mereu un pudel, pe care la fiecare zece ani, când animalul murea, îl înlocuia cu un altul asemănător, care primea acelaşi nume, Atman, ce înseamnă în sanscrită „suflu vital". Moare de pneumonie la 21 septembrie 1860, la Frankfurt. Arthur Schopenhauer rămâne unul dintre cei mai influenţi filozofi moderni, prezenţă activă nu numai în gândirea filosofică, ci şi în creaţia poetică romantică şi postromantică. SURSĂ: Ziua de Constanţa.

Belize sărbătoreşte Ziua naţională la 21 septembrie. Aceasta marchează aniversarea proclamării independenţei - 1981. Parte a Imperiului Maya (300-900 d.Hr.), locuit apoi de amerindieni caribi, Belize a fost vizitat de Cristofor Columb în 1502 şi inclus, în secolul al XVI-lea, conform www.mae.ro, în Viceregatul Noua Spanie. Coloniştii englezi, stabiliţi în 1638 pe cursul râului Belize, şi-au consolidat treptat autoritatea în regiune, dobândind, în 1798, recunoaşterea Spaniei. Sub numele de Hondurasul Britanic, teritoriul a fost declarat, în 1862, colonie a Coroanei, apoi, sub numele de Belize, şi-a proclamat, la 21 septembrie 1981, independenţa de stat în cadrul Commonwealth-ului. Stat în America Centrală Istmică, în sud-estul Peninsulei Yucatan, Belize este o ţară mică, mărginită de Mexic la nord-vest şi de Guatemala la vest şi sud. Relieful este plat, de podiş (sub 200 m altitudine), întrerupt în sud de lanţurile muntoase Maya (Victoria Peak 1.160 m, altitudine maximă din Belize) şi Cockscombe. Pe ţărmul caraibian este o câmpie joasă şi mlăştinoasă. Paralel cu ţărmul, la 50-100 km distanţă, se desfăşoară o barieră coraligenă (circa 300 km lungime). Zona de coastă prezintă mai multe lagune, în special în părţile de nord şi centrale ale ţării. Belize are un climat subtropical caracterizat de două sezoane, cel uscat, care durează din noiembrie până în mai, şi cel umed, din iunie până în octombrie. Temperatura medie în zonele de coastă este de 24 de grade Celsius în luna ianuarie şi 27 de grade în luna iulie. Are numeroase râuri (Belize 290 km, Hondo 240 km, New Moho ş.a.) precum şi lacuri, în nord, pădure tropicală umedă cu esenţe preţioase (circa 40% din suprafaţa ţării) şi savană. Fauna este variată. Zonele naturale ocrotite incluse în Patrimoniul Mondial UNESCO sunt: Sistemul rezervaţiei Bariera de corali Belize. Fauna este deosebit de variată: iguana, jaguarul, puma, tapirul, ocelotul, porcul pecari, maimuţe, numeroase păsări (500 de specii): quetzalul, papagali, tinamou ş.a. Capitala Belize este oraşul Belmopan, oraş situat în mijlocul ţării, pe un platou, la sud de râul Belize, la 80 km de Golful Honduras. Oraşul a fost construit în perioada 1961-1970 şi inaugurat oficial în 1972, pentru a înlocui vechea capitală (Belize City), care se afla la 80 km spre est, pe ţărmul caraibian, într-o zonă de mlaştini, pe o peninsulă foarte joasă, fapt ce favoriza inundarea în timpul cicloanelor tropicale, foarte puternice, din zonă. Hotărârea de a se înălţa o nouă reşedinţă a fost luată în urma ravagiilor făcute de uraganul Hattie în 1961 (trei sferturi din oraşul Belize City fiind afectate, 260 morţi). Belmopan, proiectat pentru a adăposti circa 30.000 de locuitori, este un oraş constituit aproape în exclusivitate din clădiri fără etaj, precizează ''Enciclopedia statelor lumii'' (Ed. Meroni, 2016). Capitala Belmopan nu are muzee naţionale sau monumente precum alte capitale ale lumii, dar are o dimensiune internaţională datorită numeroaselor sedii de ministere, ambasade şi organizaţii. Cele mai multe dintre atracţiile din zonă sunt situate în afara oraşului, ceea ce face ca Belmopan să fie un punct de plecare în explorarea Belize. Alte oraşe importante sunt: Belize City şi Orange Walk. Una dintre cele mai importante instituţii ale capitalei este Centrul pentru Pace şi Dezvoltare ''George Price'', construit în onoarea lui George Cadle Price (1919-2011), primul prim-ministru al statului (1981-1984 şi 1989-1993) şi cel care a condus ţara către independenţă. Aici există o mică expoziţie permanentă dedicată vieţii şi operei sale. De asemenea, este centrul cultural al oraşului, care găzduieşte în mod regulat expoziţii de artă, proiecţii de film, spectacole de teatru şi dans. Fiecare destinaţie din Belize beneficiază de propriile parcuri naţionale şi arheologice, rezervaţii naturale şi marine, precum şi sanctuare de vietăţi sălbatice. Templele maya guvernează cupola pădurii tropicale, iar o multitudine de vieţuitoare marine colorate şi-au găsit adăpost în bariera de recif Belize. Belize este o ţară cu o mare varietate culturală, lingvistică şi etnică. Principalele atracţii turistice: reciful Belize este cea mai lungă barieră de recif din emisfera vestică şi acoperă 296 km, din Mexic până în Sapodilla Cayes; staţiunea Ambergris Caye; Altun Ha, fost mare centru de ceremonii şi comerţ, loc în care a fost găsit capul zeului soare sculptat în jad, devenit simbol naţional; templul maya de la Lubaantum, lângă San Antonio, districtul Toledo; pădurea tropicală Chiquibul spre Caracol; oraşul maya din districtul Cayo, ce adăposteşte cea mai mare structură făcută de om, din Belize - Canaa (Sky Palace), cu înălţimea de 43 m; Catedrala Sf. Ioan şi Clădirea Guvernamentală din 1814. Cea mai mare insulă şi principalul punct comercial de legătură a statului Belize cu lumea exterioară este Ambergris Caye. Turiştii pot explora misterele lumii Maya, în siturile arheologice de la Altun Ha sau Lamanai. Caracol este cel mai mare sit arheologic din Belize şi una dintre cele mai mari structuri Maya cunoscute. Alte atracţii turistice sunt Caye Caulker, Crooked Tree Wildlife Sanctuary, reciful Lighthouse sau habitatul natural oferit de râul Macal. Districtul Cayo oferă o multitudine de atracţii, precum păduri tropicale, cursuri de apă pitoreşti, cascade, peşteri calcaroase, un număr mare de situri arheologice. Tot în Cayo se află Hidden Valley ("Valea Ascunsă") sau Cascada Thousand Foo, cea mai înaltă cădere de apă din America Centrală. Grădina Botanică Belize este o adevărată bijuterie pentru iubitorii naturii, ca şi Mountain Nature Reserve, locul în care se află monumentul istoric Actun Tunichil Munkal (un mormânt arhaic, cunoscut şi sub numele Cave of the Stone Sepulchre). Grădina Zoologică din Belize reprezintă una dintre zonele de recreere ale oraşului. Înfiinţată în 1983, grădina adăposteşte 125 de animale indigene. Zona din jurul capitalei Belmopan este împânzită de peşteri, care erau considerate de civilizaţia maya drept portaluri mistice între o lume a spiritelor aflată sub pământ şi lumea vie de la suprafaţă. Ei foloseau peşterile pentru diverse ritualuri funerare sau sacrificii sau erau folosite ca depozite. Astăzi, turiştii pot explora acest sistem de peşteri pe jos sau pe râurile din interior, cu ajutorul canoei sau kaiacului. Mâncărurile care se găsesc mai peste tot sunt fasolea roşie, orezul simplu şi carnea de pui. Orezul cu fasole este un fel de mâncare preparat cu condimente picante şi lapte de cocos, pentru a da gustul specific belizean. Plantaţiile de citrice sunt abundente, astfel că se găsesc portocale şi grapefruit proaspete. Se cultivă şi papaya, ananas şi banane. SURSĂ: AGERPRES.

Republica Malta sărbătoreşte Ziua naţională la 21 septembrie. La această dată, în 1964, Malta şi-a obţinut independenţa, devenind membru al Commonwealth-ului. Malta este un mic arhipelag în partea centrală a Mării Mediterane, alcătuit din şase insule (Malta cea mai mare, 246 km pătraţi, Gozo, Comino, Cominotto, Filfala şi St. Paul, ultimele trei nelocuite), situat la 90 de km de Sicilia şi 290 de km de ţărmul Africii. Insula Malta a fost locuită începând din jurul anului 5200 î.Hr. După ce fenicienii au colonizat Malta (cca. 1000 î.Hr.), insula a fost ocupată succesiv de greci (în anul 736 î.Hr., care au numit-o "Melita"), cartaginezi (în anul 400 î.Hr.) şi romani (în anul 218 î.Hr.). După dominaţia bizantină (secolele IV-IX), insula a fost cucerită de arabi în anul 870 şi apoi de normanzii (în 1091) proveniţi din Regatul Siciliei. În 1530, Malta a fost "închiriată perpetuu" de Regatul Siciliei, Cavalerilor Ospitalieri, aparţinând unui ordin monastic militar cunoscut sub numele de Cavaleri de Malta, care au rezistat asediului turcilor din anul 1565, potrivit site-ului oficial al MAE. În 1798, Malta a fost ocupată de trupele napoleoniene. Maltezii, sprijiniţi de Marea Britanie şi Regatul Siciliei, s-au răsculat împotriva ocupaţiei franceze, insula devenind, în 1814, parte a Imperiului Britanic. Malta şi-a obţinut independenţa la 21 septembrie 1964, devenind membru al Commonwealth-ului. La 13 decembrie 1974, Malta a devenit republică. La 8 martie 2003 a fost aprobată, prin referendum, aderarea ţării la Uniunea Europeană, care a avut loc la 1 mai 2004. La 1 ianuarie 2008, Malta a aderat la Zona Euro. Limbile oficiale în Republica Malta sunt malteza şi engleza. Insulele malteze au trei situri înscrise pe lista patrimoniului mondial UNESCO. Acestea sunt capitala Valletta, templele megalitice şi Hypogeul de la Hal Saffieni. Capitala Maltei, Valletta, este indisolubil legată de istoria Ordinului militar şi religios al Sfântului Ioan din Ierusalim, potrivit UNESCO. Construit după asediul din 1565 şi numit după marele maestru Jean Parisot de la Valette, oraşul fortificat are sute de monumente, toate dispuse într-un spaţiu relativ mic, care aşează Valletta în rândul celor mai concentrate zone istorice din lume. Oraşul a fost fondat de arhitectul italian Francesco Laparelli da Cortona (1521-1570), iar planificarea a fost realizată de Girolamo Cassar. Fortificaţiile şi planul urban uniform al oraşului Valletta au fost inspirate din principiile arhitecturale ale Renaşterii italiene, în combinaţie cu tehnici de planificare urbană contemporană şi consideraţii estetice ale teoreticienilor urbanişti. Îmbunătăţirile atribuite inginerilor militari şi arhitecţilor din secolul al XVIII-lea nu au afectat cu nimic această armonie. Alte câteva exemple în acest sens, date de experţii UNESCO, sunt monumentele: Auberge de Baviere, Biserica Naufragiului Sfântului Apostol Pavel, Teatrul Mantel, Biblioteca şi altele. Şapte temple megalitice se găsesc pe insulele Malta şi Gozo, fiecare rezultat al unei etape de dezvoltare culturală distinctă. Cele două temple de pe insula Gozo, datând din epoca bronzului, sunt impresionante pentru structurile lor gigantice. Templele "Hagar Qin", "Mnajdra" şi "Tarxien" sunt capodopere arhitecturale unice, având în vedere resursele limitate pe care le-au avut la îndemână constructorii lor. De asemenea, complexele "Ta'Hagrat" şi "Skorba" arată modul în care tradiţia de construcţie s-a transmis în Malta. Templele megalitice din Malta ("Ggantija", "Hagar Qin", "Mnajdra", "Skorba", "Ta'Hagrat" şi "Tarxien") sunt clădiri monumentale preistorice construite pe parcursul mileniilor 4 şi 3 î.Hr. Acestea se află printre cele mai vechi clădiri din piatră care sunt încă în picioare şi sunt remarcabile pentru diversitatea lor de formă şi decor. Fiecare complex este o capodoperă arhitecturală unică şi o mărturie a unei culturi preistorice excepţionale renumită pentru realizările sale arhitecturale, artistice şi tehnologice remarcabile. Hypogeul de la Hal Saffieni este un complex subteran tăiat în piatră, descoperit în 1902, în oraşul Paola. Este un monument care pare să fi fost conceput ca un cimitir subteran. Cimitirul a fost utilizat în perioada cuprinsă între anii 4000 şi 2500 î.Hr. Planul acestei construcţii subterane cuprinde o serie de trei nivele suprapuse de camere tăiate în calcar moale, folosind doar unelte de silex şi obsidian, şi coarne de cerb. Cele mai vechi dintre cele trei niveluri este cel mai de sus. Un număr de deschideri şi camere pentru îngroparea morţilor au fost apoi tăiate în părţile laterale ale cavităţii. Hypogeul de la Hal Saffieni este un monument de o mare valoare. Calitatea arhitecturii şi starea de conservare remarcabilă fac din acesta un monument preistoric unic, arată UNESCO. SURSĂ: AGERPRES.

Prima mențiune documentară a cetății Bucureștilor se află într-un hrisov al lui Vlad Țepeș, domn al Țării Românești (1448; 1456-1462; 1476), datat 20 septembrie 1459. Importanța documentului din 20 septembrie 1459 rezidă în atestarea documentară a numelui orașului "București". Prin acest hrisov, scris în limba slavonă, domnitorul Vlad Țepeș întărea proprietatea lui Andrei și fiilor lui, Iova, Drag și unui al treilea, al cărui nume nu a fost descifrat. Domnul Țării Românești a emis mai multe documente de cancelarie din București, ceea ce atestă statutul de reședință domnească al orașului. Conform unui document din 7 iunie 1766, numele orașului vine de la un oarecare Bucur, care "primul a bătut parul". După spusele istoricului Constantin C. Giurescu, Bucureștii au existat ca așezare urbană, ca târg, cu mult înainte de domnia lui Vlad Țepeș, chiar înainte de întemeierea statului medieval Țara Românească. Lui Țepeș i s-ar datora, potrivit aceluiași istoric, doar ridicarea unei cetăți la București sau refacerea ei și, firește, atestarea documentară. Oraș cu rang de municipiu din 17 februarie 1968, cu statut de unitate administrativă aparte, asemănător unui județ, București este capitala României și în același timp cel mai mare și mai important centru urban al țării. Situat la intersecția paralelei de 44°25'50' latitudine nordică cu meridianul de 26°06'50' longitudine estică, orașul este situat în partea de sud-sud-est a României, în Câmpia Vlăsiei, la o altitudine cuprinsă între 60-90 m. Capitala se întinde pe o suprafață de 228 kmp (0,10% din suprafața țării), fiind traversată de râurile Dâmbovița, pe o distanță de 24 km, și de afluentul acestuia, Colentina, pe 33 km. Față de cele mai importante repere geografice ale țării, capitala se află la cea mai mică distanță de fluviul Dunărea (60 km), de Munții Carpați o despart 120 km și 226 km de Marea Neagră. Orașul are o formă circulară și este divizat în șase sectoare urbane administrative și măsoară aproximativ 24 km pe direcție nord-sud și 22 km est-vest. Și la capitolul populație, Capitala este cel mai mare oraș al țării, la ultimul recensământ înregistrându-se 1.883.425 locuitori. Astfel, Bucureștiul se înscrie în primele 10 capitale ale Europei după numărul de locuitori. Teritoriul pe care se află orașul și localitățile care intră în componența județului Ilfov cuprinde două subunități ale Câmpiei Vlăsiei: în sud — Câmpia Bucureștilor, în nord — Câmpia Snagovului. Geologic, fundamentul pe care s-a format câmpia este unul foarte vechi, aparține erei proterozoice și este alcătuit din roci cristaline peste care, de-a lungul timpului, s-au depus în straturi roci sedimentare de vârste diferite (paleozoic, mezozoic, cuaternar), prin acțiunea unor agenți externi de tipul ploilor, vânturilor, zăpezilor, râurilor. Relieful de câmpie pe care se situează orașul București este ușor vălurit, format din interfluvii largi (Sabar-Dâmbovița, Dâmbovița-Colentina, Colentina-Pasărea), netede, cu aspect de câmpuri (câmpurile Cotroceni, Băneasa, Filaret, Văcărești etc.), care coboară în pantă lină pe direcția NNV-SSE, înclinarea fiind ușoară de 1 până la 3 grade. Atât în zona Bucureștilor, cât și în împrejurimi, văile au caracter de câmpie, reflectat îndeosebi în numărul relativ mare de cursuri meandrate. Văile sunt largi, evazate, cu 1-2 terase de meandru, în care procesele de umplere a acestora cu aluviuni sunt intense. Valea Dâmboviței, care trece prin centrul orașului, are o luncă largă, cu o lățime maximă de 2,5 km și malul drept mai înalt (10-15 m), față de cel stâng care măsoară 4-6 m, dominat de mai multe coline, sub forma unor pinteni proeminenți, printre care se remarcă dealurile Cotroceni, Spirii, Filaret, Belu, Piscu sau Văcărești. Versanții văilor Dâmbovița și Colentina sunt puternic erodați, aceste procese ducând la crearea unui relief cu aspect variat, cu grădiști care apar sub forma unor înălțimi izolate: grădiștile Patriarhiei (85 m altitudine absolută), Radu Vodă (75 m), Bucur (74 m), Troița (72 m), Movila Mare (67 m) etc. Tot în luncă sunt și câteva lacuri amenajate, precum Cișmigiu (cu o suprafață de 3 ha), Carol (fost Libertății, 2 ha), Tineretului (13 ha). Pe teritoriul Capitalei, cursul Dâmboviței a fost amenajat în 1865, rectificat și canalizat în 1880-1882, după planurile arhitectului Grigore Cerchez; a fost acoperit cu un planșeu din beton, în 1936, pe porțiunea dintre Piața Națiunilor Unite (fosta Piața Operetei) și Podul Șerban Vodă și a fost complet modernizat și regularizat între noiembrie 1985 și noiembrie 1987. În albia minoră a Dâmboviței, deasupra firului normal de apă, care a rămas principalul colector al apelor reziduale menajere și industriale, s-a construit o albie nouă, betonată, înălțată la cinci metri deasupra oglinzii apei râului, prin care curge apă curată și limpede. Debitul de apă al acestui nou curs, creat artificial, este regularizat prin intermediul unui baraj (construit în apropiere de fosta uzină Semănătoarea), în spatele căruia s-a format cel mai mare lac de acumulare din Capitală — Lacul Morii, din cartierul Crângași — cu o suprafață de 240 ha și un volum de circa 20 milioane metri cubi. Un exemplu elocvent de amenajare a luncii Dâmboviței este zona Cișmigiu care a fost cândva un lac de meandru al acestui râu. Cursul Dâmboviței este traversat pe teritoriul Capitalei de 12 poduri (Ciurel, Grozăvești, Cotroceni, Municipal, Elefterie, Izvor, Operetei, Unirii, Mărășești, Timpuri Noi, Mihai Bravu, Vitan-Bârzești). Valea Colentinei, afluentul de pe stânga al Dâmboviței în aval de localitatea Cernica, drenează partea de N-NE a Bucureștilor, având o luncă îngustă între 250 și 1.000 m, dar bine conturată, și maluri în general abrupte și nu prea înalte (7-12 m). Întregul curs bucureștean al văii Colentina a fost regularizat în anii ?40 ai secolului trecut, creându-se de-a lungul său o salbă de lacuri, care constituie tot atâtea zone de agrement pentru locuitorii Capitalei. Din amonte spre aval, se înlănțuie lacurile Străulești (39 ha), Grivița (80 ha), Băneasa (40 ha — pe malul acestuia funcționează o bază de tratament cu ape geotermale), Herăstrău (77 ha), Floreasca (70 ha), Tei (80 ha — aici există un complex sportiv studențesc), Plumbuita (55 ha), Fundeni (123 ha), Pantelimon I (120 ha), Pantelimon II (260 ha — aici se află complexul hotelier 'Lebăda'), Cernica (360 ha) etc. În afara acestora, în perimetrul orașului, mai există câteva lacuri antropice, cantonate în diferite excavații: lacurile din parcurile Titan (26 ha), Drumul Taberei (1,1 ha), Circului, Național. În vatra și zona Bucureștilor, relieful inițial a fost puternic modificat de om (antropizat), îndeosebi în ultimul secol, prin volumul masiv de construcții realizate în diversele zone ale orașului, prin regularizarea cursurilor de apă, sistematizarea parcurilor și a celorlalte spații verzi, prin amenajarea complexă a pădurilor și zonelor de agrement din împrejurimi (Băneasa, Tunari, Cernica, Pustnicu, Râioasa). Deși situat într-un climat temperat-continental, orașul se află la intersecția maselor de aer continentale estice cu cele vestice sau sudice. Influențele climatice estice, predominante, imprimă climei nuanțe de excesivitate, cu veri fierbinți, secetoase și ierni geroase. Masele de aer vestice și sudice explică prezența toamnelor lungi și călduroase, a unor zile de iarnă blânde sau a unor primăveri timpurii. Valorile temperaturii medii anuale cresc de la 10,5°C la periferia orașului (stația Băneasa), la circa 12°C în centrul acestuia (stația Filaret). Diferențele de temperatură de la vară la iarnă depășesc 20°C, astfel în anotimpul cald media termică este de 23°C, iar în lunile de iarnă se înregistrează o medie de minus 2,8°C. Cantitatea de precipitații însumează o medie de 400-500 mm anual, cele mai mari valori înregistrându-se în perioada mai-iulie, ploile având caracter torențial. Prima ninsoare cade de obicei în ultima decadă a lunii noiembrie. Vânturile dominante bat dinspre est și nord-est, îndeosebi iarna, cu viteze medii anuale de 3,8 și, respectiv, 4,5 m/s, și dinspre sud și sud-vest în restul anului. Cele mai mari viteze ale vântului se înregistrează iarna, când crivățul atinge 6,1 m/s, spulberând și viscolind zăpada. Creșterea continuă a gradului de poluare în interiorul orașului determină sporirea numărului de zile în care se produce ceața, frecvența acestora depășind, în unele cartiere, 65 de zile pe an în special toamna, iarna și primăvara. SURSĂ: AGERPRES.

Se împlinesc 671 de ani de când, într-un act emis la 20 septembrie 1347 de cancelaria regelui Ludovic I al Ungariei, apărea prima atestare documentară a orașului Baia Mare. Numele vechi al orașului este în latină Rivulus Dominarum, în germană Frauenbach, iar în maghiară Asszonypataka. Actul eliberat de Cancelaria regelui ungar Ludovic I de Anjou la acea dată, cuprindea o serie de privilegii acordate centrelor miniere din zonă și locuitorilor lor de către rege, orașul Baia Mare fiind deja un oraș regal liber. La cererea judelui Martin, a parohului Ioan, a magistrului Petru si a notarului Ulrich, juraţi din Baia Mare şi Săsar (Rivulo Dominarum et Zazar Bánya), regele Ludovic semna respectiva diplomă de privilegii, acordata localitatilor Baia Mare si Sasar (Rivulo Dominarum et Zazar Banya), privilegiul anterior acordat oraşului fusese distrus de un incendiu. Prin acest nou privilegiu se stabileau şi hotarele oraşului şi se acordau locuitorilor numeroase drepturi: libertatea de a-şi alege judele, juraţii şi parohul, dreptul de a judeca în interiorul oraşului „toate pricinile ce se ivesc între ei, deopotrivă cele mari ca şi cele mici”, asigurarea libertăţilor individuale, libertatea vămii, dreptul unui târg pe an, timp de cincisprezece zile „fără contenire”, dreptul de desfacere liberă a vinului, dreptul de a se fortifica cu ziduri „împotriva năvalei duşmanilor”. O categorie distinctă de prevederi viza organizarea mineritului, precizându-se ca, anual, trebuia să se aleagă un jude al minerilor care să supravegheze împreună cu judele oraşului şi cu juraţii, activitatea desfăşurată în mine şi să exercite dreptul de judecată în problemele legate de minerit. Deasemenea, judele şi juraţii alegeau supraveghetorii minelor, care trebuiau „să cerceteze toate hrubele şi lucrările de mină şi să se îngrijească de venitul urburei” cuvenite regelui. Aşadar, aceasta nu este cea mai veche referinta privind orasul, care apare mentionat pentru prima data in 1142, sub denumirea Asszonypataka – Frauenbach (Râul Doamnelor). Atunci, regele Geza al II-lea al Ungariei l-a colonizat cu saxonii aduşi din Transilvania. Iar prima atestare documentara dateaza din 1329 si apartine Cancelariei regelui Carol Robert de Anjou (1301-1342), cel învins la Posada de voievodul muntean Basarab I. Regele Ungariei a daruit comitelui Corradus, jude al oraşelor Baia Mare şi Baia Sprie, o pădure situată între cele două localităţi. In actul respectiv, Baia Mare apare sub denumirea civitas Rivuli Dominarum (Raul Doamnelor), judele Corrardus fiind același și pentru Mons Medius (Baia Sprie). Documentul din anul 1329 nu s-a păstrat, conţinutul său fiind rezumat într-un act din anul 1479. Documentul s-a pierdut, insa stim de existenta sa dintr-un alt act, datând din 1479, care ii reda continutul. De-a lungul timpului, Baia Mare a avut numeroase denumiri: Rivulus (Rivuli) Dominarum, Asszonypataka, Bagna, Nagibanya, Nagybanya, Frauenbach, Neustadt, Welka-Banya. Etimologia actualei denumiri este legata de teremenul baie, insemnand mina, exploatare miniera (bannea, in latina si banya, in maghiara). În anul 1411 este atestată existenţa Monetăriei la Baia Mare, ale cărei începuturi sunt mai timpurii, probabil chiar din prima jumătate a secolului XIV. Aceasta s-a impus ca principala monetărie din Transilvania şi Ungaria, în 1463 realizând un venit net de 20.000 florini anual, comparativ cu cele din Buda (8.000 florini anual) sau Sibiu (6.000 florini anual). Mijlocul secolului XV înseamnă întrarea oraşului în posesia şi sfera de influenţă a puternicei familii a Huniazilor, fapt benefic pentru dezvoltarea sa economică şi edilitară. Reînnoirea şi lărgirea vechilor privilegii, sprijinirea mineritului şi a monetăriei, prin deschiderea de noi galerii şi prin aducerea de specialişti străini, construcţiile spectaculoase, ajunse până în zilele noastre ca moşteniri valoroase şi simboluri istorice şi arhitectonice, toate acestea au contribuit la configurarea identităţii unui oraş prosper, validat ca unul dintre cele mai dezvoltate centre miniere din regatul Ungariei. La 2 ianuarie 1445, Ioan de Hunedoara, voievod al Transilvaniei (1441-1446), guvernator al Ungariei (1446-1453), la cererea judelui şi juraţilor, dispune ca autorităţile din ţară să respecte privilegiile locuitorilor oraşului Baia Mare, mai ales cele privitoare la scutirea de vamă şi libera trecere a celor care călătoresc în problemele mineritului şi pentru procurarea de alimente. În anul 1446, Ioan de Hunedoara a vizitat oraşul şi a dispus construirea unui edificiu pentru soţia sa, cunoscut astăzi sub numele de Casa Elisabeta, precum şi a turnului – clopotniţă pentru impunătoarea biserică „Sfântul Ştefan”, care era deja ridicată din anul 1376. Tot în 1446, orașul a devenit proprietatea familiei lui Iancu de Hunedoara, iar în 1469, sub conducerea regelui maghiar Matia Corvinul (fiul lui Iancu de Hunedoara), orașul a fost fortificat. Toate acestea denotă faptul că, încă la mijlocul secolului XIV Baia Mare era un oraş structurat şi bine organizat, cu libertăţi specifice unui oraş liber regal, care beneficia de o autonomie ridicată în raport cu instituţia comitatului de la Satu Mare, situaţia menţinându-se pe parcursul secolelor, până în anul 1876. Finalizat de către fiul său, regele Matia Corvin (1458-1490), oraşul constituie astăzi un autentic simbol istoric şi arhitectural al oraşului. Turnul Sf. Ştefan sau „turnul mare” era şi un loc ideal pentru observarea atentă a oraşului, respectiv a împrejurimilor, iar din primele decenii ale secolului XVII, funcţionalitatea şi utilitatea acestuia se amplifică prin montarea primului orologiu (1628). Un alt element de civilizaţie urbană care merită amintit este faptul că, printr-o diplomă emisă la 7 mai 1472, regele Matia permite oraşului să perceapă vamă pentru căruţele care intră la târgul săptămânal din oraş, cu dreptul de a folosi acest venit pentru pavarea şi curăţirea străzilor. În sfera economică, regele a fost preocupat de organizarea activităţilor miniere şi sporirea producţiei de metale preţioase, întărind la 12 mai 1458 privilegiile anterioare ale oraşului. În plan juridic, un privilegiu important l-a constituit acordarea puterii de judecată deplină oraşului, prin exercitarea dreptului de a pedepsi cu moartea – „ius gladii”, la 25 iunie 1484. Între alte privilegii, important prin conţinut este şi cel din 9 noiembrie 1469 prin care regele Matia Corvin acorda oraşului, la cererea judelui, dreptul de a se înconjura cu zid împotriva repetatelor atacuri din afară, venite din partea românilor din Moldova („valahorum Moldavensis”). Cu toate acestea în 1490 Baia Mare a fost ocupată de trupele poloneze ale prințului Ioan Albert. Vechiul sistem de apărare, format din valuri de pământ şi palănci (întărituri din trunchiuri de copaci aşezaţi orizontal) a fost înlocuit cu o centură de zid construit de către localnici, din piatră şi cărămidă, întrerupte din loc în loc de turnuri (bastioane) puternice. Din sistemul de fortificaţii ale oraşului, astăzi poate fi văzut şi vizitat Turnul Măcelarilor, ridicat în jurul anului 1500, cunoscut şi sub numele de Bastionul de Muniţii, deoarece în încăperea boltită aflată la primul nivel s-a depozitat, într-o anumită perioadă, muniţia necesară pentru apărare. Accesul în interiorul oraşului se realiza prin mai multe porţi de intrare, cele mai importante fiind: Poarta Maghiară (Poarta de Sud), construită după anul 1500, în zona Pieţei Izvoarelor de azi, respectiv Poarta Podului (Poarta de Nord), localizată la capătul străzii Podul Viilor. Acestora li se adăugau o poartă situată în est, pe actuala stradă Vasile Lucaciu, şi una înspre vest, în zona actualului Colegiu Naţional „Gheorghe Şincai”. Hotarele oraşului se întindeau, conform diplomei de la 1347, confirmată inclusiv de regele Mathia la 1476, dincolo de sistemul de apărare amintit, cuprinzând domeniul oraşului. Pe lângă minerit, ca activitate determinantă, la Baia Mare este atestată documentar, pentru secolele XIV-XVIII, existenţa unui număr însemnat de meşteşugari, independenţi sau organizaţi în bresle: aurari, argintari, măcelari, dogari, croitori, brutari, blănari, cizmari etc. Organizarea în bresle s-a păstrat până în a doua jumătate a secolului XIX, în anul 1872 constituindu-se asociaţii „industriale”. Piaţa oraşului (Circulus Fori) servea de târg şi piaţă, aici desfăşurându-se şi târgul anual, Baia Mare având dreptul, prin diploma din anul 1437, de a organiza „un iarmaroc şi târg de an” care să înceapă în duminica dinainte de 16 octombrie (sărbătoarea „fericitului Gall mărturisitorul”) şi „să ţină fără contenire cincisprezece zile”. După formarea Principatului autonom al Transilvaniei (1541) oraşul Baia Mare, minele şi monetăria au ajuns în proprietatea principilor ardeleni, care au introdus metoda arendării minelor, atât unor particulari, precum familiile Herberstein sau Lisibona, dar şi oraşului, rezultatele fiind mai degrabă negative. În plan educaţional, secolul XVI a adus, pe fondul izbânzii Reformei, înfiinţarea primei şcoli medii superioare, Schola Rivulina (1547), a cărei istorie este legată de destinul confesiunii protestante din oraş.Tot în această perioadă, în 1547, a luat naștere „Schola Rivulina”, sub îndrumarea Bisericii Reformate, școală care a pregătit viitoare fețe bisericești și funcționari administrativi. Intrarea zonei Baia Mare sub jurisdicţie austriacă (1694) a determinat modificări în plan administrativ, Diploma Leopoldină din anul 1691 consfinţind trecerea oraşului în „Partium” şi în adminstrarea regilor Ungariei. Noul regim s-a instaurat cu dificultate, cauze multiple favorizând instabilitatea socială, pe fondul crizei politice şi economice. Din 1526 Baia Mare a trecut prin mai multe schimbări ale proprietarilor, începând cu principele Ioan Zápolya. În contextul răscoalei antihabsburgice condusă de principele Francisc Rákóczi al II-lea (1703-1711), Baia Mare a devenit teatrul de desfăşurare al unor operaţiuni militare, în cursul cărora haiducul Grigore Pintea (Viteazul), devenit comandant în oastea lui Rákóczi şi-a găsit sfârşitul în zona Porţii de Sud, fapt consemnat în protocolul de şedinţă al magistratului în 14 august 1703. Mijlocul secolului XVIII aduce mutaţii semnificative în ceea ce priveşte organizarea sistemului minier, prin înfiinţarea la Baia Mare a Inspectoratului superior minier (Inspectorat Oberamt), subordonat direct erariului regal. Noua instituţie avea atribuţii organizaţionale, judiciare şi financiare, pentru exercitarea cărora au fost create oficii miniere şi oficii de topitorie, precum şi judecătorii miniere, transformate ulterior (1788) în tribunale miniere districtuale. Jurisdicţia celui de la Baia Mare se întindea asupra unui număr de 6 comitate din Ungaria şi asupra Districtului Chioarului. Pentru a fi concentrate toate serviciile tehnice şi administrative, între anii 1734-1739 a fost construită o clădire destinată Inspectoratului superior minier, în care a funcţionat şi Monetăria (Műnz Amt). Edificiul a fost considerabil mărit în anul 1782, luând forma şi proporţiile pe care le păstrează şi astăzi, aici fiind sediul Muzeului Judeţean de Istorie şi Arheologie Maramureş. O conscriere a impunerilor de la sfârşitul secolului XVIII (1790) ne oferă o imagine de ansamblu asupra oraşului, consemnând existenţa unui număr de 3.580 locuitori şi a 705 case. A doua jumătate a secolului XVIII înseamnă apariţia unei problematici noi care, deşi cantonată iniţial pe palier ecleziastic, va pune în discuţie întregul sistem comunitar băimărean. În această perioadă, românii de confesiune greco-catolică încep seria demersurilor care vizau obţinerea unui lot de pământ necesar construcţiei unei biserici proprii. Într-o ecuaţie complicată, în care nu au lipsit idiosincraziile „celor vechi” faţă de cei care ameninţau să se insinueze într-o solidaritate forjată prin tradiţie, actorii au fost nu doar credincioşii români şi conducerea oraşului, ci şi forurile guvernamentale şi ecleziastice superioare. Orașul a cunoscut tumulturile războiului curuților. În 1703 a scăpat pentru scurt timp de sub controlul Imperiului Austriac, atunci când Pintea Viteazul a participat cu trupele sale, alături de Francisc Rakoczi al II-lea, la preluarea orașului. Intervenţia suveranei Maria Tereza (1717-1780) a fost decisivă, aceasta dispunând în 1767 acordarea unui lot necesar construirii bisericii şi şcolii românilor în suburbiile oraşului Baia Mare. Peste un an, conducerea urbei a pus la dispoziţia uniţilor un teren situat în partea răsăriteană a oraşului, imediat dincolo de zidul de apărare, mai exact între acesta şi strada Baia Sprie. Terenul se învecina la est cu grădina aflată în posesia Monetăriei, la sud cu calea („via”) „Curuli”, la vest cu zidul oraşului. Înălţarea bisericii româneşti a început în anul 1771, iar conscripţia ecleziastică din 1787 a consemnat în contul greco-catolicilor din Baia Mare o biserică de zid, un paroh şi 1114 suflete. Structura demografică şi confesională a oraşului s-a schimbat spectaculos în a doua jumătate a secolului XVIII, societatea începând să iasă năvalnic din tiparele medievale. Din punct de vedere edilitar şi celelalte confesiuni şi-au edificat noi biserici. Astfel, între anii 1717-1720 s-a construit Biserica romano-catolică „Sf. Treime”, lăcaş de cult deţinut de iezuiţi până la desfiinţarea ordinului, în 1773, când a devenit biserică parohială. O altă construcţie impozantă este Biserica reformată de pe actuala stradă Podul Viilor, construită între anii 1792-1809 (turnul fiind terminat în anul 1836) şi considerată un valoros monument de stil neoclasicist. Secolul XIX accentuează tendinţele de urbanizare şi modernizare, documentele relevând că, din punct de vedere demografic, populaţia oraşului a crescut constant, de la 3.744 locuitori în 1820 la 9.089 în 1896. Din punct de vedere organizaţional, locul Inspectoratului superior minier a fost luat, în a doua jumătate a secolului XIX de către Direcţia minelor din Baia Mare, cu atribuţii extinse care au propulsat-o ca a doua instituţie de acest gen din Ungaria. Din 1889 datează prima publicație în limba română, „Gutinul”, săptămânal socio-literar și economic. Sfârşitul secolului XIX a adus şi alte noi elemente de identitate pentru Baia Mare care a început să se afirme ca un centru artistic european, întemeiat pe fundamentele unei structuri educaţionale instituţionalizate, respectiv Şcoala particulară de pictură Simon Hollósy (1896-1901). Centrul artistic Baia Mare funcţionează neîntrerupt din anul 1896, asigurând oraşului un loc şi un rol bine definite pe harta artei plastice din România şi din Europa. Aceleaşi perioade îi aparţine şi Asociaţia muzeală băimăreană, înfiinţată la 31 august 1899 prin eforturile istoricului Gyula Schönherr şi care a reuşit să atragă în sprijinul ideii de înfiinţare a muzeului oraşului atât intelectualii cât şi autorităţile locale, instituţia muzeală deschizându-şi porţile la 19 iunie 1904. Începutul secolului XX continuă seria realizărilor urbanistice, în anul 1910 inaugurându-se Hotelul Ştefan, edificiu impunător ridicat pe locul construcţiei având aceeaşi utilitate, dar care fusese afectată de un incendiu puternic în anul 1905. În 1911 s-a dat în folosinţă clădirea nouă a Şcolii de Pictură, fenomenul artistic de la Baia Mare înregistrând, până după cel de-al Doilea Război Mondial, mai multe substructuri ale educaţiei artistice: Şcoala Hollósy (1896-1901), Şcoala Liberă de Pictură (1902-1927), Şcoala de Arte Frumoase (1927-1935 şi 1940-1950). Parcul oraşului s-a conturat pe locul grădinii publice amenajată în perioada 1840-1890, devenind un motiv de mândrie pentru localnici, dar şi de apreciere pentru oaspeţii oraşului. Unirea din 1918 şi instaurarea administraţiei româneşti au determinat modificări structurale, în consonanţă cu evoluţia societăţii româneşti. Astfel, Direcţia minelor şi uzinelor metalurgice Baia Mare a preluat toate proprietăţile fostei structuri existentă anterior, coordonând exploatările miniere din zonă (Valea Roşie, Dealul Crucii, Baia Sprie, Cavnic, Băiuţ), dar şi pe cele din Rodna Veche, Roşia Montana şi Săcărâmb, precum şi Uzinele metalurgice Firiza de Jos şi Zlatna. Pe lângă aceste mine ale statului au funcţionat şi societăţi miniere particulare, multe cu capital străin. Realităţile economice nu păreau să fi fost într-o contradicţie fundamentală cu mediul înconjurător, de vreme ce, la data de 16 iunie 1930 Baia Mare a fost declarată staţiune climatică, situaţie care a adus beneficii zonei pe parcursul deceniului 4. Parcul central, redenumit „Regina Maria” constituia un element important al staţiunii, căruia i se adăugau şi altele, precum Colonia de Pictură, Sanatoriul Wagner şi Hotelul Ştefan, loc în care se desfăşurau atât reprezentaţii teatrale, cât şi expoziţii ale pictorilor care promovau frumuseţile oraşului şi ale zonei adiacente. Piaţa din centrul vechi, în care se desfăşurau tradiţionalele târguri, a fost înlocuită, în anii 1933 – 1934, cu un parc bine îngrijit, toate aceste realităţi contribuind la definirea oraşului Baia Mare ca o aşezare urbană cochetă şi liniştită, în pofida dezvoltării activităţilor de extracţie şi de prelucrare a minereurilor neferoase, comparativ cu perioada anterioară. Bazată pe aceste atuuri, elita băimăreană a iniţiat demersuri pentru validarea oraşului şi din perspectivă administrativă, Baia Mare devenind reşedinţa judeţului Satu Mare pentru o scurtă perioadă (1926). Eşecul i-a determinat pe lideri să se orienteze spre alte proiecte astfel că la 5 iunie 1930 Baia Mare a devenit reşedinţa Episcopiei Greco-Catolice a Maramureşului, structură ecleziastică înfiinţată prin Concordatul semnat în 1927 între Sf. Scaun şi Regatul României, jurisdicţia sa întinzându-se asupra judeţelor Maramureş, Satu Mare şi a unei părţi din Sălaj. Catedrala noii episcopii a devenit biserica edificată în perioada 1905-1910, situată pe actuala stradă Vasile Lucaciu, care înlocuia prima biserică românească (1771), reşedinţa episcopală fiind în localul fostei Şcoli civile de fete, construit în anul 1892. Această configurare instituţională a adus prestigiu social oraşului, definindu-l ca un pol urban dinamic, având funcţiuni bine articulate de ordin economic, ecleziastic, cultural şi turistic. Avatarurile celui de-al doilea război mondial şi ale perioadei ocupaţiei (1940-1944) au marcat profund comunitatea băimăreană, însă pentru proiectele regimului comunist oraşul Baia Mare devenise interesant din perspectivă politică, economică şi administrativă. Astfel, localitatea a cunoscut un ritm accentuat de dezvoltare, mineritul şi metalurgia predominând în raport cu celelalte ramuri industriale. Această componentă a fost dublată de cea administrativă, oraşul devenind reşedinţa regiunii Baia Mare (1950), denumită ulterior Maramureş, iar în anul 1968 al judeţului Maramureş. Dezvoltarea economică, edilitară, educaţională, creşterea demografică au fost exponenţiale. Astfel, dacă în anul 1930 Baia Mare avea aproape 14.000 de locuitori, în 1977 numărul acestora trecea de 100.000. Realizările industriale şi urbane au fost dublate însă, cu precădere în ultimii ani ai regimului comunist, de o altă realitate care, treptat, a devenit nu doar diferită, ci şi opusă celei oficiale, cultivată de propaganda comunistă. Cenuşiul a început să predomine nu doar la nivelul imaginii de ansamblu, ci şi la cel al existenţei cotidiene, atât de marcată de lipsuri. Activităţile industriei miniere şi metalurgice au avut, pe lângă beneficiile dezvoltării şi prosperităţii, efecte negative asupra sănătăţii oamenilor şi mediului. În 2000 în apropiere de Baia Mare s-a produs unul dintre cele mai mari accidente ecologice din România: scurgerea de cianuri de la societatea „Aurul”, o firmă privată, joint-venture al companiei australiene Esmeralda Exploration și al guvernului român. Cianura deversată a afectat râurile Săsar, Lăpuș, Someș, Tisa și Dunăre înainte de a ajunge la Marea Neagră, care activa în domeniul reprocesării vechilor halde de steril rezultate în urma activităților miniere din zonă, vechi de secole pentru a extrage aur din acestea. SURSĂ: CER ŞI PĂMÂNT ROMÂNESC.