BIS aka OldNab

Numele tău: BIS aka OldNab Numele jucătorului sancţionat: eB Catalyn Data şi ora sancţiunii: 20.07.2018, 01:35 Sancţiune: Avertisment Motivul sancţiunii: Posturi inutile, chiar şi după ce a fost avertizat să înceteze. Link către topicul sancţiunii: Alte precizări: Las-o mai moale cu atitudinea asta.

Sa te sanctionezi si pe tine pentru posturi aiurea doar ca sa faci posturi, make sense? Eşti moderator şi nu ştim noi? Pentru că ai fost avertizat în prealabil, vei primi un avertisment.

O descriere a filmului: Scream 3 - Crimă în 3 timpi reprezintă pentru atât de cunoscutele thriller-uri din trilogia lui Wes Craven un apogeu febril. Primele două filme Scream nu numai că au reinventat un gen, dar au și introdus un nou tip de suspans - cu o doză sănătoasă de umor. Mai mare și mai complex decât precedentele episoade, capitolul final al seriei Scream reunește totul sub un principiu simplu: când este vorba despre o trilogie, toate pariurile sunt dejucate! Povestea din Scream 3 se petrece la Hollywood, în timpul filmărilor la Stab 3 - Întoarcerea la Woodsboro, un thriller ce ridică întrebări tulburătoare cu privire la evenimentele care au îngrozit orașul Woodsboro și care continuă să o urmărească pe Sidney Prescott (Neve Campbell). Trailer: Poze: Părere personală: Plot mai interesant decât la Scream 2, şi totuşi filmul este făcut în nota Scream, ceea ce este un plus. Un film bun, per total, merită vizionat dacă le-ai văzut pe primele două. Sursa: Recenzie personală + Cinemagia

A mai fost ceva de genul. T/C.

N-ai înţeles formatul. T/C.

Cancer. T/C.

E mai amuzant faptul că ai scris "aflii" decât această pseudomemă. Prost, T/C.

Nicolae Constantin Paulescu s-a născut la data de 30 octombrie 1869, în București și a decedat la 19 iulie 1931, în orașul natal. Ce l-a făcut cunoscut a fost, în primul rând, faptul că a contribuit la descoperirea hormonului antidiabetic eliberat de pancreas, numit, ulterior, insulină. „Pancreina” care a fost brevetată de dr. Paulescu, în aprilie 1922 era un extract apos al omogenizatului tisular de pancreas bovin, purificat parțial prin adăugare de acid clorhidric și sodă caustică. Administrând acest preparat bolnavilor săi numai sub formă de clismă, nu a avut nici un efect asupra glicemiei. În schimb, în 1916, Nicolae Paulescu a izolat substanța, pe care a numit-o pancreină (azi considerată a fi insulină) și a injectat extractul său în venele jugulare ale unor câini diabetici. Astfel, și-a dat seama că glicemia lor patologică a revenit, temporar, la normal. Nicolae Paulescu a studiat medicina la Paris și a lucrat o perioadă în spitalele pariziene, însă, în anul 1900 revine în țară, unde este numit profesor de Fiziologie la Facultatea de Medicină și Director al Clinicii de Medicină internă de la spitalul St. Vincent de Paul din București. Prelegerea cu care își deschide, în anul 1902, cursul de Fiziologie se numește„Generația spontanee și darwinismul în fața metodei experimentale”. În anul 1905, ține trei lecții faimoase:„Finalitatea în biologie”, „Materialismul”, „Suflet și Dumnezeu”. În concepția prof. Paulescu, exprimată în cadrul unuia dintre cursurile ţinute la facultatea de medicină despre rolul spitalului, ca aşezământ de tămăduire a suferinţelor şi despre medic, ca slujitor al oamenilor, medicul are de îndeplinit o slujbă sacră. Pornind de la pasajul Evangheliei după Matei, capitolul XXV, 36-40, „Bolnav am fost şi M-aţi cercetat… Întrucât aţi făcut unuia dintr-aceşti fraţi ai Mei, mai mici, Mie Mi-aţi făcut,“ dr. Paulescu face următoarea afirmație: „Dumnezeu vrea ca iubirea pe care i-o datorează oamenii să se reverse asupra bolnavilor săraci. Toţi oamenii, buni sau răi, virtuoşi sau vicioşi, conaţionali sau nu, primesc în spital aceleaşi îngrijiri, fără să se ţină seama de meritele sau nemernicia lor…“. Ucenicii prof. Paulescu primeau o educație profund creștină: „Când veţi intra în vreun spital, dezbrăcaţi-vă de patimile de cupiditate şi de orgoliu, lepădaţi-vă şi de trândăvie şi daţi-vă cu totul bolnavilor, cărora să le fiţi recunoscători dacă, îngrijindu-i, vă vor permite să vă instruiţi. (…) Urmând preceptele carităţii, îngrijiţi pe bolnavul mizerabil, nu ca pe un om, nu ca pe un frate care suferă, ci ca pe Însuşi Dumnezeu…“. Aurel Abramovici, unul dintre foștii săi studenți, vorbea cu admiraţie despre savantul român care a descoperit insulina: „Ca profesor, Paulescu era o figură covârşitoare. Lecţiile lui de fiziologie erau extrem de impresionante. Care dintre noi nu a fost cuprins de emoţie atunci când, în faţa unei studenţimi atente şi iubite, evoca existenţa dumnezeirii, a acelei forţe supreme în care el credea cu o convingere neclintită? Viaţa lui, pe care o petrecea mare parte în laborator a fost o perseverentă şi dezinteresată cercetare a adevărului şi o străduinţă continuă şi neobosită pentru alinarea durerilor omenirii. În aceasta punea el tot sufletul, pentru că o considera suprema ţintă a vieţii lui.“ Nicolae Paulescu a fost un medic care și-a iubit vocația și pacienții, de care se îngrijea cu multă atenție, atât trupește, cât și sufletește. Într-o zi, i-a fost adus la cabinet un bolnav sărac, plin de păduchi. Laborantul cabinetului s-a plâns, la vederea mizeriei pe care o lăsase în urmă, cel aflat în suferință: „Şi acesta fu cu păduchi!“ După ce profesorul i-a prescris bolnavului reţeta, împreună cu banii necesari pentru procurarea medicamentelor și l-a condus până la uşă, l-a certat dur pe angajatul său: „Ia mai taci din gură! Şi nu te apuca ca un năuc să spui cuiva… să nu-l umileşti. Cine ştie de unde i-a luat?… Bietul om… Parcă a vrut el să-i ia?!“ Nicolae Paulescu era de părere că doar morala creştină deţine remediul patimilor care întemnițează sufletele oamenilor: „Medicul trebuie să fie, în acelaşi timp, un savant care iubeşte din tot sufletul ştiinţa medicală, adică ştiinţa omului; să fie o fiinţă care se jertfeşte pentru alţii, până la moarte; în sfârşit, să fie un apostol al omenirii, sau mai bine zis un apostol al moralei… Prin profesia sa, medicul devine prietenul şi confidentul celor ce suferă, fie ei bogaţi sau săraci, tineri sau bătrâni, care-l ascultă şi se supun prescripţiilor lui. Or, cum un medic instruit cunoaşte instinctele - şi prin urmare şi patimile - îi este uşor ca, prin grai şi prin exemplu, să lumineze omenirea şi să-i îndrume educaţia socială care combate aceste patimi.“ Deși contemporanii săi darwiniști păreau imbatabili, totuși, dr. Nicolae Paulescu a avut mereu argumente științifice plauzibile, care îi întăreau afirmațiile: „Viaţa este efectul a două cauze imateriale: una, cauza secundară sau sufletul, unică pentru fiecare fiinţă vieţuitoare; alta, cauza primară sau Dumnezeu, unică pentru totalitatea fiinţelor vieţuitoare. A demonstra existenţa unei cauze prime a vieţii, imateriale, unice şi infinit înţelepte - iată limita sublimă la care ajunge fiziologia. Această primă cauză este Dumnezeu. Omul de ştiinţă nu se poate mulţumi deci să zică: „Credo in Deum“ (Cred în Dumnezeu). El trebuie să afirme: „Scio Deum esse“ (Ştiu că Dumnezeu există).“ SURSĂ: Active News.

Samuel Colt (n. 19 iulie 1814 – d. 10 ianuarie 1862) a fost un inventator și industriaș american. El a înființat Colt's Patent Fire-Arms Manufacturing Company, și este cunoscut pentru popularizarea revolverului. Contribuțiile inovatoare ale lui Colt în industria armelor de foc au fost descrise de istoricul James E. Serven ca „evenimente ce au format destinul armelor de foc americane”. În 2006, el a fost introdus în National Inventors Hall of Fame. Samuel Colt s-a născut la Hartford, Connecticut, în familia lui Christopher Colt, un țăran care se mutase cu familia în Hartford și s-a lansat în afaceri; mama sa a fost Sarah Colt, născută Caldwell, care a murit înainte ca Samuel să împlinească șapte ani. Christopher Colt s-a recăsătorit după doi ani cu Olive Sargeant. În familia Colt au crescut opt frați: cinci băieți și trei fete. Două dintre surori au murit în copilărie, iar cealaltă s-a sinucis mai târziu, în schimb frații lui Samuel au jucat un rol important în viața sa profesională. Colt a fost trimis argat la o fermă din Glastonbury la 11 ani, unde se ocupa cu treburile zilnice și mergea la școală. În Glastonbury, a găsit Compendium of Knowledge, o enciclopedie științifică pe care a preferat să o citească în locul studiului Bibliei. În această enciclopedie a găsit articole despre Robert Fulton și despre praful de pușcă, ambele motivându-l și dându-i idei ce aveau să-l influențeze pe Colt toată viața. După ce a auzit soldați vorbind despre succesul puștii cu două țevi și despre imposibilitatea de a trage cu arma de cinci sau șase ori la rând, Colt s-a hotărât să fie inventor și să creeze pușca imposibilă. În 1829, Colt a început să lucreze în fabrica de textile a tatălui său, aflată în Ware, Massachusetts, unde a avut acces la unelte, materiale, și la expertiza angajaților. Folosind ideile și cunoștințele tehnice obținute citind enciclopedia, Samuel a construit o pilă galvanică și a folosit-o pentru a detona o încărcătură cu praf de pușcă în apele lacului Ware. În 1832, tatăl l-a trimis pe mare să învețe meseria de marinar. Colt avea apoi să spună că ideea revolverului i-a venit după ce a observat cârma navei în prima sa călătorie pe mare. El a descoperit că „indiferent încotro se învârtea roata, spițele ei se aliniau mereu cu un ambreiaj care o ținea”. În această călătorie, Colt a făcut un model de lemn al revolverului. Când s-a întors în Statele Unite în 1832, s-a întors să lucreze pentru tatăl lui, care i-a finanțat producția a două prototipuri de pistoale. Acestea au ieșit de proastă calitate, decoarece Christopher Colt credea că ideea este o nebunie și a angajat doar mecanici ieftini și nepricepuți. Una dintre arme a explodat la tragere, iar cealaltă nu trăgea deloc. Ulterior, după ce a aflat de la chimistul fabricii despre protoxidul de azot, Colt a luat pe drum un laborator portabil și și-a câștigat existența făcând demonstrații în Statele Unite și în Canada. În această vreme, s-a pregătit să înceapă construcția de arme cu armurieri pricepuți din Baltimore, Maryland. În 1832, la 18 ani, Colt a cerut un patent pentru revolverul său și a declarat că se va „întoarce în curând cu un model”. În 1835, Samuel Colt a călătorit în Anglia, mergând pe urmele lui Elisha Collier, un bostonez care patentase o pușcă cu cremene. În ciuda reticenței oficialilor englezi de a emite patentul, ei nu au găsit niciun defect armei și a primit primul patent (numărul 6909). Apoi s-a dus în Franța să-și promoveze invenția, unde a auzit despre conflictul dintre Statele Unite și Prusia. Colt dorea să-și slujească țara și astfel s-a întors acasă. La întoarcere, însă, a aflat că Anglia aplanase conflictul și că războiul fusese evitat, așa că și-a înființat fabrica de producție a armelor de foc la Paterson, New Jersey. La scurt timp după întoarcerea în SUA, Colt a cerut un patent pentru „pistolul revolver”, primindu-l la 25 februarie 1836 (numerotat ulterior 9430X). Acesta, împreună cu patentul Nr. 1304, datat 29 august 1836, au protejat principiile de bază ale armei denumite Pistol Paterson. Colt nu a susținut că a inventat revolverul, întrucât designul său era doar o adaptare practică a flintei cu cremene rotitoare a lui Collier, patentată în Anglia și deja populară acolo. El a contribuit, totuși la utilizarea pieselor interșanjabile. Aceasta se arată clar într-o scrisoare trimisă de Samuel Colt tatălui său, în care scria: „primul muncitor primește două sau trei dintre cele mai importante piese…le fixează și apoi le dă mai departe următorului care mai montează o piesă, și apoi și el dă mai departe și tot așa până când se asamblează întreaga armă.” Acest prim revolver practic, făcut posibil de tehnologia armelor cu percuție, a stat la baza a ceea ce mai târziu avea să devină o moștenire culturală și industrială și o contribuție neprețuită la dezvoltarea tehnologiei războiului. Colt a înființat rapid o corporație în New York și New Jersey în aprilie 1836. Prin relațiile politice ale membrilor, Compania Manufacturieră de Arme Patentate din Paterson, New Jersey, a fost recunoscută de legislativul statului New Jersey la 5 martie 1837. Colt a primit o remunerație pentru fiecare armă vândută în schimbul partajării drepturilor asupra patentului, cu stipularea returnării patentului în cazul desființării companiei. SURSĂ: Wikipedia.

Dacă ţi-a plăcut acest meme, dă-mi o reacţie

<3

Ziua internaţională Nelson Mandela este marcată în fiecare an, la 18 iulie, ziua în care s-a născut fostul lider sud-african, un luptător în numele democraţiei, al libertăţii şi drepturilor omului. Adunarea Generală a Organizaţiei Naţiunilor Unite a instituit, în noiembrie 2009, ziua de 18 iulie drept Ziua internaţională Nelson Mandela, în semn de recunoaştere a contribuţiei fostului preşedinte sud-african la cultivarea păcii şi a libertăţii. A fost pentru prima dată când Organizaţia Naţiunilor Unite a desemnat o zi în onoarea unei persoane, potrivit http://www.sahistory.org.za/people/nelson-rolihlahla-mandela. Rezoluţia A/RES/64/13 a Adunării Generale a recunoscut valorile promovate de Nelson Mandela şi implicarea sa în slujba umanităţii, în vederea soluţionării, pe de o parte a conflictelor inter-rasiale şi, pe de altă parte de îmbunătăţire a acestor relaţii, promovarea şi protejarea drepturilor omului, reconcilierea, egalitatea de gen şi drepturile copiilor şi ale altor grupuri vulnerabile, precum şi în dezvoltarea comunităţilor sărace şi subdezvoltate. Aceasta recunoaşte, de asemenea, contribuţia liderului sud-african la lupta pentru democraţie pe plan internaţional şi promovarea unei culturi a păcii în întreaga lume, se menţionează pe www.un.org. Timp de 67 de ani, Nelson Mandela şi-a pus viaţa în slujba umanităţii, ca avocat al drepturilor omului, fiind un prizonier al conştiinţei, un om al păcii internaţionale şi, mai ales, primul preşedinte al Africii de Sud, libere, ales în mod democratic. Fundaţia ''Neslon Mandela'' dedică Ziua internaţională Nelson Mandela din 2017, acţiunilor îndreptate împotriva sărăciei, onorând, totodată, modul de a conduce şi devotamentul fostului lider sud-african în lupta împotriva sărăciei şi în promovarea justiţiei sociale pentru toţi. În decembrie 2015, Adunarea Generală a ONU a hotărât extinderea scopului Zilei internaţionale Nelson Mandela, în vederea susţinerii condiţiilor umane în închisori, a creşterii gradului de conştientizare faţă de cei închişi care sunt o parte continuă a societăţii, precum şi aprecierea muncii personalului din închisori, un serviciu social cu o importanţă aparte. Rezoluţia A/RES/70/175 a Adunării Generale a adoptat normele minime standard revizuite pentru tratamentul deţinuţilor, a aprobat că acestea ar trebui să fie cunoscute drept "Normele Nelson Mandela", în amintirea moştenirii primului preşedinte de culoare al Africii de Sud, care a petrecut 27 de ani în detenţie luptând pentru democraţie şi libertate. Nelson Rolihlahla Mandela s-a născut la 18 iulie 1918, în Transkei, Africa de Sud. Mandela a urmat cursurile Universităţii Fort Hare şi ale Universităţii din Witwatersrand, unde a studiat dreptul, indică http://www.nobelprize.org/. S-a alăturat Congresului Naţional African în 1944 şi s-a angajat în lupta de rezistenţă împotriva politicilor de apartheid ale Partidului Naţional, de guvernământ, după 1948. A fost arestat de mai multe ori, pentru ca apoi să fie judecat pentru înaltă trădare, iar Congresul Naţional African a fost scos în afara legii. Procesul ''înaltei trădări'' intentat lui Mandela şi colaboratorilor avea să fie dat uitării un an mai târziu, în 1961, când autorităţile şi-au îndreptat atenţia către votarea noii Constituţii, în care politica de apartheid era oficializată ca politică de stat. În acest context, Nelson Mandela a adoptat o poziţie extremă, îndemnând populaţia, printr-o serie de discursuri, la grevă generală. În replică, autorităţile au decis mobilizarea armatei şi declararea stării de urgenţă. În acelaşi an, Nelson Mandela şi liderii protestararilor au hotărât formarea unei grupări radicale de luptă contra guvernului. Mandela a continuat lupta şi pe plan extern, în 1962 participând la Conferinţa Pan-africană pentru Promovarea Drepturilor Omului, unde a fost primit cu simpatie. La întoarcerea în ţară, însă, a fost arestat sub acuzaţia de părăsire ilegală a ţării şi îndemn la revoltă. Condamnat pe viaţă la 12 iunie 1964, a fost eliberat, după 26 de ani închisoare, la 11 februarie 1990. La un an după eliberarea sa din închisoare, în 1991, la prima Conferinţă a Congresului Naţional African (ANC) desfăşurată în Africa de Sud, Nelson Mandela a fost ales preşedinte al congresului, iar Oliver Tambo a fost însărcinat să organizeze alegeri generale. A condus negocierile cu preşedintele ţării F.W. de Klerk pentru abolirea politicii opresive a apartheidului şi organizarea de alegeri universale. Anul 1993 i-a adus recunoaşterea internaţională, prin acordarea Premiului Nobel pentru Pace, alături de fostul preşedinte al Africii de Sud, Frederik Willem de Klerk. A primit, de-a lungul timpului, peste 250 de distincţii şi medalii. Nelson Mandela a fost ales preşedinte al Africii de Sud prin vot universal, într-un scrutin larg reprezentativ. A depus jurământul, la 10 mai 1994, devenind primul preşedinte de culoare al Africii de Sud. Mandatul liderului sud-african s-a axat pe dezmembrarea moştenirii apartheidului, prin combaterea rasismului instituţionalizat şi a inegalităţii şi prin promovarea reconcilierii rasiale. A pus bazele unei comisii pentru cercetarea abuzurilor împotriva drepturilor omului. A introdus politici menite să încurajeze reforma agrară, extinderea serviciilor de sănătate publică şi combaterea sărăciei. A fost preşedinte al Congresului Naţional African din 1991 până în 1997. În 1996 a ratificat o nouă constituţie a statului sud-african. În 1999 s-a retras de pe scena politică şi s-a concentrat asupra activităţilor de binefacere pentru combaterea sărăciei şi a HIV/SIDA. A organizat, în 2003, primul concert mondial dintr-o serie dedicată campaniei sale anti-SIDA, denumită 46664, după vechiul număr purtat în închisoare. În 2004, a pus bazele Fundaţiei ''Nelson Mandela'', a Fondului ''Nelson Mandela pentru copilărie'' şi a Fundaţiei ''Mandela Rhodes'' pentru a-şi continua activitatea umanitară. Nelson Mandela a murit la 5 decembrie 2013, la Johannesburg. SURSĂ: AGERPRES.

Vasil Levski (în bulgară Васил Левски, scris în trecut Василъ Лѣвскій, pronunțat vɐˈsiɫ ˈlɛfski), născut Vasil Ivanov Kuncev (Васил Иванов Кунчев), a fost un revoluționar și erou național al Bulgariei. Numit Apostolul Libertății, Levski a ideologizat și a elaborat strategia unei mișcări revoluționare pentru eliberarea Bulgariei de sub dominația otomană. Fondator al Organizației Revoluționare Interne⁠, Levski a căutat să declanșeze revolta la nivel național printr-o rețea de comitete regionale secrete. Născut în orașul subbalcanic⁠ Karlovo într-o familie din clasa de mijloc, Levski a devenit călugăr ortodox înainte de a emigra și de a adera la cele două legiuni bulgare⁠ din Serbia și la alte grupări revoluționare bulgare. În străinătate, el a dobândit porecla Levski, „ca un leu”. După ce a lucrat ca învățător în teritoriile bulgare, și-a propagat opiniile și a dezvoltat conceptul organizației sale revoluționare activă acolo, o idee inovatoare, care a înlocuit strategiile din trecut, ale grupurilor de lobby din exil. În România, Levski a contribuit la înființarea Comitetului Revoluționar Bulgar Central⁠, compus din exilați bulgari. În timpul călătoriilor sale prin Bulgaria, Levski a stabilit o rețea largă de comitete insurecționare. Autoritățile otomane l-au capturat însă la un han de lângă Loveci și l-au executat prin spânzurare în Sofia. Levski privea dincolo de actul eliberării: își imagina o republică bulgară „pură și sacră” cu egalitate etnică și religioasă⁠. Conceptele sale au fost descrise ca o luptă pentru drepturile omului, inspirată de liberalismul progresist al Revoluției Franceze și al societății europene occidentale din secolul al XIX-lea. Levski este comemorat cu monumente în Bulgaria și Serbia, și numeroase instituții naționale poartă numele lui. În 2007, el s-a clasat pe primul loc într-un sondaj de televiziune ce evalua cel mai mare bulgar al tuturor timpurilor. SURSĂ: Wikipedia.

18 iulie este ziua în care Nadia Comăneci a intrat în istoria gimnasticii cu prima notă de 10 obţinută într-o competiţie. S-a întâmplat în Canada, la Montreal, în 1976, la cea de-a XXI-a ediție a Jocurilor Olimpice de vară. Gimnasta Nadia Comăneci a obținut trei medalii de aur, iar România a ocupat locul nouă pe națiuni, cu patru medalii de aur, nouă de argint și 14 de bronz. Aflaţi din Pagina de istorie cum evoluţia Nadiei Comăneci a luat prin surprindere o lume întregă. Jocurile Olimpice de la Montreal au fost deschise, oficial, în 17 iulie 1976, de regina Elisabeta a II-a a Marii Britanii. La ediţia din 1976, au participat 92 de țări și 6.028 de sportivi. Unul dintre aceşti sportivi era românca Nadia Comăneci, care la vremea respectivă avea 14 ani. În 18 iulie 1976, gimnastica mondială a învăţat ce înseamnă perfecţiunea. Reprezentanta României, Nadia Comăneci, după o evoluţie impecabilă la paralele, dă peste cap calculatorul Olimpiadei, nepregătit să arate nota 10 pe tabelă. După această primă notă de 10, Nadia Comăneci a obținut scorul perfect la olimpiadă de încă şase ori. Nadia a și câștigat trei medalii de aur, o medalie de argint şi una de bronz. Acasă, succesul său i-a adus distincția de „Erou al Muncii Socialiste”, fiind cea mai tânără româncă distinsă cu acest titlu. La Olimpiada de la Montreal, România s-a clasat pe locul 9 în clasament, cu 27 de medalii obţinute, dintre care 4 de aur. Trei dintre acestea au fost obținute de Nadia Comăneci. În cariera sa, Nadia a câştigat, în total, cinci medalii olimpice de aur. Este considerată a fi una dintre cele mai bune sportive ale secolului XX și una dintre cele mai bune gimnaste ale lumii, din toate timpurile. Este primul sportiv român inclus în memorialul International Gymnastics Hall of Fame. Ea s-a retras din activitatea competițională după Jocurile Olimpice din 1980 de la Moscova. În noaptea de 27/28 noiembrie 1989 a trecut ilegal granița româno-maghiară, în cele din urmă solicitând azil politic guvernului Statelor Unite. Acum Nadia este o femeie de afaceri de succes şi este implicată, în continuare, în sport şi în susţinerea unor cauze caritabile. SURSĂ: RFI.