Jump to content

Probleme tehnice pe serverele de sa-mp. Mai multe detalii aici.

Modificări ore jucate facțiuni + sloturi ganguri. Mai multe detalii aici.

 

Clarificări despre c-bug/c-shot aici.

BIS aka OldNab

Moderator: Politics
  • Content count

    8601
  • Joined

  • Last visited

Community Reputation

1304 Legendary

About BIS aka OldNab

  • Rank
    Glorie eternă Mareşalului!
  • Birthday 12/18/1999

Profile Information

  • Gender
    Male
  • Location
    Iaşi
  • Hobbies
    Patriot român

Previous Fields

  • Real name
    Seba
  • RPG1 Nickname
    OldNab
  • RPG3 Nickname
    BIS
  • RPG4 Nickname
    BIS

Recent Profile Visitors

12538 profile views
  1. Este o mașinărie complexă folosită pentru aplicarea pedepsei capitale, decapitarea. Este compusă dintr-o cadru înalt de aproximativ 4 metri înălțime de care stă suspendată o lamă triunghiulară de 40 de kilograme susținută de o coardă elastică, ce cade peste capul victimei. Ghilotina a existat și a fost folosită pentru execuții în Anglia înainte de Revoluția Franceză, dar francezii au dezvoltat această mașinărie, fiind prima națiune care a folosit-o ca metodă standard de execuție. La 25 aprilie 1792, tâlharul Nicolas J. Pelletier a devenit prima persoană executată cu ajutorul ghilotinei. Numele de ghilotină provine de la doctorul francez Joseph-Ignace Guillotin, membru în Adunarea Națională Revoluționară. El este cel care a sugerat să fie introdusă ca metodă de execuție. Din acel moment, dispozitivul groaznic a fost singura metodă legală de execuție în Franța până la abolirea pedepsei cu moartea în 1981. Ultima execuție a avut loc la 10 septembrie 1977, prin tăierea capului lui Hamida Djandoubi. În Franța, aceste execuții au fost privite și ca un mod de distracție publică care atrăgea numeroși oameni. De altfel, ultima execuție publică a fost cea a lui Eugene Weidmann, care a fost condamnat pentru uciderea a 6 persoane și executat la 10 septembrie 1939. Din epoca napoleoniană, ghilotina a fost folosită și în Germania, Austria etc. SURSĂ: AGERPRES.
  2. Născut la 27 noiembrie 1701, Anders a fost un fizician, matematician și astronom suedez. După numele său sunt astăzi denumite gradele termice. În anul 1737 participă la o expediție în Laponia (Torneo), condusă de: Pierre Louis Maupertuis, Alexis Claude Clairaut și Pierre-Charles Lemonnier pentru a determina lungimea unui grad de meridian. Expediția a confirmat ideea lui Isaac Newton, conform căreia Pământul nu este perfect sferic, ci aplatizat la poli. Pentru cercetările sale meteorologice, Anders Celsius a stabilit scara Celsius, pe care a descris-o în lucrarea sa Observații privind două grade persistente la un termometru, publicată în 1742. El a folosit două puncte fixe: temperatura de topire a gheții și temperatura de fierbere a apei. Aceasta nu era o idee nouă, Isaac Newton lucrase deja cu ceva asemănător. Deosebirea era aceea că Celsius a folosit temperatura de topire, și nu cea de îngheț. Experimentele pentru o bună calibrare a termometrului s-au desfășurat pe parcursul a două ierni. Repetând experimentul de multe ori, el a descoperit că gheața se topește întotdeauna la același punct de calibrare marcat pe termometru. El a descoperit un punct similar la fierberea apei (punctul de evaporare a apei), deși când această determinare se face cu o precizie ridicată se observă o variație a acestui punct în funcție de presiunea atmosferică. În momentul în care se îndepărta termometrul de vapori, nivelul mercurului creștea puțin. Acest fenomen se poate explica prin răcirea și contractarea rapidă a sticlei. Dezvoltată la începutul secolului al XVIII-lea, această scară se raportează la punctele de îngheţ şi fierbere ale apei. Iniţial, punctului de îngheţ i s-a asociat temperatura de 1000C, în timp ce temperatura de fierbere a fost de 100C. Biologul suedez Carolus Linnaeus, coleg cu Celsius la Universitatea din Upsalla (al patrulea oraş ca mărime al Suediei), celebru pentru clasificările de plante şi animale, a inversat cele două valori. La scurtă vreme după ce realizează inovația ce avea să revoluționeze lumea, împlinindu-și menirea în această viață, Anders moare la aproape 43 ani (1744). SURSĂ: Radio Zidul.
  3. Cromwell, Oliver (25.04.1599 , Huntingdon, Huntlngdonshire, Anglia – 3.09.1658, Londra). Soldat şi om de stat englez care a condus forţele parlamentare în timpul războaielor civile engleze; Lord Protector al Angliei, Scoţiei şi Irlandei între 1653 şi 1658, în timpul Commonwealthului republican. Ca general angajat în Războiul Civil Englez de partea forţelor parlamentare, împotriva regelui Carol I, Cromwell a contribuit la prăbuşirea monarhiei Casei Stuart şi, ca Lord Protector, a ridicat ţara din starea de decădere în care se afla de la moartea reginei Elisabeta I la rangul de mare putere europeană. Om cu mari calităţi şi cu un caracter puternic, Cromwell a fost unul dintre cei mai remarcabili conducători din istoria europeană modernă, căci, deşi era calvinist convins, credea profund în valoarea toleranţei religioase. Totodată, victoriile lui Cromwell din ţară şi de peste hotare au contribuit la răspândirea şi consolidarea gândirii puritane, atât în Marea Britanie cât şi în America de Nord, gândire care a exercitat o mare înrâurire asupra vieţii politice şi sociale până în epoca actuală. Cromwell era unicul fiu al lui Robert Cromwell şi al Elisabetei Steward. Tatăl său fusese membru al unuia dintre parlamentele reginei Elisabeta şi, ca nobil şi judecător de pace, participa activ la administrarea problemelor din Huntington, în estul ţării. Robert Cromwell a murit când fiul său avea 18 ani, dar văduva lui a atins vârsta de 89 de ani. Oliver a mers la şcoala din localitate, apoi, timp de un an, la colegiul Sidney Sussex din Cambridge. După moartea tatălui său a plecat de la Cambridge ca să aibă grijă de mama şi de surorile sale, dar se pare că a studiat o vreme la Lincoln’s Inn, la Londra, unde gentlemanii de ţară erau iniţiaţi în domeniul dreptului. În august 1620 s-a căsătorit cu Elizabeth, fiica lui Sir James Bourchier, comerciant în Londra. Cu ea a avut cinci fii şi patru fiice. După tată, Cromwell se trăgea indirect din şeful de cabinet al lui Henric VIII, Thomas Cromwell, care îi sprijinise pe străbunicul şi pe bunicul lui Oliver să dobândească întinse foste domenii monahale în Huntingdon şi în Fenland. Oliver era cel mai mare fiu supravieţuitor al celui mai tânăr fiu al unui cavaler; a moştenit o proprietate modestă, dar a fost crescut în preajma bunicului său, care era însărcinat cu organizarea petrecerilor de vânătoare ale regelui. Educaţia primită avea să-i insufle un puternic protestantism evanghelic şi un sentiment intens al prezenţei providenţiale a lui Dumnezeu în treburile omeneşti. La începutul căsătoriei, Cromwell, ca şi tatăl său, era profund conştient de responsabilităţile sale faţă de semeni şi se ocupa foarte atent de problemele din Fenland, dar era totodată în prada unor frământări spirituale şi psihice care-i tulburau mintea şi-i zdruncinau sănătatea. Se pare că experienţa convertirii s-a produs abia în preajma vârstei de 30 de ani; mai târziu îi va descrie unui văr cum a reuşit să iasă la lumină din întuneric. Totuşi, nu putuse primi harul lui Dumnezeu fără să simtă un soi de „egoism, vanitate şi răutate”. Se credea „mai-marele păcătoşilor” până când a înţeles că era de fapt unul dintre aleşii lui Dumnezeu. La 30 de ani, Cromwell şi-a vândut pământurile şi a devenit arendaş pe proprietatea lui Henry Lawrence, la St. Ives, în Cambridgeshire. Lawrence plănuia să emigreze în Noua Anglie, iar Cromwell voia să-l însoţească, dar planul a eşuat. Nu există nici o dovadă potrivit căreia Cromwell ar fi luat activ parte la opoziţia faţă de politicile financiare şi sociale ale lui Carol I, dar avea, cu siguranţă, destulă influenţă în societatea din estul Angliei ca să-i apere pe predicatorii locali de politicile religioase ale regelui şi ale arhiepiscopului William Laud. Avea legături strânse cu grupurile puritane din Londra şi Essex, existând anumite indicii că ar fi participat şi poate şi predicat la o întrunire secretă cu caracter religios. Cromwell devenise cunoscut în Parlamentul din 1628-1629 ca puritan pătimaş şi cam din topor, care lansase un atac asupra episcopilor lui Carol I. El considera că orice creştin putea stabili un contact direct cu Dumnezeu prin rugăciune şi că principala îndatorire a clerului era să-i inspire pe laici prin predică. Astfel, i-a susţinut din banii proprii pe predicatorii sau „lectorii” protestanţi itineranţi şi şi-a manifestat făţiş antipatia faţă de episcopul local din Ely, un cap al Bisericii Anglicane, care susţinea importanţa autorităţii rituale şi episcopale. El l-a criticat pe episcop în Camera Comunelor şi a fost numit membru al unui comitet care să investigheze şi alte plângeri împotriva episcopului. Cromwell n-avea încredere în nimeni din întreaga ierarhie a Bisericii Angliei, cu toate că nu s-a opus niciodată unei biserici de stat. În consecinţă, a pledat pentru abolirea instituţiei episcopatului şi pentru interzicerea ritualului prestabilit, aşa cum era indicat în Cartea Rugăciunilor Comune. El era de părere că toate congregaţiile creştine trebuiau să aibă dreptul de a-şi înţelege propriii pastori, care să le slujească prin predici şi rugăciuni necesare în diferite ocazii. Alegerea lui Cromwell în Parlamentul din 1640 pentru comitatul Cambridge a fost rezultatul relaţiilor strân-se dintre el şi puritanii radicali din consiliul orăşenesc. În Parlament şi-a menţinut reputaţia de înflăcărat religios, promovând o reformă radicală. Dar era prea sincer pentru liderii opoziţiei, care au încetat să-l mai folosească ca purtător de cuvânt după lunile petrecute în Parlamentul cel Lung. Deşi Cromwell împărtăşea nemulţumirea tovarăşilor săi în materie de taxe, monopoluri şi alte sarcini impuse poporului, doar religia a fost cea care l-a adus întâia dată în opoziţie cu guvernul regelui. Atunci când John Pym şi prietenii săi i-au prezentat regelui Carol I în noiembrie 1641 „Marea Interpelare” ce cuprindea peste 200 de articole, printre care şi unul care-i critica cu asprime pe episcopi „şi pe cei corupţi din cler, care preţuiesc formalismul şi supersiţiile” menite să întărească propria „tiranie ecleziastică şi uzurpare”, Cromwell a declarat că, dacă nu ar fi făcut parte din Camera Comunelor, ar fi vândut tot ce avea „a doua zi şi nu s-ar mai fi întors nicicând în Anglia”. Interpelarea n-a fost acceptată de rege, mărindu-se astfel prăpastia dintre el şi criticii săi din Camera Comunelor. O lună mai târziu, Carol a încercat fără succes să-i aresteze pe cinci dintre capi, pentru trădare: pe atunci Cromwell nu era încă suficient de important ca să se numere printre aceştia, dar în 1642, când regele a părăsit Londra ca să strângă o armată şi s-a ajuns la război civil, Cromwell a început să se remarce nu numai ca puritan sincer, dar şi ca un om practic, capabil să organizeze şi să conducă. În iulie, a obţinut permisiunea Camerei Comunelor să îngăduie circumscripţiei din Cambridge să formeze şi să înarmeze companii pentru apărare, iar în august s-a dus el însuşi la Cambridge ca să împiedice colegiile să-şi pună resursele la dispoziţia regelui, iar odată cu declanşarea războiului, s-a înrolat într-o trupă de cavalerie în Hungtingdon, oraşul lui natal. În calitate de căpitan, şi-a făcut prima apariţie împreună cu trupa sa către sfârşitul Bătăliei de la Edgehill (23 octombrie 1642), unde Robert Devereux, al treilea conte de Essex, a comandat trupele Parlamentului, în prima înfruntare importantă a războiului. În 1643, Oliver Cromwell a dobândit deopotrivă reputaţia de bun organizator militar şi de bun luptător. Încă de la început a stăruit ca partizanii Parlamentului să fie aleşi cu multă precauţie şi pregătiţi corespunzător, angajându-se să găsească oameni fideli, cu purtări bune, indiferent de religia sau de statutul lor social. Numit colonel în februarie, a recrutat un regiment de cavalerie de prima mână. El cerea ca soldaţii lui să fie bine trataţi şi plătiţi regulat, dar exercita şi o disciplină strictă. Dacă înjurau, erau amendaţi; dacă se îmbătau, erau puşi în butuci; dacă se strigau unii pe alţii „capete rotunde” – preluând porecla dispreţuitoare pe care le-o dăduseră regaliştii, din pricina părului tuns scurt -, erau degradaţi, iar dacă dezertau, erau biciuiţi. Şi-a instruit atât de bine oamenii din cavalerie, încât putea să-i verifice şi să le îndrepte greşelile imediat ce atacau în luptă. Acesta era unul dintre atuurile remarcabile ale lui Cromwell în calitate de comandant pe câmpul de luptă. Pe tot parcursul lui 1643 a activat în provinciile estice pe care le cunoştea foarte bine. Acestea au format un centru renumit de putere parlamentară, dar, nedorind să rămână în defensivă, Cromwell era hotărât să prevină pătrunderea regaliştilor din Yorkshire în provinciile estice şi a decis să contraatace. Regrupându-şi oamenii într-un moment de criză în faţa inamicului neînvins, a câştigat Bătălia de la Gainsborough, Lincolnshire, pe 28 iulie. În aceeaşi zi a fost numit guvernator al insulei Ely, un deal asemănător cu un platou enorm ce se ridica deasupra terenurilor mlăştinoase din împrejurimi, gândit ca un posibil bastion împotriva înaintării regaliştilor. Cromwell, luptând alături de generalul parlamentar Sir Thomas Fairfax, a reuşit să stăvilească atacurile regaliştilor la Winceby, Lincolnshire, şi apoi a asediat cu succes Newark, în Nottinghamshire. Putea de-acum să convingă Camera Comunelor, mulţumită de victoriile sale, să alcătuiască o nouă armată care nu numai că avea să apere estul Angliei, dar şi să pornească în marş şi să atace duşmanul. Această nouă armată s-a format sub comanda lui Edward Montagu, al doilea conte de Manchester, la începutul Iui 1644. Făcându-şi apariţia Ia Camera Comunelor, Cromwell l-a felicitat pe Manchester pentru preluarea comenzii, dar i-a criticat pe unii dintre ofiţeri, acuzându-i de incompetenţă sau pentru conduita lor „profană” şi „delăsătoare”. Deşi nu toţi membrii Camerei Comunelor l-au aprobat pe Cromwell pentru că-şi folosea poziţia politică pentru a-i defăima pe ceilalţi ofiţeri, prietenii l-au susţinut şi în 1644 a fost numit adjunct al lui Manchester, cu rangul de locotenent-general, plătit cu cinci lire pe zi. După ce a fost încheiată o alianţă cu scoţienii, a fost numit şi membru al Comitetului Celor Două Regate, care era responsabil cu strategia de ansamblu a războiului civil, dar, cum era pe front în timpul campaniilor, Cromwell a luat rareori parte la deliberările acestuia. Armata lui Manchester a luat cu asalt oraşul Lincoln în mai 1644, mărşăluind apoi către nord ca să se alăture scoţienilor şi parlamentarilor din Yorkshire la asediul cetăţii York. Comandantul trupelor lui Carol I, prinţul Rupert, a cedat însă, permiţând ridicarea asediului. El fusese oricum înfrânt în Bătălia de la Marston Moor pe 2 iulie 1644, în urma căreia nordul Angliei a fost atribuit Parlamentului. Cromwell s-a distins încă o dată în luptă, iar când armata lui Manchester s-a întors în estul Angliei, culcându-se pe lauri, Cromwell l-a criticat pe comandant pentru încetineală şi trândăvie. Nu era convins că Manchester dorea cu adevărat să câştige războiul şi, la jumătatea lui septembrie, şi-a prezentat nemulţumirile în faţa Comitetului Celor Două Regate. Conflictul dintre cei doi comandanţi a fost aplanat, dar, după înfrângerea de la Newbury, cauzată în mare parte de refuzul contelui de Manchester de a susţine cu infanteria sa cavaleria lui Cromwell, conflictul a reizbucnit. Cromwell şi-a explicat de data aceasta în detaliu plângerea referitoare la conduita militară a lui Manchester în Camera Comunelor; Manchester a replicat, atacându-l pe Cromwell în Camera Lorzilor. Plănuia chiar să-l pună sub acuzare pe Cromwell pentru „instigare”. Aceste conflicte au fost însă aplanate din nou. În decembrie 1644, Cromwell a propus ca nici unui membru al Parlamentului să nu i se permită să deţină comenzi sau funcţii în forţele armate; propunerea a fost acceptată şi s-a hotărât totodată constituirea unei noi armate, sub conducerea lui Sir Thomas Fairfax. Cromwell, admirator al lui Fairfax, i-a anunţat numele din timp şi s-a ocupat apoi personal cu organizarea noii armate, din care, ca membru al Parlamentului, era el însuşi exclus. Postul de comandant-adjunct rămăsese însă neocupat şi în vara lui 1645, când războiul era în toi, Fairfax a insistat ca Cromwell să-l preia. A luptat apoi în bătăliile de la Naseby şi Langport, unde ultimele două regimente ale lui Carol I au fost nimicite. În ianuarie 1646, Camera Comunelor l-a răsplătit pe Cromwell pentru serviciile sale cu 2 500 de lire pe an din pământurile confiscate regaliştilor şi i-a reînnoit funcţia pentru încă şase luni. El a putut astfel să se alăture lui Fairfax la asediul Oxfordului, din care Carol I a scăpat înainte ca oraşul să se predea. Cromwell era încântat de felul în care se desfăşurase războiul de când Fairfax preluase conducerea noii armate şi de când conţii de Essex şi Manchester, prea lenţi, fuseseră înlăturaţi de la comandă. El a atribuit aceste victorii proniei cereşti şi a cerut ca oamenii care şi-au servit ţara cu atâta credinţă să primească răsplată cuvenită. După bătălia de la Naseby s-a adresat preşedintelui Camerei Comunelor, insistând ca „oamenii aceia atât de cinstiţi” să nu fie lăsaţi pradă descurajării: „cel care-şi primejduieşte viaţa pentru libertatea ţării sale trebuie să se încreadă în Dumnezeu pentru libertatea sa de conştiinţă şi în voi pentru libertăţile pentru care a luptat”. Dar când războiul s-a încheiat, Camera Comunelor a vrut să dizolve armata cât mai ieftin şi mai repede cu putinţă. Dezamăgit, Cromwell i-a spus lui Fairfax în martie 1647 că „parcă niciodată sufletul oamenilor n-a fost mai plin de amărăciune”. S-a străduit să reconcilieze Parlamentul cu armata şi a făcut parte din comisia parlamentară menită să stabilească termenul de demobilizare, exceptându-i pe cei care doreau să ia parte la o campanie în Irlanda. În luna mai a apreciat că soldaţii ar putea fi de acord cu demobilizarea, dar că ar fi refuzat să lupte în Irlanda şi că se găseau „într-o stare de profundă suferinţă”. Când liderii civili din Camera Comunelor au vrut să dizolve armata fără întârziere şi să angajeze în schimb o gardă scoţiană, Cromwell, căruia nu-i plăcuseră scoţienii niciodată şi care considera că soldaţii englezi au fost trataţi cu neruşinare, a părăsit Londra pe 4 iunie 1647, laolaltă cu tovarăşii săi de arme. În restul acelui an dificil Oliver Cromwell a încercat să găsească o rezolvare paşnică a conflictelor din regat, dar sarcina părea imposibilă; nu mult după aceea, buna credinţă i-a fost pusă la îndoială. Armata era din ce în ce mai refractară şi, când Cromwell a părăsit Londra, o parte dintre soldaţi l-au luat prizonier pe Carol I. Cromwell şi ginerele său, Henry Ireton, au stat de vorbă cu regele în două rânduri, încercând să-l convingă să aprobe un aranjament constituţional pe care să-l supună ulterior dezbaterii Parlamentului. În acel moment, Cromwell, care nu era un duşman al regelui, a fost impresionat de devotamentul acestuia faţă de copiii săi. Sarcina sa principală era totuşi să înlăture sentimentul general al armatei că nu se putea încrede nici în rege, nici în Parlament. Când generalul Fairfax, sub presiunea mulţimii, a condus armata către sediul Parlamentului din Londra, Cromwell a cerut cu insistenţă ca autoritatea Parlamentului să fie apărată, iar în septembrie s-a opus propunerii făcute în Camera Comunelor ca Parlamentul să nu se mai adreseze regelui. După numai o lună, Cromwell a luat cuvântul la întrunirile Consiliului General al Armatei (alcătuit din reprezentanţii aleşi ai soldaţilor, numiţi „agitatori”) şi a dat toate asigurările că nu era angajat în nicio formă de guvernare şi că nu avea nici un fel de înţelegeri ascunse cu regele. Pe de altă parte, temându-se de anarhie, el s-a opus unor măsuri extremiste, precum abolirea monarhiei şi a Camerei Lorzilor şi introducerea unei constituţii mai democrate. Eforturile lui Cromwell de a acţiona ca mediator între armată, Parlament şi rege au fost zădărnicite total de evadarea regelui din palatul Hampton Court unde fusese ţinut într-o captivitate decentă. El a fugit pe insula Wight şi a iniţiat negocieri cu împuterniciţii scoţienilor, cărora le-a propus să-l ajute să revină pe tron în condiţiile stabilite de ei. Pe 3 ianuarie 1648, Cromwell şi-a abandonat poziţia de până atunci şi, afirmând în faţa Camerei Comunelor că regele era „un om încăpăţânat, căruia Dumnezeu i-a împietrit inima”, s-a pronunţat în favoarea propunerii, de altfel adoptate, ca Parlamentul să nu se mai adreseze regelui. Regaliştii, încurajaţi de acordul dintre rege şi scoţieni şi de eşecul lui Cromwell de a concilia armata cu Parlamentul, au pus din nou mâna pe arme, declanşând al doilea război civil. Generalul Fairfax l-a însărcinat mai întâi pe Cromwell să înăbuşe o revoltă în Ţara Galilor, după care l-a trimis în nord să lupte împotriva armatei scoţiene care invadase Anglia în iunie. Deşi armata sa era inferioară numeric celei scoţiene şi celei a regaliştilor din nord, el le-a înfrânt pe amândouă în urma unei campanii în Lancashire, a pătruns apoi în Scoţia şi a restabilit ordinea. În final a revenit la Yorkshire şi a preluat comanda asediului de la Pontefract. Corespondenţa pe care a purtat-o în timpul asediului cu guvernatorul insulei Wight, a cărui sarcină era să-l supravegheze pe rege, dezvăluie că Cromwell se întorcea din ce în ce mai mult împotriva lui Carol. Reprezentanţii Parlamentului fuseseră trimişi pe insulă să facă o ultimă încercare de a trata cu regele. Cromwell i-a declarat însă guvernatorului că regele nu era demn de încredere, că nu trebuia făcută nicio concesie în privinţa religiei şi că armata putea fi considerată o forţă legitimă, capabilă să asigure siguranţa poporului şi libertatea tuturor creştinilor. În vreme ce Cromwell, încă nehotărât asupra atitudinii pe care urma să o adopte, zăbovea în nord, ginerele său, Ireton, împreună cu alţi ofiţeri din armata sudică au întreprins o acţiune decisivă. Au formulat o interpelare în Parlament, plângându-se de negocierile care aveau loc în insula Wight şi cerând ca regele să fie judecat ca „om sângeros”. Deşi Cromwell era încă nesigur de propriile opţiuni, a acceptat ca armata sa să îmbrăţişeze opinia celei din sud. Fairfax i-a ordonat să se întoarcă la Londra, dar a ajuns acolo după ce Ireton şi colegii lui îi expulzaseră din Camera Comunelor pe toţi membrii care favorizaseră continuarea negocierilor cu regele. Cromwell a dat asigurări că nu fusese la curent cu planul de epurare a Camerei Comunelor, dar de vreme ce se făcuse acest lucru, se declara mulţumit şi se angaja să menţină starea de fapt. Ezitant până în ultima clipă, Cromwell, împins de ireton, a acceptat, în ziua de Crăciun, procesul lui Carol, ca pe un act de dreptate. A fost unul dintre cei 135 de reprezentanţi ai înaltei Curţi de Justiţie şi, când regele a refuzat să se apere, i-a semnat condamnarea la moarte. După ce Insulele Britanice au fost declarate republică şi numite Commonwealth, Oliver Cromwell a fost primul preşedinte al consiliului de stat, corpul executiv al unui Parlament unicameral. În primii trei ani de după execuţia lui Carol I a fost complet absorbit de campaniile împotriva regaliştilor din Irlanda şi Scoţia. A trebuit, de asemenea, să suprime o rebeliune iniţiată de un grup numit Levellers („Partizanii egalităţii”), grup puritan extremist care milita pentru o egalizare între săraci şi bogaţi în cadrul armatei Commonwealthului. Considerându-i pe irlandezi primitivi, sălbatici şi superstiţioşi, Cromwell era convins că se aflau la originea marelui masacru al coloniştilor englezi din 1641. În calitate de comandant şi de lord locotenent, a purtat o campanie nemiloasă împotriva lor, deşi, când a refuzat încartiruirea garnizoanei la Drogheda lângă Dublin, în septembrie 1649, a scris că pe viitor „va încerca să prevină vărsarea de sânge,… care n-ar face decât să provoace remuşcări şi regret”. Revenind la Londra în mai 1650, lui Cromwell i s-a cerut să conducă o campanie împotriva Scoţiei, unde Carol II fusese desemnat succesor la tron. Fairfax refuzase comanda; în consecinţă, pe 25 iunie, Cromwell a fost numit general în locul său. S-a purtat mai blând cu scoţienii, în majoritate puritani ca şi el, decât cu irlandezii catolici. Campania s-a dovedit dificilă şi, în iarna anului 1650, Cromwell s-a îmbolnăvit, dar pe 3 septembrie 1650 i-a înfrânt pe scoţieni la Dunbar cu o armată inferioară numeric şi, un an mai târziu, când Carol II şi scoţienii au pătruns în Anglia, Cromwell le-a spulberat armata la Worcester. Această bătălie a pus capăt războaielor civile. Cromwell spera într-o pace, o înţelegere politică şi o reformă socială. A insistat în favoarea unui „act de iertare” (amnistie), dar armata devenise din ce în ce mai nemulţumită de membrii Parlamentului, pe care-i credea corupţi, şi cerea convocarea unui nou Parlament. Cromwell a încercat din nou să medieze între cele două părţi antagoniste, dar înclina de partea soldaţilor. Când a ajuns în sfârşit la concluzia că Parlamentul trebuia dizolvat şi înlocuit, şi-a convocat muschetarii şi, pe 20 aprilie 1653, a evacuat Camera. Şi-a motivat gestul afirmând că membrii acesteia erau „oameni corupţi şi nedrepţi, o ruşine adusă slujirii Evangheliei”; două luni mai târziu a desemnat o adunare menită să le ia locul. Într-un discurs ţinut pe 4 iulie le-a spus noilor membri că trebuie să se dovedească drepţi şi să rezolve problemele naţiunii „conducând cu frica lui Dumnezeu”. Cromwell vedea Parlamentul cel Mic ca pe un corp constituit, capabil să fondeze o republică puritană, dar, aşa cum apreciase că Parlamentul iniţial era încet şi urmărea doar propriile interese, a ajuns să gândească că Adunarea Sfinţilor, cum i se spunea, era prea pripită şi prea radicală. Era nemulţumit şi de faptul că nu era consultat. Ulterior a descris experimentul de a-i pune pe „sfinţi” să guverneze ca un exemplu al propriei „slăbiciuni şi nebunii”. El căuta căi moderate şi dorea să pună capăt războiului naval început împotriva olandezilor în 1652. În decembrie 1653, după o lovitură de stat pusă la cale de generalul John Lambert şi de alţi ofiţeri, majoritatea Adunării Sfinţilor a abandonat puterea în mâinile lui Cromwell. În acel moment, el a admis cu reţinere că Dumnezeu l-a ales pe el să conducă. În calitate de comandant numit de Parlament, considera că reprezintă singura autoritate legal constituită care mai rămăsese. În consecinţă, a acceptat un „Instrument de guvernare” schiţat de Lambert şi de ofiţerii săi, prin care devenea Lord Protector, urmând să conducă cele trei naţiuni, Anglia, Scoţia şi Irlanda, cu consultarea şi ajutorul unui Consiliu de Stat şi al unui Parlament care trebuia să fie convocat la fiecare trei ani. Înaintea convocării primului său Parlament, pe 3 septembrie 1654, Oliver Cromwell şi Consiliul de Stat au emis peste 80 de ordonanţe, ce constituiau o politică internă constructivă. Scopul lui Cromwell era să reformeze dreptul, să înfiinţeze o Biserică Puritană, să permită toleranţa în afara ei, să promoveze educaţia şi să descentralizeze administraţia. Opoziţia avocaţilor i-a slăbit într-o oarecare măsură entuziasmul referitor ia reformarea dreptului, dar a putut să numească judecători buni atât în Anglia, cât şi în Irlanda. S-a opus cu toată puterea pedepselor severe pentru infracţiuni mărunte, spunând: „să-i vezi pe oameni pierzându-şi vieţile pentru nimicuri… este un lucru pentru care Dumnezeu ne va cere socoteală”. În viziunea lui, doar crima, trădarea şi rebeliunea justificau pedeapsa capitală. În timpul Protectoratului său, comitetele numite Triers şi Ejectors au fost înfiinţate cu scopul de a menţine un standard înalt de conduită al clerului şi al educatorilor. În ciuda opoziţiei unor membri ai consiliului, Cromwell i-a primit înapoi pe evrei în ţară. S-a interesat mult de educaţie, a fost un cancelar excelent al Universităţii Oxford, a înfiinţat un colegiu în Durham şi a avut grijă ca şcolile de gramatică să se dezvolte ca niciodată până atunci. În 1654, Cromwell a pus capăt mulţumitor războiului anglo-olandez, pe care, fiind un conflict între protestanţi, l-a urât mereu. S-a pus atunci problema cum să se folosească mai bine de armată şi de marină. Consiliul de Stat era împărţit, dar în cele din urmă s-a încheiat o alianţă cu Franţa împotriva Spaniei. Cromwell a trimis o expediţie în Indiile de Vest spaniole şi în mai 1655 a cucerit Jamaica. Ca răsplată pentru trimitea unei forţe expediţionare în Flandra spaniolă, care a luptat alături de francezi, a primit portul Dunkerque. Pe Cromwell îl preocupau şi problemele scandinave; deşi îl admira pe regele Carol X al Suediei, primul său gând în încercarea de mediere din Baltica avea în vedere avantajele pe care ţara sa le-ar fi putut obţine. În ciuda accentului pe care Cromwell l-a pus în discursurile sale pe interesele protestante, scopul principal al politicii sale externe era bunăstarea naţională şi nu cea a Bisericii sale. Politicile sale economice şi industriale urmau în mare linia tradiţională, dar s-a opus monopolurilor care provocaseră nemulţumire în ţară şi de pe urma cărora au profitat numai nobilimea de la curtea reginei Elisabeta şi primii doi regi din dinastia Stuart. Din acest motiv, comerţul cu Indiile de Est a fost deschis tuturor timp de trei ani, dar, în final, Cromwell a oferit companiei o nouă atestare (octombrie 1657) în schimbul unui ajutor financiar. Nu se descoperiseră încă metode mai bune de împrumut, astfel că finanţele publice ale lui Cromwell, ca şi cele din aproape toate celelalte guverne europene ale vremii, nu erau câtuşi de puţin la adăpost de probleme. Cu ocazia primei convocări a Parlamentului lui Cromwell, el a justificat înfiinţarea Protectoratului prin nevoia de a „vindeca şi reaşeza” naţiunea după războaiele civile. Susţinând că guvernul său prevenise anarhia şi revolta socială, s-a arătat deosebit de critic la adresa acelor levellers care, spunea el, doreau să distrugă instituţiile îndelung verificate şi „prin care Anglia s-a făcut cunoscută de sute de ani”. El considera că aceştia voiau să submineze „magistratura «naturală» a naţiunii” şi „să-l aducă pe arendaş la acelaşi nivel cu moşierul”. Era şi de părere că anarhia spirituală care a urmat distrugerii Bisericii Anglicane mersese prea departe, ajungându-se ca predicatorii să fie adesea întrerupţi sau chiar huliţi în amvoane. Radical în unele privinţe, de pildă în realizarea reformei dreptului, Cromwell adopta de data aceasta o atitutinde conservatoare, temându-se că prăbuşirea monarhiei ar putea duce la un colaps politic. Republicanii gălăgioşi, deveniţi lideri ai noului Parlament ales, nu doreau să se ocupe de legislaţie, punând în schimb îndiscuţie întregul fundament al guvernului lui Cromwell. Acesta a insistat ca ei să acceptate „cele patru fundamente” ale noii constituţii care, afirma el, fuseseră aprobate „atât de Dumnezeu, cât şi de oamenii acestor naţiuni”. Cele patru fundamente erau: guvernarea de către o singură persoană şi un Parlament, convocarea regulată a parlamentelor care nu aveau voie să devină permanente, menţinerea libertăţii de conştiinţă şi împărţirea controlului forţelor armate între Lordul Protector şi Parlament. Cromwell spunea că ar prefera „să fie aruncat în mormânt şi îngropat acoperit de ruşine decât să-şi dea consimţământul la înlăturarea cu bună ştiinţă a acestui guvern,… care aparţine Domnului şi e pe placul oamenilor”. Aşa se face că a cerut tuturor membrilor Parlamentului, dacă doreau să-şi păstreze funcţiile, să semneze un angajament de credinţă faţă de Lordul Protector şi Parlament şi să promită că nu-i vor modifica caracterul iniţial. Cu excepţia a o sută de republicani convinşi, ceilalţi membri au semnat, dar păreau mult mai preocupaţi de rescrierea Constituţiei decât de reformarea legilor, aşa cum ar fi dorit Lordul Protector. Îndată ce a avut posibilitatea legitimă să facă acest lucru (în 22 ianuarie 1655), Cromwell a dizolvat Parlamentul. În consecinţă, a trebuit să se confrunte cu o revoltă regalistă, care a eşuat – prea mulţi dintre cei care i-au acordat susţinere în secret regelui au aşteptat să vadă ce vor face ceilalţi. Cromwell era conştient că magistraţii locali şi reprezentanţii miliţiei ţineau situaţia sub control. Se putea baza pe consimţământul nobilimii, dar nu şi pe vreo implicare din partea ei. Prin urmare, a hotărât să sporească siguranţa statului trimiţând ofiţeri vechi ai armatei (generalii cei mai buni) să recruteze veterani din războaiele civile pentru o miliţie eficientă, ale cărei costuri aveau să fie acoperite din taxe luate de la toţi cei care fuseseră condamnaţi ca regalişti în anii 1640. Generalii au fost îndemnaţi totodată să promoveze o „reformă a moravurilor”, un program de resurecţie morală. Au avut probleme serioase atunci când următorul Parlament s-a întrunit cu un an mai devreme (în 1656, ca să voteze taxele de plătit pentru un război pe pământ şi pe mare împotriva spaniolilor). În acel Parlament, politica lui Cromwell de largă toleranţă religioasă a fost pusă în discuţie, mai ales cu referire la relaţia cu quakerii. În primăvara lui 1657, Parlamentul a votat propunerea ca Oliver Cromwell să devină rege, de vreme ce regalitatea era o funcţie care se împletea cu legile fundamentale ale naţiunii, aşa cum însuşi Cromwell afirmase, punându-se astfel capăt tuturor inovaţiilor. Sfâşiat între dorinţa sa de aranjament democratic şi aspiraţia sa continuă către o reformă de inspiraţie divină, a ezitat săptămâni la rândul, refuzând în final propunerea. Cromwell a fost de acord totuşi cu un nou aranjament constituţional ce reintroducea multe dintre capcanele monarhiei, precum reinstaurarea Camerei Lorzilor. Această decizie a provocat o puternică reacţie republicană, ultima sesiune parlamentară a lui Cromwell (ianuarie-februarie 1658) încheindu-se cu reproşuri amare şi cu acuzaţia de a fi „o nouă mumie egipteană”. Încă de pe vremea campaniei din Irlanda, Cromwell avea probleme de sănătate. În august 1658, după ce fiica lui preferată, Elizabeth, a murit de cancer, s-a îmbolnăvit de malarie şi a fost transportat la Londra cu intenţia de a fi instalat în palatul St. James, dar a murit la Whitehall la ora trei, pe data de 3 septembrie, chiar în ziua în care aniversa două mari victorii repurtate în timpul vieţii. Cei care l-au îmbălsămat au făcut o treabă de mântuială, încât corpul său în putrefacţie a fost îngropat în secret cu câteva săptămâni înaintea funeraliilor oficiale şi a punerii în mormânt a unui sicriu, probabil gol, la catedrala Westminster, pe 23 noiembrie 1658. În 1661, după Restauraţia lui Carol II, la comemorarea regicidului, un cadavru care poate să fi fost sau nu al lui Cromwell a fost exhumat şi spânzurat la Tyburn, locul unde se executau criminalii. Acel cadavru a fost apoi îngropat sub spânzurătoare, iar capul a fost înfipt într-o ţepuşă pe acoperişul palatului Westminster unde se pare că a rămas până la sfârşitul domniei lui Carol II. Oliver Cromwell a fost un puritan foarte corect. Prin natura sa, nu era nici crud, nici intolerant. Se îngrijea de soldaţi şi, dacă era contrazis de generalii săi, nu-i pedepsea sever; de exemplu, când l-a dat afară pe John Lambert, i-a oferit o compensaţie generoasă. Era devotat bătrânei sale mame, soţiei şi familiei (bârfele răspândite de regalişti că ar fi fost un afemeiat nu sunt credibile). Cromwell credea că „adesea copiii marilor oameni nu ştiu de frica lui Dumnezeu” şi de aceea s-a ocupat cu precădere de educaţia spirituală a copiilor săi şi a făcut greşeala să nu-l iniţieze în sarcinile practice ale guvernării pe fiul lui cel mai mare, Richard, pe care, în ultimele zile din viaţă, l-a numit succesor la protectorat. Muzica şi vânătoarea erau distracţiile sale preferate. Se delecta ascultând orga şi era un excelent cunoscător de cai. Fuma, bea sherry şi bere şi prefera mâncarea englezească. În tinereţe îi plăceau jocurile călare cu soldaţii săi, dar a rămas un comandant plin de demnitate. Sir Peter Lely, vestitul pictor olandez, l-a înfăţişat în perioada sa de înflorire (deşi se pare că portretul n-a fost făcut pe viu); numeroasele picturi pe viu ale lui Robert Walker datează de la începutul războiului civil şi îl arată mai degrabă ca pe un fanatic. Ca Lord Protector, Cromwell era mult mai tolerant decât în tinereţea sa puritană. După ce episcopiile au fost abolite şi congregaţiilor li s-a permis să-şi aleagă singure preoţii, a fost mulţumit. În afara Bisericii, le permitea tuturor creştinilor să-şi practice propria religie, atâta timp cât nu provocau dezordine sau nesupunere. A permis utilizarea Cărţii Rugăciunilor Comune în casele oamenilor şi chiar şi romano-catolicii englezi au dus-o mai bine sub protectoratul său decât înainte. Deşi mulţi quakeri au fost închişi pentru tulburarea ordinii publice, Cromwell era prieten cu George Fox, fondatorul Societăţii Prietenilor, cu care discuta subiecte religioase. În iarna anului 1656, un quaker a intrat în Bristol parodiind intrarea lui Hristos în Ierusalim. Cromwell a încercat fără succes să-l salveze de furia Parlamentului, care, în ciuda opoziţiei sale, a votat pedepse grele pentru blasfemiator. În politică, Cromwell nu avea idei fixe, cu excepţia poate a opoziţiei sale faţă de ceea ce numea guvernare arbitrară. Înaintea execuţei lui Carol I, a fost ispitit de ideea de a pune pe tron pe unul dintre fiii lui Carol. Cromwell s-a opus de asemenea desfiinţării Camerei Lorzilor. În 1647 spunea că nu era „însurat sau lipit” de nicio formă anumită de guvernare. După ce Adunarea Sfinţilor a eşuat, a convocat două parlamente alese (165-1655 şi 1656-1658), dar n-a reuşit să le controleze. Eşecul acesta a fost atribuit „lipsei de management parlamentar a puterii executive, care, în doze potrivite, este hrana esenţială pentru orice viaţă parlamentară sănătoasă” (H.R. Trevor-Roper). Între aceste două parlamente (1655-1656), a sancţionat guvernul ţării cu ajutorul generalilor Miliţiei Călare, care erau responsabili cu menţinerea ordinii în provincii. Curând a abandonat însă acest experiment, întâmpinat cu proteste, şi a revenit la metode mai normale de guvernare. În primăvara anului 1657, considerând că regalitatea s-ar potrivi mai bine cu instituţiile existente şi cu dreptul comun englez, a fost tentat să ia coroana propusă de majoritatea parlamentară. Până la urmă a refuzat să devină rege, deoarece ştia că i-ar fi ofensat pe vechii ofiţeri republicani. Cu toate acestea, în ultimul an şi jumătate al vieţii, a condus conform unei forme de guvernare numite „petiţia şi sfatul”. Aceasta i-a conferit de fapt statutul unui monarh constituţional, cu o Cameră a Lorzilor pe ai cărei membri îi putea desemna, precum şi cu o Cameră a Comunelor cu membri aleşi. Guvernarea s-a dovedit însă la fel de dificilă, cu sau fară Parlament. Deşi la sfârşitul sec. XVII Cromwell a fost denunţat ca un om rău, se admite că a redat ţării sale măreţia. În sec. XVIII a fost considerat un ipocrit greţos, iar în sec. XIX, sub influenţa scriitorului şi istoricului Thomas Carlyle, a fost perceput ca un reformator constituţional care a distrus absolutismul lui Carol I. Criticii moderni sunt mai discriminatori. Credinţa sa în providenţa divină este analizată în termeni psihologici. Marxiştii îl condamnă pentru trădarea cauzei revoluţiei prin suprimarea mişcării radicale din armată şi prin opoziţia faţă de politicile Nivelatorilor (Levellers). În ansamblu, nu este privit ca dictator, decât într-un sens foarte restrâns, ci mai curând ca un conducător patriot care a readus stabilitatea politică după războaiele civile şi a contribuit la evoluţia guvernării constituţionale şi a toleranţei religioase. SURSĂ: ISTORII REGĂSITE.
  4. Consultarea publică pe subiectul Unirii Republicii Moldova cu România s-a încheiat. Cercetarea sociologică din Chișinău a fost derulată de experții Centrului Social-Politic European. Astăzi au fost anunțate rezultatele, în urma numărării unioniștilor in capitală. În rezultat, 55% din populația Chișinăului și-ar dori Unirea cu România, iar 45% din locuitorii capitalei s-ar opune. Locuitorii Chișinăului au fost chestionați atât prin intermediul operatorilor de interviu, care au bătut din ușă în ușă, în așa fel 45,62% dintre intervievați au răspuns la domiciliu. Online, pe platforma www.decid.md, unde au răspuns 46,38% și la corturile din capitală, unde 9,05% și-au exprimat opinia. 51% dintre respondenții la întrebarea „Ați vota sau nu Unirea cu România” au fost femei, iar 49%, bărbați. La consultare au participat 79742 de persoane peste 18 ani, toți locuitori ai Chișinăului. Eșantionul este reprezentativ la nivel municipal, cu o marjă de eroare de plus-minus 3 la sută. SURSE: 10TV, HotNews, deschide.md, RFI, TVR, B1, Libertatea Cuvântului, DC News, jurnalul.md, Radio România Actualităţi, oficial.md, Libertatea, ipn, Timpul, Evenimentul Zilei, TV8, Naţional, ZUGO, InfoPrut, Impact TV.
  5. Președintele Igor Dodon s-a întâlnit miercuri, 25 aprilie, cu liderul regiunii transnistrene, Vadim Krasnoselski, la Bender. În cadrul discuțiilor, șeful statului a atras atenția la necesitatea aplicării mai multor eforturi pentru asigurarea reală a circulației libere a oamenilor între ambele maluri ale Nistrului. Totodată, Igor Dodon menționează că s-a discutat situația privind operațiunea de pacificare mixtă de la Nistru „în calitate de garanție a păcii și a securității cetățenilor”, aceasta fiind în opinia sa, un element constitutiv important al dialogului politic, transmite IPN. „Am exprimat sprijinul comun pentru toți participanții la operațiunea de pacificare mixtă din Zona de Securitate, dar și recunoștință Federației Ruse pentru activitatea contingentului pacificator rus, pentru funcționarea eficientă și continuă a misiunii de pacificare, pentru eforturile depuse în scopul păstrării păcii la Nistru. În acest context, a fost subliniată stringența implementării unor măsuri orientate spre normalizarea funcționării delegației integrale a Federației Ruse în cadrul CUC”, scrie președintele Dodon pe pagina sa de Facebook. Șeful statului susține că atât el, cât și Vadim Krasnoselski, s-au expus împotriva apelurilor venite din partea unor actori internaționali privind o eventuală reformare a operațiunii de pacificare de pe Nistru, fără a ține cont de necesitatea realizării unei reglementări politice ample a diferendului transnistrean, doar prin modalități pașnice. „Am reiterat poziția comună potrivit căreia punctele de control vamal moldo-ucrainene, constituite pe porțiunea transnistreană a frontierei, nu trebuie să afecteze negativ locuitorii și agenții economici din regiunea transnistreană”, a notat Igor Dodon. Președintele mai spune că în cadrul întrevederii a fost exprimată „convingerea unanimă privind necesitatea unui dialog bilateral la nivel înalt în scopul organizării unei funcționări complexe pentru reglementarea problemelor actuale în sfera de pacificare, în cea social-economică, umanitară și altele”. SURSE: 10TV, Mediafax, Naţional, JurnalTV, România Liberă.
  6. Confirm.
  7. Atacul de luni din Toronto, în urma căruia zece persoane au fost ucise şi alte cel puţin 15 rănite după ce o furgonetă a intrat cu viteză în pietonii de pe o populară arteră comercială din metropolă, a trimis unde de şoc în întreaga Canadă, o ţară cunoscută pentru toleranţă şi unde astfel de incidente erau dificil de imaginat. Din ce ştim până în acest moment, şoferul furgonetei, identificat ca Alek Minassian (25 de ani), pare să fi atacat pietonii de pe Yonge Street în mod deliberat, deşi poliţia nu a confirmat acest lucru. Oficialii nu au oferit un motiv care să fi determinat atacul, însă par să îmbrăţişeze opinia că şoferul nu are legături cu terorismul internaţional, iar atacul nu reprezintă o ameninţare mai serioasă la adresa securităţii naţionale a Canadei. Ancheta se anunţă a fi dificilă şi de durată, iar urmările incidentului se vor resimţi mult timp de-acum înainte. Potrivit declaraţiilor făcute de martori şi oficiali canadieni, incidentul a avut loc la ora locală 13:30, pe strada Yorke, cea mai importantă arteră din Toronto, cunoscută pentru atracţiile, restaurantele şi magazinele care o populează. Şoferul a intrat cu furgoneta albă pe trotuar şi, accelerând, a lovit pietoni, cutii poştale, hidrante pe o distanţă de câteva sute de metri. După ce a pus la pământ femei, copii şi bătrâni, suspectul a fugit de la locul atacului, însă a fost oprit de un poliţist la câteva străzi distanţă şi arestat. Duba pe care o conducea fusese închiriată de la Ryder System Inc., o companie populară de închiriat maşini de transport. Poliţiştii nu au oferit prea multe detalii despre bărbatul arestat şi despre motivele din spatele atacului. Un martor a declarat pentru City News că șoferul “a lovit tot ce i-a venit în cale,” iar varianta atacului deliberat – posibil terorist – este cea mai plauzibilă, deşi autorităţile canadiene nu au confirmat acest lucru. Comisarul-adjunct al Poliţiei din Toronto, Peter Yuen, a cerut martorilor să ofere asistenţă ofiţerilor, afirmând că va fi o “anchetă lungă.” La rândul său, ministrul canadian al Siguranței Publice, Ralph Goodale, nu a făcut comentarii legate de un posibil motiv, deși într-un mesaj tweet în care a mulţumit serviciilor de urgență s-a referit la incident ca la un “atac teribil.” O sursă din serviciile de securitate americane a declarat însă pentru Reuters că anchetatorii iau în calcul terorismul ca fiind motivul probabil al atacului din Toronto. Sursa a spus că “nu există niciun motiv să se creadă” că incidentul a fost “un accident.” Sunt mai multe motive pentru care atacul de la Toronto este important: Deşi oficialii afirmă că incidentul de luni nu are legătură cu terorismul, unii experţi consideră că un atac de acest fel era de aşteptat, justificându-şi opinia prin mai multe argumente: Canada a acceptat pe teritoriul său mulţi imigranţi ilegali a căror identitate este greu de verificat şi care s-ar putea nu aibă cele mai paşnice intenţii; câteva zeci de canadieni care au luptat alături de Statul Islamic în Siria şi Irak s-au întors în Canada şi, în ciuda asigurărilor oficialilor că sunt monitorizaţi, reprezintă un pericol pentru siguranţa naţională (documente guvernamentale publicate recent avertizau că aceşti luptători ştiu cum să construiască arme chimice şi le pot folosi ca să atace Canada); Canada a fost ameninţată de câteva ori cu atacuri de către Statul Islamic, în special pentru implicarea în conflictele din Irak, Afghanistan şi Siria. Nu de puţine ori diverşi experţi au afirmat că un atac este foarte posibil, iar luni, imediat după tragedie, un trecător a afirmat pentru CTV News că “problema nu a fost niciodată dacă, ci când se va întâmpla.” Deocamdată însă nu există indicii oficiale că atacul de la Toronto ar avea legătură cu terorismul. Atacul produs cu ajutorul unei furgonete demonstrează, încă o dată, că nu este nevoie de arme de foc ca să provoci o tragedie. Canadienii sunt cunoscuţi pentru controlul strict al armelor şi sunt mândri pentru eticheta care li s-a aplicat, aceea care îi descrie ca pe “nişte americani cu asigurări medicale şi fără arme.” Atacul din Toronto erodează însă şi mai tare mitul potrivit cărora atacurile de acest fel au loc doar acolo unde portul armelor de foc e lega. Atacurile cu maşini continuă să rămână o varianta preferată de atacatori, fie ei terorişti sau persoane cu probleme psihice. Experţii afirmă că acest tip de atacuri este aproape imposibil de anticipat şi oprit, iar vehiculele pot fi transformate uşor în arme mortale. După atacul similar produs în octombrie 2017 la New York, când un suspect terorist a intrat cu maşina într-un grup de biciclişti, omorând opt persoane, atacul din Toronto este cel de-al doilea care are loc pe continentul nord-american în mai puţin de un an. Europa a cunoscut mai multe atacuri similare în ultimul deceniu (Nisa, Berlin, Stockholm, Barcelona). Atacul a scos în evidenţă lacunele serioase ce există în rândul serviciilor de securitate canadiene. Acestea sunt cu atât mai grave, cu cât Minassian a atacat pietonii cu maşina la doar câţiva km distanţă de centrul oraşului unde miniştrii de externe din statele G7 – Canada, Statele Unite, Marea Britanie, Franţa, Germania, Italia şi Japonia – aveau întâlniri oficiale. Un atac care provoacă morţi şi răniţi într-o metropolă aflată în mijlocul unor măsuri de securitate majore ridică semne de întrebare mari legate de eficienţa acestora. Să nu uităm că, în iunie, provincia canadiană Quebec va găzdui reuniunea şefilor de state şi de guvern din G7, unde se aşteaptă ca măsurile de securitate şi protecţie luate de canadieni să fie fără cusur. Un incident de acest fel, produs în timpul reuniunii liderilor G7, ar fi un dezastru major pentru reputaţia şi imaginea Canadei. Atacul din Toronto a fost şi este monitorizat cu foarte mare atenţie de serviciile de securitate din Statele Unite. Orice incident de acest fel produs în Canada declanșează alarma printre responsabilii americani din domeniul securităţii, îngrijoraţi de ceea ce se petrece la vecinul din nord. Au existat de altfel mai multe momente în trecut în care oficialii din Statele Unite s-au declarat îngrijoraţi de măsurile de securitate prea vagi şi prea permisibile existente în Canada. Acesta este, fără îndoială, şi unul dintre motivele pentru care oficialii canadieni au insistat luni asupra faptului că incidentul din Toronto “nu este asociat cu un grup terorist organizat și nu reprezintă o amenințare mai serioasă la adresa securității naționale.” Asigurările date de canadieni sunt menite şi să calmeze oficialii de la Washington. Atacul a survenit într-un moment extrem de delicat pentru premierul liberal Justin Trudeau, confruntat cu o criză majoră a refugiaţilor şi solicitanţilor de azil, criticat pentru o serie de vizite externe dezastruoase şi aflat în cădere liberă în sondajele de opinie. În special numărul mare de solicitanţi de azil, intraţi ilegal în Canada din Statele Unite, reprezintă un motiv serios de îngrijorare pentru premierul de la Ottawa. Sondaje recente arată că opinia publică pare să-şi fi schimbat atitudinea şi cere guvernului să pună capăt valului de imigranţi ilegali, care exercită o presiune considerabilă asupra resurselor financiare canadiene. Este un context sensibil, care poate da uşor naştere unor atitudini şi sentimente contrare spiritului de toleranţă specific canadienilor. Un incident de acest fel nu face altceva decât să adauge o presiune suplimentară asupra premierului Trudeau. Chiar dacă se va dovedi că incidentul n-are legătură directă cu refugiaţii sau solicitanţii de azil, nu ar fi primul caz în care troli, boţi sau pur şi simplu adepţi ai teoriilor conspiraţioniste să încerce să manipuleze situaţia şi să devieze evenimentele în funcţie de scopul pe care-l urmăresc. Siguranţa şi securitatea canadienilor au fost puse, fără îndoială, la încercare de incidentul produs la Toronto. Cu excepţia atacului de la o moschee din Quebec din 2017 (în care au fost ucişi şase persoane şi rănite alte 19), canadienii au fost feriţi în ultimii ani de evenimente majore soldate cu numeroşi morţi şi răniţi. Atacul de luni i-a făcut însă să înţeleagă că acest lucru nu mai este posibil. Oamenii au fost şocaţi că “o astfel de violenţă se poate produce în inima unui oraş căruia îi place să se considere, mai mult decât de obicei, imun la astfel de lucruri.” a scris Toronto Star. Mulţi se tem însă că, în actualul context, asigurarea securităţii lor va veni la pachet cu limitări ale libertăţilor cu care erau obişnuiţi. Mobilizarea serviciilor de urgenţă a fost exemplară şi a arătat cum trebuie să funcţioneze ele într-un astfel de moment dramatic. Răniţii au fost transportaţi la spitalele din metropolă, iar anchetatorii au demarat imediat investigaţia, căutând probe, intervievând martori şi încercând să descopere motivul atacatorului şi eventuali complici. Laude speciale a primit mai ales ofiţerul de poliţie care l-a arestat pe suspect. Revista Maclean’s a scris de altfel că “în mijlocul haosului şi al terorii, un ofițer de poliție din Toronto îl confruntă calm pe șofer. Este un moment de care trebuie să ne amintim.” Momentul arestării suspectului, la 22 de minute după ce a omorât zece persoane şi a rănit alte câteva, este poate simbolic pentru felul în care oficialii din Toronto încearcă să transmită populaţiei că metropola îşi va reveni rapid din tragedie. “Este un moment în care trebuie să fim cât de calmi putem fi acum în oraş,” a declarat primarul John Tory. E o opinie împărtăşită de ziariştii de la Toronto Star, care au spus că “Toronto poate fi mândru” de faptul că nu “a reacţionat în mod exagerat” în faţa tragediei, fără să escaladeze inutil situaţia sau să dea impresia că ameninţarea este mult mai mare decât în realitate. SURSE: g4media.ro, wall-street.ro, ProTV, DC News, Ora de Sibiu, HotNews, Huff, telegraph.md, TVR, jurnalmm.ro, România TV, Pagini Româneşti, Vocea Basarabiei, Adevărul, Cronica Română.
  8. Gheorghe I. Brătianu este nepotul lui Ion C. Brătianu şi fiul lui Ionel Brătianu şi al prinţesei Maria Moruzi-Cuza (a se vedea www.ccbratianu.ro). Viitorul mare istoric Gheorghe Brătianu s-a născut la 28 ianuarie 1898 la Ruginoasa, în judeţul Iaşi. După absolvirea Liceului Naţional din Iaşi (promoţie 1916) se va înrola voluntar în armată pentru a participa la războiul de reîntregire a ţării. În 1917 se va înscrie la Facultatea de Drept din Iaşi pe care a absolvit-o în 1920. Fiind atras de istorie va abandona cariera juridică şi se va înscrie la Universitatea Sorbona din Paris, unde frecventează cursurile unor istorici prestigioşi, precum Ferdinand Lot şi Charles Diehl, şi va obţine doctoratul în 1929. Vocaţia pentru istorie s-a ilustrat în prima sa lucrare, intitulată „O oaste moldovenească acum trei veacuri”. Lucrarea a fost publicată de către Nicolae Iorga şi a reprezentat debutul istoriografic al unui tânăr de numai 16 ani. În 1924 va deveni profesor universitar la catedra de istorie universală a Universităţii din Iaşi, iar din 1940 a Universităţii din Bucureşti. În 1942 va fi primit în rândurile membrilor titulari ai Academiei Române. Gheorghe I. Brătianu va îndeplini funcţia de director al Institutului de Istorie Universală din Iaşi (1935 – 1940) şi apoi al Institutului de Istorie Universală „Nicolae Iorga” din Bucureşti (1941 – 1947). Gheorghe I. Brătianu se va înscrie în 1926 în Partidul Naţional Liberal iar pe 12 octombrie 1927 va deveni şef al organizaţiei Iaşi a PNL. În 1930, omul politic Gheorghe I. Brătianu va da curs sugestiilor regelui Carol al II-lea şi va sparge unitatea PNL prin crearea unei noi formaţiuni politice: PNL Gheorghe Brătianu. Comportamentul regelui Carol al II-lea în arena politică îl va determina pe istoric să revină, în 1938, în sânul PNL. În planul politicii externe, Gheorghe I. Brătianu a fost un adversar hotărât al unei alianţe cu URSS şi a fost convins de faptul că o alianţă cu Germania Naţional-Socialistă ar fi un lucru benefic pentru România. Regele Carol al II-lea a scris în jurnalul său că istoricul Gheorghe I. Brătianu era „marele apostol al înţelegerii cu Germania”. Omul politic Gheorghe I. Brătianu nu va participa la şedinţele Consiliului de Coroană din 27 iunie 1940 când am cedat Basarabia, Bucovina de Nord şi ţinutul Herţa, ci numai la cea din noaptea de 30 spre 31 august 1940. El a fost pentru o rezistenţă militară deoarece cedarea va aduce „prăbuşirea, prăbuşirea prin demoralizare, neputinţă şi anarhie”. Pe 22 iunie 1941 a fost mobilizat în cadrul Diviziei 7 infanterie unde a activat până la 12 iulie 1941. După acea dată a fost transferat la Corpul de Cavalerie, până la 30 noiembrie 1941, în cadrul Biroului 2 informaţii-contrainformaţii, ca translator de limbă germană. În perioada 1 – 30 noiembrie 1941, căpitanul Gheorghe I. Brătianu a fost detaşat la Marele Stat Major, Secţia I, Biroul studii-legi. Istoricul avea să mai fie concentrat, tot la Corpul de Cavalerie, în perioada 16 iulie – 24 septembrie 1942. A participat la campania acestei mari unităţi în Peninsula Crimeea şi Caucaz. În anii 1941-1942, va ţine cursul intitulat Chestiunea Mării Negre la Universitatea Bucureşti. Pe 15 decembrie 1941, în lecţia de deschidere a cursului despre istoria Mării Negre, Gheorghe I. Brătianu vorbea despre „spaţiul de securitate” al României, un termen geopolitic pe care îl va defini ulterior drept spaţiul care „cuprinde acele regiuni şi puncte fără de care o naţiune nu poate îndeplini nici misiunea ei istorică, nici posibilităţile care alcătuiesc destinulsău”. El va face o distincţie între spaţiul de securitate, spaţiul etnic şi spaţiul vital. Spaţiul etnic era „spaţiul locuit de acelaşi popor, în sensul de naţiune”, iar spaţiul vital era un „raport de forţe”, „spaţiul peste care se întinde la un moment dat expansiunea unei forţe”. Spaţiul de securitate putea să coincidă cu spaţiul etnic-de unde rezultă o „poziţie tare”-, putea, însă, să-l şi depăşească. Afirmarea spaţiului de securitate nu înseamnă voinţa şi dorinţa de-a acapara un „spaţiu vital”, deci nu este expresia unei forţe în expansiune. Istoricul Gheorghe I. Brătianu identifica două „poziţii cheie”, respectiv poziţii geopolitice decisive pe care România trebuia să le includă obligatoriu în calculele ei strategice: „1.Intrarea Bosforului şi, în general, sistemul strâmtorilor care duce navigaţia dincolo de această mare închisă; şi 2.Crimeea, care, prin porturile ei naturale, prin cetăţile ei din timpurile cele mai vechi, prin bastionul maritim înaintat pe care-l reprezintă în Marea Neagră este evident o poziţie stăpânitoare peste tot complexul maritim de aci. Cine are Crimeea poate stăpâni Marea Neagră. Cine n-o are n-o stăpâneşte. Este evident că această problemă se leagă de chestiunile noastre, pentru că, în definitiv, ce sunt strâmtorile altceva decât prelungirea gurilor Dunării”. Tot el adăuga că „noţiunea spaţiului de securitate presupune că noi nu putem rămâne indiferenţi faţă de ce se petrece în aceste două poziţii cheie ale unei mări atât de strâns legate de existenţa noastră”. Istoria veacurilor XIX şi XX era sintetizată de Gheorghe I. Brătianu ca fiind „o luptă pentru Marea Neagră între Rusia şi Europa”. După 23 august 1944, Gheorghe I. Brătianu va suferi consecinţele atitudinii sale politice şi ştiinţifice anti-ruseşti/sovietice. În 1947 este suspendat de la Universitate şi de la direcţia Institutului de Istorie Universală „Nicolae Iorga”. I se fixează domiciliu forţat şi i se va interzice să aibă contacte externe. În această perioadă de arest la domiciliu, Gheorghe I. Brătianu va termina volumul despre Istoria Mării Negre. Pe 9 iunie 1948, odată cu reorganizarea Academiei Române, care îşi schimbă denumirea în Academia Republicii Populare Române, Gheorghe I. Brătianu pierde calitatea de academician ca, dealtfel, şi alte 97 de personalităţi ştiinţifice şi culturale româneşti. În noaptea de 7 spre 8 mai 1950, este arestat de Securitate şi întemniţat la închisoarea din Sighetul-Marmaţiei, fără să fie judecat şi condamnat. În noaptea de 23 spre 24 aprilie 1953, Gheorghe I. Brătianu a murit în închisoare, la vârsta de 55 de ani, în condiţii încă neelucidate. Potrivit mărturiilor altor deţinuţi, se pare că s-a sinucis prin strangulare, neputând să mai suporte chinurile detenţiunii. După alte surse se presupune că a fost bătut de un gardian până când Gheorghe I. Brătianu a murit. În octombrie 1971, familia a fost autorizată să-l dezgroape din cimitirul din Sighet şi să-l reînhumeze în cavoul Brătienilor de la Florica/Ştefăneşti, din judeţul Argeş, într-o nişă, alături de unchiul său Constantin I. C. Brătianu. Deasupra nişei stă scris: „Au murit la Sighet, neclintiţi în credinţa lor”. În calitatea sa de istoric, Gheorghe I. Brătianu a susţinut cu tenacitate şi rigoare ştiinţifică teza continuităţii poporului român în spaţiul carpato-danubiano-pontic. Lucrările sale asupra prezenţei româneşti în Basarabia sunt reprezentative pentru statura istoricului şi conştiinţa omului politic. I s-a propus, dealtfel, să se dezică de tezele despre Basarabia, dar a refuzat, asumându-şi cu luciditate responsabilitatea pentru cele scrise. „Adevărul rămâne, indiferent de soarta celor care l-au servit”, scria Gheorghe I. Brătianu pentru eternitate. SURSĂ: Asociaţia Europeană de Studii Geopolitice şi Strategice.
  9. Pe 24 aprilie armenii din întreaga lume comemorează genocidul împotriva armenilor din Imperiul Otoman, dată care are o excepțională însemnătate pentru armeni, ziua de aducere aminte a celor un million și jumătate de sfinți martiri care au fost masacrați cu exact 103 ani în urmă în Imperiul Otoman. În urmă cu 103 ani, turcii au ucis sute de lideri religioși și intelectuali armeni. Episodul rămâne consemnat în istorie drept începutul genocidului asupra armenilor din Turcia. Însă turcii refuză să recunoască și azi acest genocid. Duminică, 22 aprilie, la Catedrala Arhiepiscopală Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil din Bucureștia a avut loc Sfânta Liturghie, urmată de slujba solemnă închinată Sfinților martiri armeni care s-au jertfit pentru credința lor în Hristos în anii sângeroși ai Genocidului, 1915-1920, scrie araratonline.com. Slujba de comemorare a fost oficiată de către PS Episcop Datev Hagopian, Întâistătător al Eparhiei Armene din România, urmată cu depunerea de coroane și flori la monumentul genocidului armean, aflat în curtea Catedralei din București, cu o Rugăciune de Preaslăvire a Sfinților martiri ai Genocidului Armean. De asemenea, în toate bisericile Eparhiei Armene din România a fost oficiată Sfânta Liturghie în memoria martirilor Genocidului împotriva armenilor. Astăzi, 24 aprilie, la ora 11:00 va avea loc, în Catedrala Armeană, o slujbă de pomenire a Sfinților martiri ai genocidului armean. La mai bine de un secol de la aceste fapte, problema genocidului armenilor este o sursă de tensiuni frecvente între Turcia și țările europene. România a evitat până acum să recunoască public genocidul armean pentru a nu deranja Turcia, deși o serie de state din UE și NATO au recunoscut formal această dramă istorică sau au afișat o atitudine favorabilă recunoașterii ei. Națiunile Unite, tot de teama de a nu provoca furia Turciei, consideră că masacrul armenilor, din 1915, de către armata otomană, a fost ”o crimă atroce”. SURSĂ: Active News.
  10. În urma semnării Convenţiei româno-ruse de la 4/16 aprilie 1877, România îşi exprima public poziţia faţă de viitorul conflict ruso-turc de la Dunăre, iar cele două camere ale parlamentului de la Bucureşti au ratificat convenţia la 16/28 aprilie, respectiv 17/29 aprilie 1877. După ce Rusia a declarat război Imperiului Otoman, la 12/24 aprilie 1877, şi armata rusă a început traversarea teritoriului României, guvernul de la Bucureşti a luat decizia mobilizării generale a armatei, proces care s-a desfăşurat într-un timp record (6/18 aprilie 1877 - 25 aprilie/11 mai 1877), pentru condiţiile acelei perioade, potrivit volumului ''Istoria Militară a Românilor'' (1992). Semnarea convenţiei româno-ruse indica faptul că România se înscria pe culoarul de ţară beligerantă a viitorului conflict. Încă din 2/14 aprilie 1877, ministrul român al afacerilor străine ad-interim, Ion Câmpineanu, transmite o telegramă generalului Iancu Ghica, agentul diplomatic al României la Constantinopol, prin care îl înştiinţează că în urma concentrării armatei turceşti pe linia Dunării, România este nevoită să întreprindă o măsură similară şi îi cere acestuia să obţină asigurarea din partea Ministerului Afacerilor Externe al Turciei că teritoriul ţării nu va fi invadat de trupele turceşti. ''Pentru a ne cruţa orice sacrificiu cerut de această concentrare turcă, vi se dă misiunea de a merge în numele guvernului Alteţei Sale, la ministrul afacerilor externe, pentru a obţine asigurarea că teritoriul nostru nu va fi invadat'', transmitea I. Câmpineanu lui Iancu Ghica, conform volumului ''Independenţa României, Documente'' (1977). Prin formula ''măsură similară'' era transmis guvernului turc faptul că armata română concentra trupe ''în locurile care par ameninţate'', potrivit aceleiaşi surse. Guvernul austriac şi diplomaţii acreditaţi la Viena au criticat convenţia româno-rusă şi mobilizarea armatei române, menţionând totodată că următorul pas al guvernului de la Bucureşti care se întrevedea era declararea stării de război cu Turcia şi colaborarea deschisă cu armata rusă, conform raportului trimis de I. Bălăceanu, agentul diplomatic al României la Viena, ministrului afacerilor străine, Mihail Kogălniceanu, la 21 aprilie/3 mai 1877. ''Pot să vă spun astăzi că impresia produsă aici de convenţiile noastre cu Rusia a fost în general proastă, cu excepţia aceleia a ambasadorului rus. N-a fost nimeni care să le aprobe; în mod cu totul neaşteptat cei mai binevoitori le găsesc inutile pentru că ele nu ne asigură decât statu-quo-ul care nu putea fi pus în discuţie'', consemna I. Bălăceanu, potrivit raportului trimis de la Viena lui Kogălniceanu. Poziţionarea efectivelor româneşti printr-o operaţie de acoperire strategică a liniei Dunării a ajutat deopotrivă trupele ruse, nepermiţând turcilor să aibă capete de susţinere în partea de nord a Dunării, însă această măsură defensivă a armatei române a atras diferite acţiuni de reacţie din partea Imperiului Otoman, care au vizat sechestrarea unor nave româneşti încărcate cu cereale, suspendarea funcţiilor agenţiei diplomatice române de la Istanbul şi, apoi, bombardarea oraşelor Brăila şi Reni, precum şi atacarea unor puncte de frontieră. La 27 aprilie/9 mai 1877, Consiliul de Miniştri trimitea o circulară către prefecturile de judeţe, prin care înştiinţa asupra încercărilor de bombardament ale turcilor din forturile de la Vidin asupra Calafatului. ''Ieri, marţi la 2 1/2 ore din forturile de la Vidin oştirea otomană a încercat bombardarea Calafatului. Armata română aflată acolo a ripostat cu energie. (...) Armata pe linia Dunării din Oltenia este pusă în poziţie a întâmpina forţa prin forţă şi are ordin a respinge orice înaintare'', conform circularei generale transmise către toţi prefecţii de la Cabinetul Consiliului de Miniştri, consemnată în volumul ''Independenţa României, Documente'' (1977). De asemenea, poliţia oraşului Calafat transmitea un raport către prefectura judeţului Calafat, în care informa asupra pagubelor materiale produse de primele bombardamente asupra Calafatului, fără a fi înregistrate victime. În urma declanşării ostilităţilor, la 29 aprilie/ 11 mai 1877, Ministerul de Justiţie a întocmit şi a transmis un referat principelui Carol I, în care era cuprins proiectul de decret privind declararea stării de război în unele localităţi de pe malul Dunării. Aprobând poziţia guvernului Brătianu, Adunarea Deputaţilor şi Senatul au votat, la 29 aprilie/11 mai, respectiv la 30 aprilie/12 mai 1877, moţiunea care declara ruperea legăturilor României cu Imperiul Otoman, prin care se recunoştea starea de război între cele două state. Moţiunea, care a fost transmisă prin intermediul agenţilor diplomatici acreditaţi la Paris, Berlin, Viena, Sankt Petersburg şi Roma, specifica: ''Considerând că Turcia, prin declaraţiunile şi actele sale de agresiune în contra României, a rupt singură vechile legături ce ne uneau cu dânsa şi s-a pus în stare de resbel faţă de statul român, luând act de declaraţiunea guvernului că tunul românesc a răspuns deja la declararea de resbel ce este creată României prin însuşi guvernul otoman, aprobă atitudinea guvernului faţă de agresiunea străină'', consemnează volumul ''Istoria Militară a Românilor'' (1992). Poziţia fermă adoptată de guvernul condus de I. C. Brătianu şi moţiunea adoptată de cele două corpuri legiuitoare ale ţării au fost recepţionate cu entuziasm de populaţie, pe întreg cuprinsul ţării, dar şi din străinătate, ceea ce a făcut să crească numărul voluntarilor pentru efectivele armate şi să se organizeze diferite acţiuni de susţinere a cauzei independenţei naţionale a României. În acest sens, este consemnată scrisoarea studenţilor români din Paris, din aprilie 1877, care transmiteau că ''sunt gata cu toţii a-şi împlini cu sânţenie datoria, când ora va sosi'' (conform volumului ''Independenţa României, Documente'', 1977). SURSĂ: AGERPRES.
  11. L-ai uitat pe Kelton, e şi el pe undeva.
  12. Nu prea are sens mema, cel puţin în contextul în care atât Bobo, cât şi Kelton au anunţat că se lucrează pt rezolvarea exploitului.
  13. Nu cred că mergea mai bine cu Kelton, pentru că el nu i-a recunoscut meritele lui Mastertrap niciodată după ce şi-a bătut joc de ceea ce a făcut pentru comunitate. Ruşine!
  14. Bun
×