Educația în Franța - între principii și provocări

[Mr.Richard]

Scurt documentar.

 

 

În urmă cu aproximativ cinci ani, aveam să ajung pentru prima dată în Franța. Nu pot spune că știam la acel moment suficiente aspecte legate de sistemul francez de învățământ. Însă, la sfatul unor colegi, luasem decizia de-a urma cursurile de master ale Facultății de Teologie Protestantă de la Universitatea din Strasbourg. Aflasem că, spre deosebire de alte țări europene, Franța prezintă o ofertă mai atractivă în ceea ce privește aspectul calitativ, cât și cel financiar. Taxele, destul de modeste, nivelul performant al infrastucturii universitare și facilitățile de care se bucură un student în Franța fac din universitățile ei centre de interes pentru tot mai mulți studenți din întreaga lume.

 

Deviza îliberté, égalité, fraternité”, expresie a aspirațiilor Revoluției franceze de la 1789, constituie până astăzi unul dintre pilonii de susținere ai întregii societăți. Gravată pe fațadele școlilor, aceasta reprezintă resortul principiilor fundamentale ale sistemului de educație. Din perspectivă istorică, una dintre cele mai marcante reforme este cea inițiată și aplicată de Jules Ferry, în 1881-1882, care

 

legiferează obligativitatea, gratuitatea și laicitatea învățământului public. Fondate pe principiile emanate la Revoluție, acestea marchează practic avantajul ireversibil al republicanilor, care câștigaseră alegerile în 1879. După alegeri, educația devenise instrumentul privilegiat al republicanilor în lupta contra catolicilor conservatori și a monarhiștilor: îÎnvățământul public - declara Ferry - este primul dintre serviciile publice și trebuie secularizat mai devreme sau mai târziu, așa cum au fost, de la 1789, guvernul, instituțiile și legile”. Dacă, anterior acestei reforme, multe comunități își încredințau încă școlile publice monahilor și monahiilor, date fiind costurile mai modeste, după instituirea gratuității s-a trecut la etapa de laicizare a personalului, etapă încheiată în 1904 prin legea care interzicea congregaționiștilor să mai predea în aceste școli. Dar să observăm cum anume se reflectă fiecare dintre cele trei principii în situația actuală a sistemului educațional din Franța.

 

 

Predarea „faptului religios” în școlile publice

Prin legiferarea obligativității, nu cumva se infirmă principiul libertății în învățământ? Stabilită inițial de la 6 la 13 ani, obligativitatea este extinsă în prezent de la 3 la 16 ani. Dar această obligativitate nu contrazice cu nimic principiul libertății. Acesta din urmă se traduce prin interzicerea unui monopol din partea Statului și prin ființarea de instituții private, alături de cele publice, ceea ce conferă învățământului francez un caracter dualist sau chiar pluralist. În medie, 15-20% dintre elevii din Franța sunt absolvenți ai școlilor private, de confesiune catolică, în majoritatea lor. Spre exemplu, în 2012 existau aproximativ 9.000 de școli confesionale catolice, cu un efectiv ce depășea 2.000.000 de elevi. Într-adevăr, această formă privată de învățământ este expresia unei anumite rezistențe în fața măsurilor laice din ultimele două secole. Mai ales în a doua parte a secolului al XIX-lea, sectorul privat se adresa, în special, familiilor care-și doreau ca fiii și fiicele lor să fie educați de Biserică.

 

Dacă, în instituțiile publice, principiul neutralității confesionale este observat cu strictețe, excepție făcând regiunea Alsace-Lorraine, care se bucură de un statut particular încă de pe vremea lui Napoleon, în instituțiile private, educația religioasă este permisă, deși peste 90% dintre acestea se află acum sub contract cu Statul. Evident, au existat dezbateri îndelungate și tensionate pe tema școlilor private, iar o ultimă încercare de realizare a unui îînvățământ unificat și laic” eșuează în 1984, în fața unei mobilizări masive a părinților. De altfel, chiar în școlile publice este prevăzută pentru ciclul primar o zi liberă pe săptămână pentru învățământul religios, cu condiția să se țină în afara orelor de curs și a edificiilor școlare. Mai mult, sub presiunea evenimentelor nefaste din ultimii anii, președintele actual al Franței a propus în data de 21 ianuarie 2018 demararea unei „noi etape” în care să se dezvolte predarea „faptului religios” în școlile publice. Actualmente, sunt tot mai multe dezbateri privind posibilitatea predării concomitente și articulate a laicității și a faptului religios în sistemul public.

„Codul educației”

În ceea ce privește principiul egalității, acesta se referă la neutralitatea necesară pentru funcționarea, fără discriminare, a învățământului public. În baza acestui principiu, se garantează accesul egal al oricărui copil la educație, indiferent de origine, gen, rasă sau religie. Principalul derivat al acestui principiu, care a generat și continuă să genereze numeroase dezbateri, este laicitatea, instituită de Ferry în anul 1882. Dacă, la sfârșitul secolului al XIX-lea, laicitatea presupunea secularizarea învățământului public, prin transferul către Stat al funcțiilor deținute de clerici, astăzi, dezbaterile pe tema laicității se centrează pe problema manifestării, de către personal și de către elevi, a apartenenței religioase. Astfel, plecând de la premisa unui respect egal față de toate credințele religioase, Codul educației le permite elevilor purtarea de semne religioase, cu condiția să fie foarte discrete, și interzice cu acrivie corpului didactic purtarea și afișarea în instituțiile publice a îcelui mai mic semn” care ar indica o apartenență religioasă. Printre piesele vestimentare și accesoriile interzise se regăsesc: vălul sau fularul islamic, kippa și crucea. Se dorește în acest fel garantarea egalității de șanse în accederea la posturile de învățământ, indiferent de credință, dar și interzicerea oricărei forme de prozelitism. Trebuie notat că una dintre temele sensibile este stimulată și întreținută de comunitatea musulmană, tot mai numeroasă, care-și propune afirmarea cutumelor religioase, culinare și vestimentare.

 

Referitor la principiul fraternității, menționat chiar în primul articol al Declarației universale a drepturilor omului, acesta se definește prin solidaritate, toleranță și respect reciproc. El servește, în principal, ca fundament pentru sprijinirea și ajutorarea celor mai nevoiași din societate. Expresia aplicării acestui principiu rămâne gratuitatea învățământului public, fapt care asigură egalitatea de șanse pentru toți copiii, indiferent de statutul social.

Structurat în învățământ primar, gimnazial și liceal, sistemul educațional francez comportă câteva particularități care merită semnalate. Învățământul primar regrupează școala maternală (3-6 ani) și școala elementară (6-11 ani). Spre deosebire de multe alte țări, școala maternală publică a devenit obligatorie în Franța și aplică, pe parcursul a trei ani, un program național bine delimitat. Urmează apoi școala elementară, care, spre deosebire de România, se întinde pe cinci ani, denumiți astfel: CP, CE1, CE2, CM1, CM2. Ulterior, elevul intră la gimnaziu, unde rămâne 4 ani (11-15 ani), iar la sfârșitul acestei etape susține examenul de brevet. Deoarece brevetul nu mai este astăzi obligatoriu pentru continuarea studiilor, elevul optează, indiferent de rezultate, pentru liceu, care durează doar trei ani (15-18 ani). Sunt trei categorii de licee: general sau tehnologic - dacă elevul intenționează să continue cu studii universitare, sau liceul profesional - dacă dorește să se formeze într-o meserie.

Două facultăți de teologie subvenționate de stat

În ceea ce privește studiile universitare, acestea integrează sistemul Bologna: 3 ani facultatea, 2 ani masterul și 3 ani doctoratul. Făcând apel la experiența personală ca masterand, pot afirma că pentru cineva obișnuit cu sistemul universitar românesc, tranziția spre sistemul francez poate fi destul de solicitantă, chiar dificilă, la început. Dar odată familiarizat cu mediul francez, avantajele încep să-și facă simțită prezența. Un prim aspect interesant pentru mine a fost posibilitatea de a alege majoritatea cursurilor pe care am dorit să le urmez. Deși cursurile debutează la începutul lui septembrie, înscrierile în an se fac pe tot parcursul lunii, astfel încât studentul să aibă posibilitatea de-a participa la toate cursurilor din grilă și de-a opta în consecință.

 

În Strasbourg, dat fiind contextul geografic, sunt două facultăți de teologie, catolică și protestantă. Facultatea protestantă oferă trei programe de master: cercetare, științe religioase și teologie practică, iar fiecare program impune în grilă doar două materii, rămânând ca studentul să aleagă singur diferența până la 6 sau 7 materii. Deși nu există examen de admitere, numărul studenților și al masteranzilor în teologie este destul de modest. Pentru exemplificare, în anul I de master, la toate cele trei secții, erau înscriși, în anul universitar 2013-2014, doar 12 persoane, dintre care doar 6 francezi. Situația este cu atât mai sensibilă, cu cât Universitatea din Strasbourg este singura din Franța care subvenționează de la bugetul de stat cele două facultăți de teologie, ceea ce ar trebui să stimuleze o competiție mai strânsă.

Examenele de validare a cursurilor nu se desfășoară nici ele după ritmul sau modelul românesc. Datorită sistemului de control continuu, care constă în validarea treptată a materiilor, pe parcursul întregului semestru, practic nu mai există la final o perioadă rezervată exclusiv examenelor. În ceea ce privește modalitatea de examinare, fiecare profesor este liber să aleagă: unii propun studentului să întocmească una sau mai multe fișe de lectură pe marginea anumitor studii sau capitole din opere importante, alții propun realizarea de eseuri pe anumite teme, iar alții examene orale care se desfășoară în mod confidențial. Dintre cele peste 30 de examene, susținute în cei doi ani de master, nu am avut decât două examene scrise. Această abordare exprimă interesul profesorilor de a stimula și dezvolta aptitudinile individuale de cercetare și analiză.

Sistemul de notare în Franța este de la 1 la 20, iar nota de trecere este 10. Ceea ce am apreciat foarte mult și consider că trebuie implementat și în România este confidențialitatea strictă a notelor de la examene, grație căreia nici un elev sau student nu are acces la notele și rezultatele colegilor. Fiecare primește la înscrierea în anul universitar un cod și un cont pe site-ul Universității, iar fișa notelor îi este trimisă fiecăruia în contul personal. În puținele momente când rezultatele sunt afișate la panou, în locul numelor sunt trecute acele coduri, astfel încât studentul să-și poată afla doar rezultatele proprii, nu și pe cele ale colegilor. Consider că această abordare ajută enorm la coeziunea grupului, deoarece previne excluderea sau disprețuirea colegilor pe criterii de performanță școlară.

Greu de surprins în cuvinte experiența descoperirii unei culturi noi, a unor persoane diferite de mediul nostru de origine, a unui mod diferit de abordare. O experienţă care nu poate fi decât ziditoare pentru orice tânăr care-și propune să slujească Biserica în timpurile ce vin, într-o Europă care caută și se caută. Toate acestea lărgesc cu mult orizontul de raportare la ceilalți, ajută la formarea unei perspective de ansamblu și la intuirea provocărilor viitoare pentru Biserică și neam.

sursa