TG Chinez

Probabil ai ratat faza asta, în timp ce Donald Trump câștiga cursa pentru președinție, directorul de imagine Raoul Coutard a murit la vârsta de 92 de ani, marți, 8 noiembrie 2016. E cel care a filmat 25 dintre cele mai de succes filme din Noul Val franțuzesc, de-a lungul unei cariere de 43 de ani. Dacă îți plac pastilele hiper-referențiale făcute de Tarantino și de Wes Anderson, atunci îți place opera lui Raoul Coutard. Munca lui în cinematografie se regăsește în toată estetica artei și culturii alternative: în filtrele de pe Instagram, în clișeul fetelor-spiriduș demente și în planurile de urmărire filmate cu drona. Coutard a propagat estetica hiper-conștientă a naturalismului pus în scenă, care, în 2016, e sinonimă cu filmul. Coutard s-a născut în 1924, într-o familie de comuniști. A abandonat chimia în favoarea războiului și s-a înrolat în Corpul de Expediții francez din Orientul Îndepărtat în 1945. Curând, s-a trezit în Indochina Franceză. Acolo a devenit fotojurnalist, iar estetica lui de documentar la foc continuu a fost influențată de energia frenetică și claustrantă a conflictului. S-a întors în Franța și a continuat să colaboreze ca freelancer cu Paris Match și Look. A intrat în lumea filmului relativ târziu și lipsit de experiență, pe finalul anilor '50. În cele din urmă, a fost angajat de infamul producător George de Beaureguard, ca să lucreze cu un critic de film pretențios care debuta ca regizor: Jean-Luc Godard. Primul lor proiect a fost Boute de Souffle, adică Breathless, în 1960. Avea să schimbe traiectoriile contemporane ale cinematografiei și a artei filmului. Breathless se desfășoară ca un film cu gangsteri de categorie B, doar că inversat în mod dement. E o capodoperă ad hoc, în stil punk, care azi e considerată punctul de cotitură al cinematografiei în secolul 20. A fost făcut cu un buget minuscul, iar Godard dădea pe din afară de sclipiri de geniu. A rescris „scenariul" în continuu și și-a forțat actorii și echipa să improvizeze. Și Coutard a trebuit să se adapteze, dar și să surprindă energia procesului creativ și, cumva, s-o combine cu povestea schematică. A folosi o cameră de 35 de milimetri Caméflex Éclair, pe care-a învârtit-o pe acolo, ca un tată la un grătar în curtea din spate. Combinația de lumină naturală cu întrebuințarea filmării mișcate, „din mână", a dat naștere unei experiențe voyeuristice dezordonate. Era ceva nou, un dialect spontan, iar Coutard a fost cel care l-a surprins. Munca lui Coutard alături de Godard, ca și cea alături de celălalt titan al Noului Val franțuzesc, Francois Truffaut, avea să producă unele dintre momentele cele mai inventive din punct de vedere vizual din istoria cinematografiei. În Jules et Jim (1962) al lui Truffaut, camera lui insistentă ne-a făcut să ne simțim ca a patra prezență, care așteaptă să se năpustească asupra unui triunghi amoros fragil. Planul ăsta de urmărire din Shoot the Piano Player al lui Truffaut e o culme a ingeniozității și iuțelii de mână a lui Coutard, iar, în plus, îi pune în valoare abilitatea de a se adapta cerințelor celui cu care colaborează. În Alphaville, prim-planurile care se deslușesc treptat și întrebuințarea iluminatului stradal a pavat calea către estetica sumbră, neo-noir, din Bladerunner. Coutard a mai înfățișat și relația amoroasă turbulentă dintre Jean-Luc Godard și actrița Anna Karina (pe vremea aceea soția lui) – cu silueta ei zveltă și privirea de porumbiță surprinsă de farurile camerei sale de filmat în stil intim. El și Godard au reușit magistral să-i traducă inteligența surprinzătoare și nicăieri nu le-a ieșit mai bine decât în Pierre le Fou (1965), cel hiperactiv și pop-art. Coutard i-a transformat pe Karina și pe partenerul ei de ecran, Jean-Paul Belmondo, în personaje de benzi desenate postmoderne. Există mari șanse ca filmele tale preferate să fie infuzate cu hazul și spiritul lui Coutard. Cineaștii de la Scorsese la Jarmusch, de la Altman la Paul Thomas Anderson, de la Leone la Tarantino, i-au citat filmele drept influențe și, fiecare în felul său, au imitat estetica turbată a lui Coutard. Era genul de artist al cărui spirit e la fel de prezent în Mission Impossible: Ghost Protocol, ca și în Elle al lui Paul Verhoeven. Ăsta-i un nivel rar de influență și nemurire. El e camera mișcată, privitorul invizibil. Godard a glumit odată că „o poveste ar trebui să aibă început, mijloc și final. Dar nu neapărat în această ordine." Coutard era maestrul începuturilor și, datorită naturii meseriei sale, moartea nu pare să-l fi cimentat în vreun „final". E la o tăietură distanță de viață. A fost un om aparte. Sursa: Click!

Foarte tareeeeeeeeeeeeeeeeeee!

Scena muzicii electronice din România e foarte hot în prezent. Parcă în fiecare zi apare un producător român talentat care scoate piese de techno, tech-minimal, minimal-house, house-core, Mickey Mouse-house și tot așa. Practic orice sub-gen de muzică electronică real sau inventat de mine. Și majoritatea au aspirații că într-o zi vor semna cu un label din străinătate. Știu asta pentru că sunt bombardat constant cu plângeri din partea unor artiști nemulțumiți cu scena locală, lipsa banilor, cocalarii de la evenimente și tot felul de alte nemulțumiri. Dar în goana lor după Berlin, Londra sau alt epicentru de muzică electronică, ignoră și părțile bune din ce se întâmplă în România. Se gândesc prea mult la cum să scape, în loc să ridice împreună calitatea scenei de la noi. În mod ciudat, unul dintre cei mai de succes producători români, Cosmin TRG, care a ajuns mare și prin țări străine, a fost întotdeauna influențat de muzica de la noi. De asta l-am rugat să ne facă o selecție cu cele mai importante albume și piese românești care l-au marcat și să vorbească un pic despre fiecare. Ca un fel de preview patriotic, înainte să bage la festivalul Sabotage, care va avea loc vineri și sâmbătă în Hala Fructus din Timișoara. Line-up-ul evenimentului include nume mari ca Butch, dBridge, James Lavelle, artiști autohtoni cunoscuți ca Moonlight Breakfast sau Chimie, dar și producători tineri din Timișoara care merită să fie pe radarul tău: Punu, A1A2 sau Tudor. Până atunci, bagă o ureche la selecția asta: Iancu Dumitrescu - „ED.MN.1003" În Iancu Dumitrescu sunt distilate ideile avangardei românești. Muzica lui e în același timp abstractă și concretă, pornește de la patternurile folclorului primitiv și ajunge în electroacustică. Pentru mine, este unul dintre cei mai importanți artiști români, alături de Brâncuși și Tzara. Cindy Cat - „Lumea văzută din zgârie-nori" Probabil că Cindy Cat este mai celebră pentru „La Sovata", o piesă „tongue-in-cheek" promovată mai mult la vremea ei, dar cu piesa asta am rezonat mult mai mult. Paranoia - „Vino cu mine" Probabil cel mai bizar videoclip românesc, difuzat de altfel la Klub Bizzar pe Atomic... DJ Vasile - „Să dansăm" Multe dintre proiectele electronice de pionierat ale anilor 90 aveau o chestie auto-ironică. Se foloseau titluri și versuri la mișto, voiau parcă să ascundă un sentiment de inferioritate și izolare geografică. Muzica, în schimb, era cât se poate de serioasă, și total racordată la sound-ul contemporan. Primul „party" pe care l-am organizat împreună cu prietenii mei în Scottish Pub din București, prin 2001, l-a avut ca invitat pe DJ Vasile. A venit cu Technics-urile de acasă în mașina Dacia Break a cârciumarului. Ne-a spus că suntem nebuni, că în București nu merge muzica asta, și probabil că din cauza asta a și acceptat invitația. Mulțumesc, Lucian! Șuie Paparude – „Liniște" Am avut caseta asta într-o tabără de literatură, prin 94-95, și am ascultat-o non-stop timp de zece zile. Prin non-stop vreau să spun că albumul mergea de dimineața până seară. Când se termina o parte o întorceam pe cealaltă, iar când începea „discoteca" mă înfigeam în deck și ignoram foarte conștiincios regula de două rock, două depeche, două bluesuri. Methadon 3000 feat. Deceneu - „Din Sub" Cunosc mulți oameni speciali în România, doi dintre ei fiind Sleek și Vexx. Ascultam pe întuneric Deep Beats pe Pro FM, mă întrebam de pe ce planetă vine Sleek, de unde vine avalanșa de abstract hiphop, de Aesop Rock, de sunete și poezie și gangstereală academică. Veriga Lipsa este un album fără egal în muzica românească, insular, contra-curent. Când a apărut mi-a venit cu greu să cred că există într-adevăr. Goose bumps! Adrian Enescu - „Funky Synthesizer Vol. 2" În copilărie mi s-a format un obicei pe care-l am și acum. Când îmi place un album, îl ascult până la epuizare. Asta s-a întâmplat cu Funky Synthesizer Vol. 2, pe care la cinci ani îl știam aproape pe de rost. Rodion GA - „Misiunea Spațială Delta OST" Într-un parc de distracții trist din stațiunea Venus există un simulator de navă cosmică. Intrai într-o tinichea și te uitai la un fragment din Misiunea Spațială Delta, în timp ce un sistem hidraulic te hâțână, cam și cum ai fi într-un zbor periculos printr-o ploaie de meteoriți. Brazda lui Novac Proiecte ca Brazda, Makunouchi Bento, Yvat și alții sunt exemple de nesupunere într-un climat cultural sărac și ostil. În vremurile în care nu se promovau artiști români underground, muzica lor era un manifest de încăpățânare. Marius Popp - „Nodul Gordian" Doar mama știe câți draci i-am făcut în vacanțele de vară la mare când eram mic. Obișnuiam să fac în continuu otită sau intoxicație alimentară cu accente de hepatită. În plus, din câte îmi aduc aminte eram destul de coleric. Cu toate astea am rezistat amândoi la jazz în aer liber, nu am stricat nici recitalul Ancăi Parghel, nici concertul lui Marius Popp. Să asiști la așa ceva în comunism era un lux de libertate, o supapă nesperată pentru generația părinților mei. Sursa: Click!

Mai astept!

Nick: TG Chinez Doresc (Avatar/Semnatura/Userbar/Logo): Avatar Link către ultima cerere făcută(obligatoriu): ??? e prima. Imagine (obligatoriu pentru semnatura): http://imgur.com/a/jXorL Tema (In caz ca nu exista o imagine): Django Text: - Dimensiuni: Las la aprecierea voastra. Aveti ochiul mai bine format. Alte precizari: Multumesc!

Anker, o companie cunoscută în special pentru bateriile externe şi încărcătoarele pentru smartphone-uri foarte apreciate pe care le produce, a lansat Roav, un dispozitiv auto capabil să afişeze informaţii pe un panou transparent, în faţa şoferului. Dispozitivul poate afişa hărţi pentru navigaţie şi informaţii despre apeluri, prin conectarea la smartphone-ul utilizatorului. În acest moment nu se cunosc prea multe detalii despre Roav, dar compania a lansat deja pagini dedicate de Facebook şi Twitter pentru produs. Se pare că pre-comenzile vor începe în noiembrie, iar preţul nu este nici el cunoscut. Un dispozitiv similar, numit Navdy, a fost lansat în urmă cu doi ani şi a intrat în producţie în urma unei campanii de crowdfunding încheiată cu succes. Sursa: Click!

Ce se întâmplă când combini GTA 5 cu Pokemon Go? Adică, pe lângă faptul că generezi mai multe vizualizări decât orice știre despre tehnologie… Nu trebuie să vă mai întrebați, pentru că rezultatul poate fi acum jucat. Un modder pasionat de Grand Theft Auto 5 și de Pokemon a reușit să introducă în jocul celor de la Rockstar o mecanică nouă, inspirată de celebra serie de simulatoare de grind. Jucătorii care instalează această modificare vor primi câteva Pokeballs pe care le pot folosi la capturarea altor personaje din joc. Dacă acele personaje erau rănite înainte de-a arunca bila, atunci există o șansă bună ca acel Pokeball să devină noua casă a victimelor, iar jucătorul să le fie stăpân pe veci. Personajele vor lupta pentru tine pe cât de bine pot, dar fără a folosi fulgere, foc sau alte puteri Pokemonicești. O bilă aruncată într-un personaj perfect sănătos nu îl va captura, în schimb bila va fi distrusă, iar ținta va deveni ostilă. Acest mod este încă la început, iar dezvoltatorul a promis că va adăuga numeroase lucruri interesante. Cine știe, poate în loc să prinzi locuitori din regiunea San Andreas vei prinde într-o zi Pokemoni veritabili. Sursa: Click!

Un nou expansion pentru GTA Online este pe drum. Rockstar anunță că următorul update al gigantului va fi disponibil în curând și că va fi despre motociclete. Pe lângă faptul că expansion-ul adaugă un număr de motociclete noi, care pot fi modificare, va integra un sistem nou de organizare pentru jucători. Dacă duceți dorul lui The Lost and the Damned și a sentimentului de-a face parte dintr-un club de motocicliști, puteți recrea asta în GTA Online. Jucătorii vor avea posibilitatea de-a forma propriile cluburi în care pot încăpea până la 8 oameni. În cadrul acestui club va exista o ierarhie precum și un număr mare de activități care se vor concentra pe folosirea motocicletelor pentru diverse acțiuni ilegale. Pe lângă motociclete, veți avea parte de haine noi, arme și tatuaje care vor fi în ton cu acest stil de viață. Rockstar nu a spus când va fi gata acest nou expansion, doar că este aproape. Sursa: Click!

De când au început incidentele cu Galaxy Note 7, internetul a tot făcut glume despre utilitatea telefoanelor ca bombe. Și din moment ce internetul niciodată nu se lasă până când gluma e dusă până la capăt, avem acum un mod amuzant pentru GTA 5. Telefonul buclucaș este acum o parte din arsenalul disponibil jucătorului în GTA 5. Galaxy Note 7 înlocuiește modelul folosit până acum pentru sticky bomb, așa că puteți duce până la final toate glumele despre cum telefonul este mai util ca o bombă decât ca un telefon. Desigur, felul în care acest mod de GTA 5 funcționează nu este prea realist. La urma urmei, Note 7 nu explodează atunci când îi spui, ci aleator. Așa că ar fi fost mai logic să fie inclusă o întârziere aleatoare între apăsarea butonului de detonare și până când telefonul chiar bubuie. Sursa: Click!

Valve a pregătit o nouă surpriză pentru jucătorii de Counter-Strike Global Offensive. Clasica hartă de_inferno are parte de un facelift major, o variantă nouă fiind acum în testare. Spre deosebire de ultimele update-uri făcute de Valve, care au fost integrate direct în joc, harta va petrece ceva timp în faza beta până când va înlocui vechiul Inferno. Evident, Valve vrea să evite incidente precum: revolverul imbatabil, porumbeii de pe Train care pot căra jucătorii și chiar recentele desene care sunt vizibile doar de pe o parte a ferestrei pe care sunt aplicate. Noua variantă a hărții modifică un număr destul de mare de lucruri. Pe lângă schimbările estetice, cum ar fi eliminarea cotețului din T-Spawn, harta include foarte multe schimbări de design. Câteva par a fi destul de subtile, dar cu siguranță au un impact mare, cum ar fi adăugarea unei lumini mai bune pe coridoare. Ieșirea din T-Spawn se poate face acum prin două direcții, columnele au fost eliminate de pe coridorul către B, sacii de nisip au fost mutați mai în față, A-ul nu mai are acoperiș, camera întunecată din casă a fost scoasă și multe alte schimbări au fost efectuate. Noul de_inferno este mai colorat ca cel vechi, și cu puțin noroc nu va prezenta o problemă la fel de mare pentru jucătorii cu râșnițe în loc de PC-uri ca noua variantă a lui Nuke. Sursa: Click!

Rockstar tot refuză să mai lanseze conținut de singleplayer nou pentru GTA 5 sau heist-uri care să conțină poveste. Dar asta nu înseamnă că scăpați de Trevor prea curând. Stephen Ogg, actorul care l-a jucat pe Trevor în GTA 5, a colaborat cu canalul de Youtube Corridor pentru a realiza un scurt-metraj despre jocul care l-a făcut celebru. Acesta reia rolul binecunoscutului traficat de arme și droguri cu probleme mentale în GTA VR. Filmulețul prezintă o idee destul de hazlie, ce s-ar întâmpla dacă GTA 5 ar deveni un joc de realitate virtuală foarte realistic. Aparent primul lucru care s-ar întâmpla ar fi să fii întâmpinat de Trevor pentru tutorial. Al doilea lucru care se întâmplă este o succesiune de evenimente foarte violente. Creatorii filmului au realizat și un mini-documentar cu procesul de realizare al lui GTA VR. Sursa: Click!

GoPro au lansat la Photokina 2016, asa cum se zvonise deja, doua noi camera de actiune, GoPro Hero 5 Black si Hero 5 Session, dar adevaratele surprize au fost un gimbal, adica un stabilizator pentru camera si o drona. Dar sa le luam pe rand: Hero 5 Black vine acum cu un nou design care nu mai necesita o carcasa suplimentara pentru a fi rezistenta la apa si socuri. Are acum un body direct ramforsat si sigilat impotriva intemperiilor. Captarea sunetului a fost si ea imbuntatatita, gratie expunerii directe a celor trei microfoane, fara ca acestea sa mai fie acoperite de o carcasa externa. Camera are acum si stabilizare de imagine, o functia pe care si-o doreau multi pe aceasta categorie de camere. Hero 5 Session este un fel de frate mai mic. Camera are un body compact, dar la fel de rezistent ca cel al modelului Black. In interior regasim un senzor de 10MP, capabil sa filmeze 4K la 30 de cadre pe secunda. Session nu are ecran si GPS, dar este firesc, daca tinem cont de dimensiuniile sale reduse. De asemenea modelul Black este capabil sa realizeze fotografii la 12MP in format RAW, functie care lipseste de pe modelul Session. Si acum surprizele: GoPro Karma este prima drona a companiei, asadar GoPro intra odata cu acest model pe segmentul de drone si va concura direct cu DJI sau Yuneec. Drona este practic un accesoriu modular pentru camera si stabilizatorul extern, un alt dispozitiv interesant, gandit pentru a monta o camera GoPro pe el si a filma din mana cadre fluide stabile, ceva in genul seriei Osmo de la DJI. Dar poanta este ca pentru a folosi drona este necesara achizitionarea separata a camerei si a stabilizatorului. Toate aceste noi „jucarii” vor fi disponibile in cursul lunii viitoare. Sursa: Click!

Zvonurile de ieri s-au adeverit, Samsung a făcut un anunț oficial prin care anunță că încetează vânzarea de telefoane Galaxy Note 7 la nivel global și că nu mai permite schimbarea lor cu modele noi, din moment ce nu par să existe modele 100% sigure. Spre deosebire de ultima încetare a vânzării, de această dată Samsung a mers cu un pas mai departe. Compania recomandă ca toți utilizatorii de Galaxy Note 7 să oprească acum telefoanele și să se folosească de opțiunile pe care le ai la dispoziție. Prin asta presupun că Samsung se referă la returnarea telefonului la magazin. Situația este foarte gravă în acest moment pentru Samsung. Nu prea vezi în fiecare zi o situație în care producătorul unui telefon recomandă să îl închizi și să nu îi mai dai drumul. Faptul că Samsung este atât de direct despre această situație este un semn bun, dar după ce două telefoane iau foc pe avioane, iar serviciile de curierat și poșta obligă folosirea unei cutii ignifuge pentru returnarea telefoanelor, nu e de parcă Samsung ar mai avea alternative. Sursa: Click!

Noul telefon iPhone 7 este destul de robust, ducând lipsă de micile defecte ale unui anume predecesor care tindea să se îndoaie permanent. Există totuși o mică problemă, Apple a mințit când a spus că a folosit o lentilă de safir pentru a proteja camera. Conform unui test efectuat de youtuber-ul JerryRigEverything, această lentilă nu este făcută din cristal de safir, neavând duritatea în mod normal asociată cu acest material. Este o lentilă rezistentă la zgârieturi, dar în nici un caz făcută din safir. Apple vinde ambele modele de iPhone 7 destul de clar cu promisiunea că au lentile de acest tip, ceva ce s-ar putea să le dea probleme de ordin juridic atunci când încep să apară clienți supărați din diverse motive. Dar în rest, telefonul este destul de rezistent, având un ecran capabil să reziste până și la flacăra unei brichete pentru câteva secunde fără să prezinte daune permanente. Merită totuși menționat că nu ar fi o idee bună să îl îndoiți. Deși nu se va rupe cu ușurință, adezivul care ține sticla pe ecran se va dezlipi, iar astfel va scădea simțitor rezistența sa la lichide. Sursa: Click!

Când Apple a lansat un PC cilindric, toată lumea a făcut comparația cu un coș de gunoi foarte scump. Dar măcar avea două plăci video în el. MSI a copiat un an mai târziu designul, iar după doi ani a decis și Samsung să facă propriul PC cilindric. Tomberonul Samsung, numit ArtPC, este o creație destul de bizară. Pe de o parte, are un difuzor omnidirecțional de 360 de grade. Pe de alta, arată de parcă nu a fost proiectat până la capăt, cablul de alimentare conectându-se în același loc cu fiecare alt port și buton al PC-ului. Asta face „fața” lui ArtPC foarte elegantă și complet lipsită de orice fel de caracteristică, dar va trebui întors în mod constant pentru a insera un card SD sau a umbla la porturile mai uzuale. Evident, este un PC menit pentru cei care nu îl folosesc prea des. Pe partea de configurație, acest PC va fi disponibil cu un Core i7 6600 sau cu un core i5, prima variantă suportând până la 16GB RAM, iar a doua până la 8GB. În rest, avem parte de un SSD NVMe de 256GB, un HDD de 1TB, 4 USB-uri 3.0, un USB Type-C, un singur port HDMI și o placă video Radeon RX 460 cu 2GB de memorie video. HDD-ul va putea fi adăugat ca un modul, urmând să mai fie disponibile astfel de module pe parcurs. Prețul pentru această minunăție este de 1200 de dolari pentru varianta cu i7 și 1600 de dolari pentru varianta cu i5. În alte cuvinte, pentru același preț ai putea lua un PC mult mai competent și l-ai putea îngrămădi într-un coș de gunoi. Rezultatul final probabil ar fi mai practic și ar avea un design mai funcțional. Sursa: Click!

​O descriere a filmului: LA LIMITA EXTREMĂ este un thriller de acțiune plin de adrenalină, producție a companiei Alcon Entertainment, în care un tânăr agent FBI, Johnny Utah (Luke Bracey), se infiltrează într-un grup de sportivi de elită mereu în căutarea de senzații tari, condus de charismaticul Bodhi (Edgar Ramirez), pentru a investiga dacă suspiciunile legate de implicarea acestora într-o serie de infracțiuni executate în manieră extremă și neobișnuită sunt reale. Aflat sub acoperire, cu viața mereu în pericol iminent, Utah e decis să facă orice pentru dovedi că aceștia sunt vinovați de acea serie de crime de neconceput. Trailer: Click! Poze: Really? Aveti in trailer. Părere personală: Un film care te tine cu sufletul la gura. Sursa: Click!

Vineri, britanicii s-au dezis de îmbrățișarea caldă și sufocantă a Uniunii Europene. Restul țărilor au fost surprinse de această despărțire sau, cel puțin, au refuzat să ia în serios amenințările Regatului Unit și nu se știe dacă e posibil să mai rămânem toți prieteni. VICE a luat legătura cu redacțiile sale din Europa, atât din statele membre, cât și din ale țărilor non-UE, pentru a vedea ce cred tinerii despre cea mai importantă știre a acestei săptămâni. ITALIA Beatrice, 24 de ani, Milano, studentă „Nu mi-a venit să cred când am citit despre rezultate. Sunt foarte îngrijorată. Personal, planul meu era să merg în UK după terminarea facultății, dar acum e foarte clar că trebuie să mă gândesc la altceva. Cred că e începutul sfârșitului pentru Uniunea Europeană, va urma un efect de domino. Nu cred că UE este perfectă, dar să pleci mi se pare o nebunie. Sper că nu vom avea niciodată un referendum similar în Italia, mă tem că vom avea același rezultat." GERMANIA Jeff, 31, Berlin, dansator „Nu m-aș fi așteptat să se ajungă aici și nici nu îmi dau seama unde se îndreaptă UE acum. E surprinzător că au reușit să obțină o majoritate, chiar dacă e fragilă. Ca să fiu sincer, cred că Regatele Unite sunt un pic arogante și asta mă neliniștește. Bănuiesc că alte țări ar putea să încerce să facă același lucru acum și asta nu e bine deloc. Personal, eu mă bucur de beneficiile de a fi membru UE, cum ar fi ușurința de a călători și faptul că nu trebuie să schimb valută în majoritatea țărilor. Dar bine, UK a fost tot timpul o excepție în privința asta." GRECIA Anna Piliou, 26, Atena, activistă LGBT „Sunt total în favoarea Brexitului, dar rezultatul referendumului e dulce-amărui pentru mine. La referendumul Greciei pentru condițiile planului de salvare economică, majoritatea a votat Nu și clasa muncitoare a ieșit în stradă. În Regatul Unit, organizațiile de stânga au arătat o indiferență ridicolă și au pasat votul celor de extremă dreaptă. Brexit este, în întregime, rezultatul muncitorilor, al celor săraci și al clasei de mijloc, al oamenilor care au făcut din UK ceea ce este acum. UE, așa cum este acum, nu are ce să ofere europenilor, nu arată niciun pic de respect pentru minorități sau pentru drepturile omului. Operează pe principiul puterii economice și a pierdut din vedere valorile care au fondat-o. De-aia sunt sută la sută în favoarea plecării bratincilor din UE și îmi doresc să urmeze și Grecia, și alte țări." FRANȚA Benjamin, 28, Paris, antreprenor „Sunt cam șocat. Nu mă așteptam deloc. Dar dacă stau să mă gândesc, pot să înțeleg de ce britanicii ar vrea să părăsească UE. Făceau parte din organizație fără unele inconveniențe, cum ar fi moneda Euro, și nu au vrut să plătească pentru deciziile altora. Chiar dacă au o economie destul de puternică, bănuiesc că îi îngrijorează criza emigranților. O să fie interesant de urmărit dacă atitudinea lor se va schimba, îndată ce lucrurile se vor îmbunătăți în UE. O să-și regrete decizia? Referendumul ăsta arată că UE trebuie să se schimbe. Dacă nu o va face, însemnă că birocrații Uniunii nu au habar despre cum e să trăiești în oricare din cele 28 de state membre. Nu va exista niciodată o federație europeană. Poate că UE ar trebui să-și mai reducă din ambiții și să încerce să fie eficientă pe niște probleme foarte bine definite" OLANDA Dorsa, 22, Amsterdam, studentă "Pe ce și-au bazat britanicii votul? Nu le place în UE, dar au citit vreun pic despre consecințe? Cred că multă lume a mers pe instinct. Speram să voteze pentru rămânere, dar cred că nu le-a păsat niciodată foarte tare de Uniunea Europeană. Cel mai tare sunt îngrijorată că vor apărea probleme financiare, pentru că economia britanică era una dintre cele mai puternice din UE." POLONIA Marcin, 37, Varșovia, muzician „E greu de spus ce se va întâmpla, trebuie să așteptăm și să vedem cum se vor desfășura lucrurile într-un an. Dar cred că o să fie un pic de haos. Cred că britanicii s-au trezit, în sfârșit, și au văzut că nu UE este la conducere, ci băncile și marile companii farma. Ei au vrut doar să lupte pentru ce e al lor. Acum, UE ar trebui să înceapă reforme uriașe pentru a putea merge mai departe fără probleme. Lucrurile au deraiat și britanicii sunt primii care au pus punctul pe i. Mi-e teamă că Germania și Franța ar putea să urmeze modelul UK și apoi totul o să se ducă pe apa sâmbetei." Sursa: Click!

Nu știu cum a fost copilăria ta, dar în a mea mâncam pufuleți sau pâine cu margarină și gem și mă uitam la seriale americane unde pizza era livrată în timp record chiar și noaptea. În lumea bogaților din seriale mereu pare să fie după colț un băiat cu pizza, gata să te servească și să fie foarte drăguț cu tine (mai ales dacă vrea și sex), pe când în România de livrarea mâncării acasă am aflat târziu, cred că prin 2007. Acum, aproape zece ani mai târziu, am profitat de rolul meu de jurnalist, unul extrem de important într-o societate democratică, pentru a fi delivery boy de mâncare. Nu m-am dus însă doar pe un fel - pizza, shaorma sau ciorbă de burtă, ci am apelat la FoodPanda. Inițial, compania asta punea la dispoziție doar o aplicație prin care comandai mâncarea de la zeci de restaurante, dar când a văzut că sistemele de livrare sunt proaste spre extrem de proaste, dacă nu lipsesc cu desăvârșire, și-a făcut serviciu de livrare. Așa am fost repartizat lui Florin, un bărbat la circa 40 de ani, inginer de profesie, profesor o vreme, în al cărui Logan am dus mâncare pentru aproape bogații Bucureștiului. Ce am învățat despre gusturile românilor Înainte să încep cursa cu Florin credeam că voi aduna suficiente date cât de un Excel cu ce mănâncă românii, ce gusturi rafinate sau proaste au, iar la final voi putea face un bilanț cu câți bani cheltuie pe mâncare. Nu am reușit așa ceva, n-am avut de unde, dar am ajuns la concluzia că românii nu știu ce să mănânce și sunt mai ceva ca un copil răsfățat, dar sărac, ca un adult care n-a plecat din casa părinților, sau ca un om simplu, beat, care preferă șaorma cu de toate, fără iute. Primele comenzi încep pe la 11. Este ora la care oamenii care muncesc de dimineață se gândesc să-și comande ceva, ca și cum a venit prânzul. Focul livrărilor este în miezul zilei, evident, și Florin preia comenzile într-o aplicație specială în care notează de fiecare dată în ce stadiu e, astfel încât cel care a cerut mâncarea să știe cât mai are de așteptat. Prima comandă a fost de la Peter's Burger, supă cremă de legume și ceva pui. Aici am aflat și marea problemă cu livrarea de mâncare. Spre deosebire de curieratul de colete, unde timpul ține de șofer, deoarece are toate produsele deja în mașină, în cazul mâncării intervalul de livrare ține de: bucătar, omul care ia bani și înregistrează comenzile, șofer, trafic și așteptările pe care și le face clientul. Cu Florin am livrat dintr-un punct în altul al Bucureștiului, de la Timpuri Noi la Victoriei, de la Mântuleasa la Dristor, de pe Dorobanți la Unirii, acoperind, în mare parte, centrul Capitalei. „Livratul de mâncare e dificil, că nu ține totul de mine. Dar la mine vin reproșurile. Așa, din cauza unui om, că e bucătar, că e omul de la care iau comanda, că sunt eu, se supără alți trei-patru, toți din sistemul ăsta al livrării și preluării", îmi explică Florin lanțul trofic al mâncatului prin comandă. Cea mai aglomerată perioadă este înainte de concedii, că vara se reduce considerabil ritmul. Mai puțină lume în corporații, mai puțini oameni pe acasă. Am remarcat însă că cei care lucrează în instituții mai apropiate statului, sau care ar putea mima activitatea un funcționar public sunt mai puțin pretențioși și mai atașați de mâncarea gătită decât ceilalți. În ziua în care am mers cu livratul au fost comandate ciorbe, tocănițe, gogoși, carne de porc preparată în diverse moduri, mâncare arăbească, șaorma sau șaorma de-aia „cu stil", de se laudă Divan cu ea. Pe asta din urmă, am dus-o chiar eu pe Calea Dorobanților la o bancă. Comanda făcea 89 de lei. Omul care mi-a preluat-o mi-a dat bacșiș cinci lei, dar ce m-a impresionat și mai tare a fost cum mi-a plătit. Banii erau aranjați cap la cap, serie la serie, de la bancnota de zece lei, până la cea de un leu. „E bancher, nene, înțeleg!", mi-am spus ca pentru mine și am plecat, căutând partea mea din plată. Era acolo, deși, sincer, mă așteptam la mai mult, mai ales după experiența similară, când am făcut pe curierul. Partea cea mai bună a fost când am început să aflu bârfe. Așa am aflat despre cântăreți zgârciți, care dădeau și câte 50 de lei bacșiș când erau burlaci în București, și după ce s-au căsătorit și s-au mutat în Băneasa nu mai lasă nimic, iar comanda o ridică nevasta. Tot așa știu de fiica unui alt cântăreț care mănâncă alcool pe pâine. În loc să iasă din casă ca să-l cumpere, preferă să comande o salată și șase sticle cu vin. Pe măsură ce livrezi mai multă mâncare, descoperi și mai multe dintre micile secrete din oraș, cum ar fi cine are restaurantul ăla, unde se face videochat pentru pensionarii bogați din America, cine patronează cantina aia cu ștaif sau unde beau cel mai bine jucătorii naționalei după fiecare mare eșec. Și să mai zic ce am învățat. Asta începe cu povestea ultimei livrări. Am preluat de la un restaurant arăbesc de la Timpuri Noi pentru o livrare spre Mihai Bravu. „Cine ia banii, cui plătesc?", întreabă Florin. „Toată lumea. Toată lumea ia ban!", zice un arab de după tejghea, întinzând zâmbitor punga cu mâncarea ambalată. Pe drumul până la comanda asta, Florin mi-a mai zis o chestie la care nu m-am gândit: „În București, deși nu-i vezi pe străzi, în restaurante, sunt foarte mulți arabi. Stau în apartamentele lor, în restaurantele lor, sunt o comunitate închisă, dar numeroasă". M-am gândit la ce mi-a zis când în spatele restaurantului am găsit un centru cultural islamic. Sursa: Click!

Dacă eşti unul dintre depresivii singuri care postează pe Facebook statusuri cu „Ziua îndrăgostiţilor e de căcat", am o veste grozavă pentru tine: potrivit studiilor ştiinţifice, dragostea nu există, aşa că nu ai de ce să fii ofticat. Studiile despre împerechere şi ataşamentul în cuplu nu prea lasă loc de dubii. Sigur, ştiinţa nu este o entitate monolitică unde există un consens universal. De asemenea, se presupune că nu poţi să demonstrezi absenţa unui lucru, dar Bill Nye tot intră în ultimul timp în dezbateri despre lucruri care nu există. Şi pentru că nu s-a ţinut până acum o dezbatere pe tema iubirii, m-am gândit să moderez eu una. De o parte, Bill Nye, care face o disecţie a dragostei. De cealaltă parte, Zach Braff şi Oprah. În aproape toate interviurile cu psihologii apare acelaşi exemplu al unei specii de rozătoare care sunt perfect monogame. Ele sunt atât de monogame, încât formează o pereche ideală după prima împerechere. Abby Marsh, profesor de psihologie la Universitatea din Georgetown, spune, într-un documentar: „Masculul nu pleacă pur şi simplu, ca în cazul altor mamifere. Rămâne lângă parteneră." Când spune alte mamifere se referă, probabil, la noi. Aşa că oamenii de ştiinţă au disecat creierul şoarecelui şi au găsit, potrivit lui Marsh, „o suprafaţă mare cu receptori ai oxitocinei în regiuni precum nucleus accumbens. Acesta este centrul gratificării. „Când se împerechează, se produce o descărcare de dopamină în nucleus accumbens, lucru care o face pe femelă foarte satisfăcută de faptul că masculul a rămas lângă ea." Acesta este un animal care, dacă îi moare partenerul, nu îşi mai caută altul. Rămâne singur până moare. Imaginează-ţi ce gândeşte acest şoricel despre micuţa lui parteneră! Imaginează-ţi dragostea dintre ei! Ţi-o imaginezi? Apoi, pentru că oamenii de ştiinţă sunt nişte nenorociţi, le-au dat şoriceilor o substanţă care le-a distrus receptorii oxitocinei. Marsh a observat că după asta şoarecele de preerie devine „dezinteresat în a forma un cuplu", iar comportamentul îi va fi asemănător cu al vărului său, poligamul şoarece de munte. Acesta fute tot ce prinde, pentru că îl interesează mai mult să aibă o droaie de progenituri, decât să le ofere protecţia din partea ambilor părinţi, lucru natural pentru un şoarece de preerie. Acelaşi lucru se întâmplă şi cu oamenii, spune Marsh. „Oamenii sunt, probabil, construiţi la fel. Persoana care ne produce fiorul dragostei face să ne crească nivelul oxitocinei şi, implicit, pe cel al dopaminei, atunci când îl vedem. Doar că nu suntem la fel de buni ca şoarecii de preerie, chiar dacă nu există niciun om de ştiinţă care să ne fută receptorii oxitocinei. N-ar trebui să surprindă pe nimeni că ataşamentul are o bază biologică. Dar să luăm în considerare următorul lucru: Ştiam de mult cum acţionează chimia asupra componentei reproductive a ceea ce noi, în viziunea noastră limitată, numim dragoste şi ne-am dat seama cum o putem controla, folosind castrarea şi ovariectomia. Dar ne rămânea ataşamentul. Acum putem să-l tăiem şi pe-ăsta. Ce funcţie ai prefera să-ţi fie anulată pentru totdeauna, împerecherea sau ataşamentul? Vei spune împerecherea, dacă nu cumva eşti un monstru. Cineva care se împerechează, dar nu se ataşează, nu iubeşte. Corect? În plus, dragostea este mai mult decât iubire şi ataşament, nu-i aşa? În ultimele decenii, oamenii de ştiinţă şi filozofii, înarmaţi cu o sensibilitate pentru cultura pop şi dorinţa de a scoate cărţi, au tot adunat argumente ca să explice pe şleau de ce unele aspecte nocive din punct de vedere social ale dragostei sunt nişte moşteniri învechie ale strămoşilor noştri superstiţioşi. Aici vorbim de heteronormalitate (trebuie să fii bărbat şi femeie pentru a te îndrăgosti), binaritatea genului (trebuie să fii ori bărbat, ori femeie pentru a te îndrăgosti) la un loc cu patriarhatul, monogamia și exclusivitatea. Găseşti multă literatură de specialitate mainstream prin care poţi să selectezi până când explicaţiile se potrivesc cu propria ta viziune. Steven Pinker, în cartea sa, The Blank Slate, explică că o mare parte a comportamentului uman este programat biologic, dar exagerează în privinţa rolurilor de gen specifice anilor '50, care au devenit, în unele cercuri, un simbol al sexismului în ştiinţă. O vreme, era greu să găseşti un discurs echilibrat, când termenul de „psihologie evoluţionistă" fusese acaparat de purtătorii de pălării, activişti pentru drepturile bărbaţilor, care îl foloseau ca să justifice „imperativul biologic" pentru a-şi împrăştia sămânţa. Sex at Dawn, deChristopherRyan şi Cacilda Jetha, care, pe bună dreptate, îl critică pe Pinker, a apărut în 2011 şi a devenit explicaţia cea mai credibilă pentru a susţine că omul nu este o specie monogamă. Este folosită de bărbaţii cu mai multe neveste pentru a demonstra cât de normali sunt sau este scoasă la înaintare când partenerii încep să vorbească despre „o relaţie deschisă". Cartea face praf cu succes ideea de monogamie înscrisă în datele biologice ale omului, dar se dovedeşte cam siropoasă atunci când vorbeşte despre preferinţa speciei noastre pentru pace, în dauna războiului şi despre un instinct al rezolvării conflictelor care se manifestă prin sex oral. Christopher Ryan este acum şeful mişcării anti-monogamie din America. El a declarat la CNN: „Corpul omenesc spune aceeaşi poveste. Testiculele bărbatului sunt cu mult mai mari decât ale oricărei primate monogame sau poligame şi atârnă vulnerabile în afara corpului pentru ca temperatura mai scăzută să ajute la conservarea spermatozoizilor, în vederea unor ejaculări multiple. Bărbatul deţine cel mai lung şi gros penis dintre primate, ca şi tendinţa jenantă de a avea orgasm când femeia abia se încălzeşte. Toate acestea sunt semne clare ale aşa-numitei „competiţii a spermei" la specia umană. Dar ştiinţa nu susţine doar că suntem poligami. Suntem şi foarte schimbători. Helen Fisher, profesor de psihologie la Universitatea Rutgers, care vorbeşte în aproape toate apariţiile sale publice despre ştiinţa atracţiei, demonstrează că există un ciclu al pasiunii de patru ani în orice cuplu. Ideea ar fi asta: cunoşti pe cineva, te împerechezi şi creşti un copil până când e în stare măcar să fugă de prădători, după care unul dintre voi se plictiseşte şi plecă. Asta nu înseamnă că doar bărbaţii pleacă. Oricare dintre parteneri, din orice cuplu, poate să vrea s-o şteargă, fie că e bărbat sau femeie, homo sau hetero. Mother Nature: Maternal Instincts and How They Shape the Human Species, de Sarah Hrdy, este o descriere brutală şi fără sentimentalisme a instinctului sexual şi matern al femeii. Următoarea afirmaţie a lui Hrdy, total intuitivă, nu ar trebui să năucească pe nimeni, cu toate că de multe ori o face: „Oricând o femeie are de ales între oportunitatea de a se reproduce şi posibilitatea de a trăi mai bine, ea va opta pentru securitate economică şi un trai mai bun, în schimbul unui număr mai mare de copii." Dar chiar în timp ce noi o tot redefinim, dragostea rămâne un concept literar care rezistă şi ne consolează când încercăm să ne confruntăm cu vidul cosmic. Carl Sagan îi scoate pe cititori din întunericul celor mai deprimante capitole ale cărţilor sale despre abisul infinit, prin citate ca: „Pentru nişte creaturi neînsemnate ca noi, vastitatea este suportabilă doar datorită iubirii." Dar ce mai rămâne realmente din ea după un timp petrecut în lumina rece şi nemiloasă a ştiinţei? În timp ce scriitorii de bestselleruri de obicei nu vor să dea o explicaţie completă a dragostei, filozoful Judith Butler pare că vrea să facă asta, dar se opreşte, din timiditate. Într-o scrisoare publicată în 2007 vorbeşte despre lupta ei cu conceptul de dragoste. Ea şi-o imaginează ca pe o serie de tranzacţii. „Unii consideră că dragostea nu e o stare, un sentiment, o dispoziţie, ci un schimb inegal, plin de resturi ale istoriei, de fantome, de dorinţe care sunt mai mult sau mai puţin clare celor care încearcă să se privească unul pe altul din propriul unghi de vedere imperfect. În finalul acestei dezbateri ipotetice, Bill Nye i-ar obliga pe Zach şi Oprah să accepte o concluzie ca cea a lui Butler. Dragostea e un comportament pe care îl alegi din cauza influenţei societăţii. Are o semnificaţie, nu pentru că e un lucru tangibil, ci pentru că suntem de acord să ne prefacem că există, ca şi banii sau Crăciunul. Sursa: Click!

Prima dată am mers în închisoare acum doi ani. Făceam practică pentru master. „Afară", cum îi zic cei de după gratii, e despărțit de „în pușcărie" prin două porți. Ca să intri în penitenciar, trebuie să treci prin poarta unu și poarta doi, unde lași tot ce are legătură cu libertatea: telefon, stick-uri, încărcătoare, medicamente, țigări. Asta când mergi la vizită. Când mergi cu o condamnare, mai lași și partenerul de viață și copiii. Vara trecută mi-am dat dizertația. A avut un titlu academic: „Partenerul de cuplu: factor de risc sau factor protectiv în reintegrarea socială a persoanelor condamnate penal privativ de libertate". Pe scurt, am vrut să văd ce se întâmplă cu relațiile de dragoste când unul dintre parteneri ajunge după gratii. Am ajuns la concluzia că fiecare relație e extrem de complexă și o generalizare ar fi greșită. Nu am putut să public nimic din ce am aflat atunci, așa că anul ăsta m-am întors, ca jurnalistă, să mai aflu niște povești de dragoste. M-am dus la Penitenciarul Ploiești, penitenciar de bărbați, unde am vorbit cu doi deținuți despre cum s-au căsătorit după gratii, și la Penitenciarul Târgșor, penitenciar de femei, unde am vorbit cu două femei despre cum rămân soții și mame, din închisoare. Nuntă după gratii Când te căsătorești în penitenciar, cererea e dublă. Mai întâi o ceri pe ea și apoi faci cerere la Administrația Națională a Penitenciarelor, ca să te lase să te căsătorești în penitenciar. Asta a făcut Adrian, un tip de 27 de ani care s-a căsătorit acum trei ani după gratii. Când a fost arestat, găsit vinovat de înșelăciune, era de un an jumate într-o relație și iubita lui era însărcinată în luna a șasea. S-au cunoscut în cartier. El avea o fabrică de pâine, iar ea făcea un curs de frizerie prin zonă. Cum stăteau amândoi la lucru până târziu, el a început să o conducă cu mașina acasă. După ce ajungeau acasă, vorbeau pe Facebook. Așa și-au dat întâlnire pe bune. Cred că a fost dragoste la prima vedere când ne-am văzut a doua oară. S-au căsătorit când el era în penitenciar, mai ales pentru că el trebuia să recunoască copilul. S-au adaptat la program: vizite o dată pe săptămână și convorbiri telefonice în fiecare zi, plus scrisori, dar mai rar că nu e bine. „Nu e bine să ții scrisori, așa e superstiția, stai mai mult aici dacă ai scrisori. La fel și cu hainele, nu lăsăm haine aici când ne eliberăm, că ne întoarcem după ele." Pe lângă vorbitul la telefon și vizita prin geam, se văd câte două ore la trei luni, la vizita intimă. „Asta e o parte care desparte multe cupluri, dacă nu mai ai contact, nu mai ai nimic, cum să mai stai împreună?" Cel mai rău îi pare că nu a fost prezent când i s-a născut copilul. Și-a cunoscut fiul la vizită, prin geam. L-a ținut prima dată în brațe trei luni mai târziu, când i s-a schimbat sistemul de detenție și a trecut la semideschis. Soarele și zâna de zăpadă Marian e coleg de penitenciar cu Adrian. Înainte să fie arestat în 2008, Marian ieșea cu o fată. Fără prea multe obligații. Ne-am cunoscut la o sărbătoare comunală și ne-am plăcut. Am fost iubiți la nivel de aventură. A „căzut la închisoare" la 22 de ani, pentru omor, și nu a vrut să țină legătura. I-a fost frică. „Odată cu venirea în penitenciar trebuie să rupi unele relații, că dacă nu, se vor rupe ele și te vor răni. Eu am păstrat legătura doar cu părinții." Ea a continuat să îl caute. La început refuza să iasă la vizită, nu s-au văzut aproape șase ani. Îi era și frică de suferință, dar nici nu voia să o țină pe fată într-o relație care „mai mult sau mai puțin o privează și pe ea de libertate". O mai suna din când în când. Spune că jocul ăsta a consolidat legătura dintre ei, „pentru că scrisul pe hârtie are un impact mult mai mare decât messenger sau o discuție verbală". Și-au scris lucruri pe care nu și le-ar fi putut spune față în față. Așa s-au îndrăgostit și s-au luat. Ea l-a cerut pe el în căsătorie și vara trecută s-au căsătorit în penitenciar. Marian spune că acum cererile în căsătorie se fac pe stadioane, prin avioane, în genunchi, pe burtă. La ei a fost după gratii, la vizită. Asta a fost extravaganța din relația lor. În rest, Marian se consideră tradițional. Crede că o persoană, fie tip sau tipă, cu cât are mai multe relații, își pierde din credibilitate și prețul îi scade. Cinci e numărul după care crede el că ar trebui să se pună punct. „Prima (n.r. relație) să fie din copilărie, a doua că e chestia aia de adrenalină, a treia că te îndrăgostești, a patra din decepție, ca să ai pe umărul cui plânge, dar deja de la a cincea relație încolo, nu mai...ai deja o etichetă pentru că așa e lumea". Ei sunt la a doua relație serioasă. Bărbatul spune că cel mai greu în a avea o relație și o condamnare cu executare în același timp e că nu îți poți consola partenerul când plânge. O să meargă acasă abia peste doi ani. „Am ceva al meu în suflet" A văzut că ea nu se lasă, așa că până la urmă a acceptat să iasă la vizită. Când s-au văzut, au făcut un pact, să scrie fiecare dintre ei o poveste cu două personaje – soarele și zâna de zăpadă și apoi să le dea unei persoane să le jurizeze, să spună care e cea mai frumoasă. Premiul câștigătorului era o plăcuță, d'aia cum poartă soldații, cu numele lor. El a lucrat la povestea lui juma de an, după multe ciorne. Au ieșit șase pagini. A și câștigat. După ce am vorbit cu cei doi bărbați, am mers la Penitenciarul de femei Târgșor, să văd pentru ele cum e să fie neveste, mame și deținute. Ne-am întâlnit în „clubul penitenicarului", adică o cameră unde deținutele participă la activități. La Târgșor se aud manele, iar pe pereții clubului sunt buline colorate. Prima care vine să vorbească cu mine e Luminița, o femeie de 67 de ani. E îmbrăcată într-obluză de pijama cu un buzunar la piept, din care iese un șervețel, și o fustă cu flori. Părul cărunt îi e prins într-o coadă și o cordeluță îi apasă firele și le netezește. Mă privește din spatele ochelarilor și îmi povestește în timp ce gesticulează. Își mai ia privirea de la mine când caută să îmi arate culori sau obiecte care s-ar potrivi cu ceea ce descrie. Femeia s-a căsătorit prima dată la 17 ani. S-au întâlnit la o nuntă, s-au plăcut și la scurt timp după, au făcut și ei nuntă. În 2000 a rămas „vădană", soțul s-a îmbolnăvit și a murit. Când a rămas singură, i-a fost frică să stea singură la țară, că se întâmplă multe, „intră bețivi, jefuitori peste tine". S-a alăturat Martorilor lui Iehova și, printr-o prietenă de acolo, l-a cunoscut „pe acest bărbat cu care s-a petrecut necazul de am ajuns aici". Era cu 13 ani mai mare ca ea și s-au căsătorit după câteva luni. Spune că acum cinci ani l-a găsit mort în fața porții și de aia a ajuns la închisoare. Se declară nevinovată de crima pentru care e închisă. Luminița are doi copii, din prima căsătorie. Sunt mari, la casele lor. A ales să îi țină la distanță. „Eu am fost pusă sub cheie din 2011, de ziua de Sfântul Nicolae, spre seară. Mi-e rușine de unde sunt. Pentru copiii mei e o mare durere, așa ceva la noi în familie nu s-a mai pomenit. Mai bine să îi aud la telefon, decât să îi aduc aici. Îmi imaginez cum se îmbracă să vină aici, știu că pentru ei e o prăpastie. Nu vreau asta." Are program – vorbește cu fata sâmbăta și cu sora și băiatul în cursul săptămânii, „dar nu mereu". Ca să îi treacă timpul a încercat să citească romane, dar spune că niciunul nu e mai frumos ca al ei. „Am plantat pomi, flori, legume, am crescut copii, animale, păsări, gâște, curci cu pui, rațe, vacă, porc, am avut de toate. Știu că am ceva al meu în suflet și când ies de aici vreau să îmi deschid un cabinet, poate de pictură." „O educ la telefon" După ce Luminița pleacă, o cunosc pe Ana. O femeie de 41 de ani, fostă învățătoare. E îmbrăcată cu o salopetă de blugi strâmtă și se joacă cu fermoarul de la decolteu în sus și-n jos în timp ce vorbim. E la închisoare de patru ani și mai are încă zece de ispășit pentru omor. Fiica ei de 11 ani a rămas în grija soțului și a socrilor. „Am o familie frumoasă. După faptă, a fost o perioadă în care soțul m-a judecat și nu mi-a înțeles gestul necugetat. A durat cam șase luni în care ne-am certat aproape la fiecare discuție." Spune că, într-un final, el a conștientizat că gestul ei e ireversibil și au decis să își continue viața. O vizitează din trei în trei luni, câte două ore. Doar atunci primește vizită la masă, „nu aș suporta să îmi văd copilul și soțul prin geam și să nu pot să îi ating". Sursa: Click!

Bogdan Gîrbovan este un fotograf fascinat de antropologia şi geometria spaţiilor şi asta se vede şi-n proiectul 10/1, în care a documentat garsonierele tuturor vecinilor săi de la etajul zece, unde locuieşte el, până la etajul unu. Şi pentru că vecinii mei de la bloc mă primesc în casă doar când vor să-mi arate cum i-am inundat, m-am gândit să discut cu el despre cât de greu i-a fost să realizeze proiectul. VICE: De unde ţi-a venit ideea pentru un proiect de genul ăsta? De la condiţia personală, adică de la locul în care stau, meditez, lucrez şi iubesc. Începusem să-mi fac fotografii în garsonieră şi devenisem obsedat de acel spaţiu, care părea complet diferit după locul în care-l fotografiam, că se schimba perspectiva asupra spaţiului. Cred că mă pasiona acel cub şi pentru că sunt pasionat de matematică şi de lucruri exacte. Şi cum ai ajuns să vizitezi şi vecinii? Păi m-am gândit că repetiţia e mama învăţăturii şi am decis să copiez celula asta până jos. Problema era că nu ştiam dacă sunt toate garsonierele la fel. Am avut norocul că doamna de jos, de la etajul nouă, m-a rugat s-o ajut cu o uşă de la interior cu care avea probleme la balamale. Am fost şocat când am ajuns, că era total altceva, adică spaţiul era identic, dar decorul era complet diferit. Românii sunt destul de paranoici. Cum ai reuşit să convingi oamenii să te lase să le vezi casele? Am plecat tot de la matematică. Cum cifra trei e învecinată cu doi şi patru, aşa am profitat şi eu de relaţiile din bloc, adică de vecina de la etajul la nouă am ajuns la camera de la etajul opt. Opt îl cunoaşte atât pe nouă cât şi pe şapte şi aşa mai departe. A fost ca un joc. Am avut câteva probleme cu cei tineri care nu înţelegeau de ce voiam să fac asta şi se plângeau că nu e prietena acasă. Le-am spus „Bine, revin" până a ieşit. Le-am făcut fotografii doar duminica, când e lumea mai relaxată. Îmi place că ai un personaj în fiecare poză? Nu se poate fără. Zicea un prieten că o fotografie fără personaj e ca o carte poştală. Mulţi m-au întrebat de ce stau toţi jos, dar eu le-am zis ca singura mea condiţie nu era nici sa fie curat, nici sa stea undeva anume, ci să stea jos. Am stat în toate felurile la mine în cameră şi mi-am dat seama ca cea mai bună compoziţie iese aşa. N-am vrut să stea în picioare ca să nu pară că trag o linie prin spaţiu ăla. Şi oricum ocupă volum şi când stau jos, eu tot timpul am mers pe portretul ăsta compoziţional, care să surprindă şi atmosfera, nu doar faţa omului. Mi se pare fascinant decorul din casele bătrânilor, care-i diferit complet de cel de la tineri. Erau tipare de vârste, la cei tineri era minimal aerisit, la ăi bătrâni invers. Sunt convins că şi noi o să îmbătrânim şi o să strângem destule lucruri inutile, deşi poate o să avem noroc de un spaţiu mai mare. Nu te poţi debarasa uşor de toate chestiile pe care le strângi într-o viaţă, chiar dacă nu sunt frumoase pentru alţii. Care-s cele mai ciudate lucruri văzute prin casă? Pe mine mai mult interesau de ce sunt chestiile alea acolo, decât să întreb ce-o fi asta şi ce-o fi ailaltă. De exemplu, la etajul nouă, pe dulapul care se vede pe fundal, sunt aşezate nişte cărţi într-un mod impresionant şi am întrebat-o de ce-s aşa şi mi-a răspuns foarte simplu: „Să nu cadă". Erau intercalate cărţile aşezate una peste alta cu cele aşezate în picioare destul de simetric, era decoraţiunea făcută de ea. E fascinant cât de diferite par personajele tale între ele, prin mediile pe care le-au creat. Da, unii au zis c-am vrut să arăt un mix de clase sociale, dar eu am arătat pur şi simplu realitatea din acele locuri. Doamna care nu apare cu faţa e jurnalist cu studii superioare, eu sunt artist, era o doamnă la etajul unu care a fost grafician la BNR, altă doamnă era zugrav, iar un domn, care mi-a spus că porecla lui era Don Lukas, a făcut bani la muncă prin străinătate. Toţi au o poveste. Care-s cele mai ciudate lucruri văzute prin casă? Pe mine mai mult interesau de ce sunt chestiile alea acolo, decât să întreb ce-o fi asta şi ce-o fi ailaltă. De exemplu, la etajul nouă, pe dulapul care se vede pe fundal, sunt aşezate nişte cărţi într-un mod impresionant şi am întrebat-o de ce-s aşa şi mi-a răspuns foarte simplu: „Să nu cadă". Erau intercalate cărţile aşezate una peste alta cu cele aşezate în picioare destul de simetric, era decoraţiunea făcută de ea. E fascinant cât de diferite par personajele tale între ele, prin mediile pe care le-au creat. Da, unii au zis c-am vrut să arăt un mix de clase sociale, dar eu am arătat pur şi simplu realitatea din acele locuri. Doamna care nu apare cu faţa e jurnalist cu studii superioare, eu sunt artist, era o doamnă la etajul unu care a fost grafician la BNR, altă doamnă era zugrav, iar un domn, care mi-a spus că porecla lui era Don Lukas, a făcut bani la muncă prin străinătate. Toţi au o poveste. Sursa: Click!

Andrei Radu este un fotograf de 32 de ani care a vizitat Cuba timp de o două săptămâni, a urmărit viața cotidiană a localnicilor și a realizat o serie tare de fotografii pe care poți s-o vezi începând de joi, la Terasa Monteoru, din București, la ora 19, numită #CUBALUIANDREI. L-am rugat să-mi povestească care mai e atmosfera p-acolo, acum că au început să facă pace cu americanii. Am stat în mai multe locuri, la „casa particular", așa se numește cazarea în camere închiriate în diferite locuințe ale cubanezilor. Le găsești de la aeroport, ți le recomandă taximetriștii. Apoi, de la cei la care am stat am primit recomandări de alte case de genul ăla, din alte orașe. E o rețea destul de bine pusă la punct. Nu prea ai nimic de urmărit la viețile oamenilor. Ei erau foarte pe chill. Cei care închiriază camerele chiar nu fac altceva. Își cumpără de mâncare, de băut, țigări, fac un mic dejun, apoi se uită toată ziua la cele cinci posturi TV, dintre care jumătate sunt mexicane și au muzică gen salsa sau muzică latino ușoară. Nu am simțit nici măcar miros de drog, pentru că totul e foarte controlat din punctul ăsta de vedere. În momentul în care ajungi în Havana e ca și cum te-ai întoarce în anii 90, doar că majoritatea tinerilor au telefoane și câțiva au și tablete. Faza e că n-au net, deci nu pot să facă nimic cu ele. Și la telefon vorbesc cum făceam noi pe vremea celor două secunde de la Connex: „Alo, Ce faci? Venim acolo. Pa". Sunt și mașini vechi peste tot. Inițial credeam că-s doar câteva de show, dar le vedeam pe autostradă, mergeau cu 60-70 la oră. Am văzut o mașină din 1924 cu motorul original. I-am întrebat de unde-și mai găsesc piese și mi-au zis că nevoia i-a învățat, niște băieți forjează piesele prin garaje sau le comandă de prin America, prin rudele lor plecate acolo. Asta mai ales de când s-au mai relaxat lucrurile între Cuba și America. Cel mai tare m-a marcat când, într-o anexă a Muzeului de Artă Contemporană din Havana, am dat peste Matthew Barney, fostul soț al lui Bjork, care este regizor de filme de artă și-și prezenta ultimul film. Tipul de obicei apare la Opera House din Londra și tot felul de locații d-astea high class, dar acum era într-o cameră cât Control-ul, plină de hipsteri cubanezi. Am rezistat doar 15 minute, că filmul lui era foarte dur, Holy Mountain al lui Jodorowski era mic copil. Cuba mi s-a părut genul de țară sigură, unde nu ți se poate întâmpla ceva nici la trei dimineața, unde nu vezi oameni înarmați și unde probabil ai putea să stai ca turist o lună cu două mii de euro, dacă înveți locurile potrivite. Sursa: Click!

Nu-mi vine să cred ce fișiere am în fața ochilor. Foldere întregi pline cu videoclipuri cu nume de genul „Fete care cad", „Fail cu cătușe", „Cea mai sexi roată a norocului". Albume Mumford and Sons și Jason Derulo. Un film foarte prost numit Jurassic City. Episoade din 2 Broke Girls și Modern Family și Criminal Minds . Sunt într-un club de calculatoare pentru copii din Havana și guvernul cubanez îmi oferă materiale piratate din toată lumea. În stânga mea, un puști se joacă o versiune piratată a jocului Halo. În dreapta, altul se joacă World of Warcraft pe un fel de internet care nu e tocmai internetul pe care îl știu. În altă cameră e un tip care își verifică profilul de pe un fel de Facebook cubanez. Există exact 603 alte cluburi Joven ca acesta răspândite prin orașele și orășelele Cubei, la care se adaugă și câteva „Ciberexpresuri" mobile făcute din trenuri vechi și tractate de niște semi-camioane. Fiecare clădire care găzduiește un Joven Club (club pentru copii) e vopsită într-un albastru strălucitor. Dar interiorul e steril și demodat, cu neoane sinistre și rânduri de calculatoare îngrămădite la un loc. Rar vezi câte un calculator care să aibă toate părțile originale, iar guvernul estimează că cel puțin 25 de procente din echipament e complet stricat. În cluburile acestea, regimul comunist încearcă să pună bazele viitor batalion cibernetic. Sau poate încearcă să îndoctrineze tineretul țării ca aceștia să devină pro-revoluționari și buni comuniști. Sau poate doar încearcă să-I învețe pe copii cum să utilizeze calculatoarele. Depinde pe cine întrebi. „Vor să antreneze niște cubanezi revoluționari ca să-i poată folosi ca programatori în armată sau în poliție", mi-a zis Jose Luis Martinez, director de comunicare la Fundația pentru Drepturile Omului din Cuba. „Scopul e să-și răspândească propaganda cu ajutorul lor." Acest scop e subliniat, mai mult sau mai puțin, într-un articol din revista Tino, publicată de Joven Club, o publicație guvernamentală oficială. Conform articolului, scopul cluburilor Joven e „să direcționeze capacitatea tinerilor de a învăța și înțelege tehnologia informației și științele electronice". „Rezultatul acestor eforturi se va reflecta în armata de bărbați cărora Fidel Castro va avea încredere să le încredințeze misiuni de mare valoare și onoare", continuă articolul. În acest scop, cluburile Joven au cursuri de utilizare Microsoft Word și Excel, de utilizare a internetului și de programare. Pe lângă materialele de propagandă conținute de revista Tino, mai există și articole informative despre subiecte complexe, cum ar fi repararea unor circuite stricate sau setarea unui server pe computer. Cât am fost în cluburile Joven, n-am văzut să se desfășoare astfel de cursuri. Am văzut doar copii care se jucau. De aceea, majoritatea cubanezilor sunt de părere că principalul scop al cluburilor Joven, pe lângă training-ul de specialitate, e să convingă tinerii cubanezi că nu au nevoie să folosească internetul real; intranetul cubanez e suficient. În viața de zi cu zi, cubanezii întreprinzători au găsit moduri de a accesa media occidentală care nu e disponibilă în Cuba, prin mai multe metode. Oamenii fac schimb de stickuri USB pline cu jocuri piratate, filme și știri aduse din Miami în fiecare săptămână, într-un produs numit paquete. Adolescenții folosesc routere importate ilegal pentru crearea de rețele locale care le permit să joace jocuri video și să facă schimb de fișiere. Drept urmare, media occidentală care pe vremuri era restricționată de guvern a devenit atât de obișnuită și cerută încât, în loc să-ui aresteze pe cei care încalcă regulile, guvernul e obligat să intre în competiție cu aceste mișcări capitaliste de piață liberă. Iar cluburile Joven sunt un pas important în această direcție. Anul trecut, guvernul cubanez a introdus Mochila, un concurent direct al produsului paquete, cu materiale piratate din toată lumea care au scopul să distrugă popularitatea de care se bucură paquete. Mochila conține aproximativ 350 de giga de date, e disponibil doar în cluburile Joven și e o colaborare între mai multe agenții guvernamentale, printre care Ministerul Culturii și Institutul Cubanez de Radio și Televiziune. „Cu ajutorul acestor cluburi vor să transmită populației: Ok, vreți internet, luați de aici, jucați jocuri video, nu ne pasă, numai să folosiți rețeaua internă a guvernului. Descărcați toate materialele pe care le vreți de aici. Le creează oamenilor iluzia că sunt conectați la ceva și speră să-i păcălească să se mulțumească cu atât", a zis Martinez. Și tocmai de asta par cluburile Joven atât de distractive. De asta au campionate de World of Warcraft și de asta răspândește guvernul cubanez filme și seriale americane și muzică, atâta timp cât sunt aprobate și inofensive. (Cred că e ciudat pentru Mumford and Sons sau pentru Jason Derulo să fie printre puținii artiști considerați neamenințători pentru regimul cubanez). De aceea există în Mochila o secțiune întreagă de videoclipuri care le imită pe cele care devin virale pe internetul normal și de asta poți obține reviste străine, atâta timp cât sunt despre baseball sau baschet sau wrestling. Într-un interviu cu media de stat de anul trecut, Raul Vantroi Navarro Martinez, directorul cluburilor Joven din Cuba, a zis că Mochila „e un concept cultural pentru un pachet care nu răsplătește vulgaritatea sau banalitatea, ci oferă cunoștințe utile și e foarte atrăgător." Angajații cluburilor sunt antrenați să fie utili și primitori. Guvernul nu ascunde existența acestor cluburi, iar personalul m-a salutat călduros când am intrat. Un angajat a fost foarte încântat să voiam să piratez conținutul de pe Mochila. În decurs de 15 minute, o femeie din foaier mi-a luat pașaportul și mi-a creat un cont cu parolă, în timp ce mă întrebam anxios dacă o să mă lase să folosesc calculatoarele. În sfârșit mi-a dat un username (jkoebler) și o parolă (jkoebler). Cu ele urma să accesez intranetul cubanez, care constă în site-uri dirijate de guvern și servere de jocuri video. Am plătit câțiva cenți pentru două ore de stat pe intranet. Un alt angajat m-a dus în spate, unde mi-a arătat cum să descarc Mochila, cele câteva sute de giga de materiale piratate disponibile tuturor. „Dacă se descarcă greu, după ce termină tipul ăla, te poți muta la celălalt calculator. Ăla merge cel mai bine pentru Mochila", mi-a zis tipul și mi-a indicat un calculator în stare mai bună. Deși angajații au fost drăguți cu mine, n-au fost de acord ca fotograful să rămână și el și l-au rugat să părăsească clubul pentru că nu se înregistrase. De câte ori mă apropiam de cineva care folosea un calculator ca să stau de vorbă, angajatul se apropia și îmi spunea, binevoitor dar ferm, că trebuie să mă întorc la calculatorul meu. Camerele de supraveghere îmi urmăreau fiecare mișcare și îmi închipui că și calculatoarele aveau software de monitorizare. După ce m-am logat, am fost surprins să văd o grămadă de jocuri piratate pe desktop: Halo, World of Warcraft, DOTA, Call of Duty. Am deschis un browser și am încercat să navighez pe Google și alte câteva site-uri, dar bineînțeles că n-am reușit, pentru că eram conectat doar la intranetul cubanez. Am deschis un tab nou și am realizat că pagina zilei în clubul Joven era serverul World of Warcraft, care are câteva mii de jucători în Cuba. E surprinzător de sofisticat, cu o casă de licitații în care jucătorii pot vinde obiecte cu bani din joc, un top al celor mai buni jucători și o întreagă comunitate WoW. Serverul clubului Joven are propriile reguli oficiale: „Nu utiliza hackuri – e regula de bază și nu necesită alte explicații; Nu-i deranja pe ceilalți; Nu utiliza cuvinte vulgare; Nu-ți vinde contul – dacă încerci să-ți vinzi contul, pierzi accesul la server pentru totdeauna." Nu am avut timpul și răbdarea să încep să joc WoW, așa că am deschis Mochila și am început să fac screenshoturi cu materiale – pe lângă conținutul pe care l-am menționat deja, mai erau mii de cărți, majoritatea revoluționare (operele complete ale lui Leon Trotski, operele complete ale eroului național cubanez Jose Marti, care a condus lupta pentru independența de Spania la sfârșitul anilor 1800, opere de Fidel Castro și Che Guevara). Cât despre știrile străine, găseai copii ale mai multor reviste sportive publicate în Spania. Mai era și toată colecția de reviste Tino. Am luat multe videoclipuri așa-zis virale, dintre care majoritatea erau dintr-o emisiune canadiană cu gaguri și accidente amuzante și m-am delogat după ce mi-am umplut stickul USB. Nu e foarte clar ce părere au cubanezii de inițiativa cluburilor Joven. Henry Constantin Ferreiro, un activist care trăiește într-un oraș cubanez numit Camaguey, mi-a zis că nimeni nu descarcă de pe Mochila și că puțini oameni merg să se joace în cluburile Joven. „Avem propriile rețele interne, iar oamenii știu că ce oferă cluburile Joven nu e real. Și există programe mult mai bune și fișiere disponibile în paquete decât ce se găsește în Mochila. Oamenii consideră Mochila o metodă de a controla subiectele care îi interesează pe cetățeni." Fidel Alejandro Rodriguez, profesor la Universitatea din Havana, mi-a zis că atât Mochila, cât și alte proiecte asemănătoare au dat rateu, dar nu crede că guvernul le-a creat neapărat pentru a controla populația. „Trebuie să realizezi că structura statului nu e atât de strictă, deci există niște instituții care pot face ce vor. În acest caz, au văzut că paquete era popular, așa că au înființat Mochila ca alternativă, a zis el. Într-un anumit sens e o idee bună, pentru că ai acces la niște filme clasice și alte lucruri care nu se găsesc în paquete." „Dar totuși, statul concurează cu o mișcare creativă care s-a dezvoltat tocmai din cauza restricțiilor inițiale și care e o formă capitalistă și comercială de distribuție", a adăugat el. În orice caz, toată lumea e de acord că Mochila pierde lupta. „Cei care fac și distribuie paquete sunt foarte eficienți, pentru că e o afacere pentru ei, așa că nu lucrează lent, ca guvernul", a scris Isabel Perez, profesoară la Universitatea din Havana, într-un raport despre felul în care circulă fișierele în Cuba. Inițiativa Mochila a avut un impact mic asupra publicului. Mecanismele de socializare și de distribuție nu au fost eficiente, iar Mochila s-a dovedit a fi o propunere cu prea multe bariere interne. " Cluburile Joven, care există din 1987, ar putea trece în curând prin niște schimbări majore, deoarece cubanezii vor tot mai mult să aibă acces la internetul adevărat. Anul acesta, țara a lansat un plan pe cinci ani de a dezvolta broadbandul în casele oamenilor. Până în 2016, cluburile Joven urmează să fie transformate în cafe-uri internet cu acces broadband la internetul global (care va fi, cu siguranță, monitorizat și controlat, cel puțin la început). În orice caz, e clar că cultura vestică se strecoară lent în Cuba. „Mereu e vorba de politică. Internetul deschide mici portițe de informații care ajung pe insulă și guvernul se panichează că „fortăreața lui e atacată" și încearcă să se apere cu orice preț și să controleze comportamentul populației. Dar chestia asta nu mai funcționează. Oamenii au nevoie de asta, așa că se va întâmpla. Într-o bună zi, vor avea acces la internetul real ", a zis Rodriguez. Sursa: Click!

Fnatic are echipa buna... chiar foarte buna, dar H2K il au pe Odoamne

Cerealele, fructele şi legumele nu trebuie să lipsească din alimentaţia noastră zilnică. Medicul nutriţionist Luminiţa Florea spune pentru Gândul ce alimente putem combina şi la ce trebuie să renunţăm pentru a ne păstra un stil de viaţă sănătos. “O stare de sănate optimă se dobândeşte printr-un echilibru în dietă: alimente imunoprotectoare cât mai multe şi cât mai variate şi respectarea unor reguli de bază: odihnă corespunzătoare, igienă corectă, lipsa expunerii la noxe (fumatul activ sau pasiv, consumul de alcool), evitarea tratamentelor agresive şi repetate cu antibiotice, mişcare cât mai multă în aer liber şi evitarea spaţiilor închise şi a sedentarismului prelungit”, spune nutriţionistul Luminiţa Florea, de la clinica ProVita, pentru Gândul. Se vor alege alimente cu valoare nutritivă mare, adică alimente care: 1. Aduc un aport proteic de bună calitate: carne albă slabă, peşte şi derivate, ouă, lactate şi brânzeturi cu aport mediu de grăsime în locul cărnii roşii sau bogată în grăsimi şi procesate; 2. Alimente cu glucide integrale, nerafinate, care dau un aport energetic de durată în locul glucidelor rafinate, a alimentelor bogate în făinuri albe şi zahăr; 3. Grăsimi naturale cardio-protectoare din uleiuri vegetale şi oleaginoase în locul grăsimilor animale şi a derivatelor de tip tocături grase şi intens procesate; 4. Multe fructe şi legume cât mai crude, nepregătite termic sau chimic, ca surse de vitamine, minerale şi fibre. Alimentele sunt aranjate în piramida alimentară, de la bază către vârf, în funcţie de cantitatea ce trebuie consumată zilnic: 1. Pentru un stil de viaţă sănătos, la baza piramidei găsim mişcarea (minim 30-40 minute pe zi) şi hidratarea (minim 2 l lichide pe zi, cu alcool doar ocazional); 2.Alimentele de bază rămân cerealele integrale (făina de grâu integrală, fulgii de ovăz, orz, orez, paste integrale). Acestea sunt produse bogate în fibre, fier şi multe din vitaminele complexului B (tiamina, niacina, acid folic); se recomandă un consum de 5-6 porţii pe zi; 3. Fructele şi legumele nu trebuie să lipsească (sunt recomandate 3-4 porţii de legume, 2-3 porţii de fructe pe zi), importaţa lor este dată de conţinutul în fibre, vitamina C, acid folic, potasiu; 4. Următoarea treaptă este destinată proteinelor lactate (lapte integral sau semi - degresat, iaurturi, brânzeturi dulci sau telemea), datorită conţinutului bogat în calciu, potasiu, vitamina D, se recomandă consumul a 2-4 porţii pe zi (consumul este mai crescut în cazul copiilor si adolescenţilor datorită necesarului mare din timpul procesului de creştere); 5. Carnea, peştele, ouălele, legume uscate, leguminoasele asigură un aport important de fier şi zinc, pe lângă conţinutul bogat în proteine. Se recomandă consumul a două, maxim trei porţii pe zi. 6. În vârful piramidei se află grăsimile şi dulciurile, ele trebuie consumate ocazional, în porţii cât mai mici Sursa: Click!