Jump to content

Sezonul 2 de Maraton a început. Detalii aici

Cartea Recordurilor pe sa-mp a revenit. Mai multe detalii aici

zL Arhix

Moderator: Space
  • Content Count

    2243
  • Joined

  • Last visited

Community Reputation

513 Fantastic

About zL Arhix

  • Rank
    Proletari din toate țările, uniți-vă!
  • Birthday 01/10/2002

Contact Methods

  • Website URL
    https://www.rpg2.b-zone.ro/players/general/Arhix.

Profile Information

  • Gender
    Male
  • Location
    127.0.0.1
  • Hobbies
    ☭ Communism ☭

Previous Fields

  • Real name
    Andrei
  • RPG2 Nickname
    Arhix.

Recent Profile Visitors

3491 profile views
  1. Asteroidul denumit 1999 KW4 va trece pe lângă planeta noastră duminică dimineaţa (la ora 02:05). Oamenii de ştiinţă se pregătesc pentru „vizita” a două corpuri spaţiale în acest weekend, notează Futurism. Cei doi asteroizi care vor trece pe lângă Pământ reprezintă un caz special dacă e să ne raportăm la toţi asteroizii ale căror orbite se află în proximitatea planetei noastre. Astfel, unul dintre cei doi asteroizi, cel mai mare, de aproximativ 1,5 kilometri, este gravitat de propria „lună”, un asteriod de aproximativ 0,5 kilometri. „Această traversare reprezintă un eveniment unic în istoria recentă”, a declarat expertul în ştiinţe planetare Vishnu Reddy. Perechea va trece la o distanţă de 5 milioane de kilometri, ceea ce înseamnă că riscul asociat unei ciocniri cu Terra va fi nul. De fapt, distanţa e atât de mare, încât cei care vor dori să observe tranzitul vor fi nevoiţi să folosească instrumente de observaţie astronomică. Conform calculelor efectuate de către oamenii de ştiinţă, distanţa dintre Pământ şi cei doi asteroizi va atinge minimul abia în 2036. sursa:descopera.ro
  2. Comunitatea academică a înaintat mai multe teorii care ar putea să explice originea satelitului natural al Terrei, aceastea sugerând un impact dintre corpul inţial al acesteia şi un alt obiect ceresc. În ceea ce priveşte originea Lunii, oamenii de ştiinţă sunt de accord că aceasta s-a format după Terra şi că este produsul coliziuni a două corpuri cereşti. Un corp inţial care s-a format din acelaşi praf cosmic precum Terra şi încă un alt corp, a cărui natură a rămas necunoscută până de curând. Teoriile astronomilor luau în calcul că cel de al doilea corp ceresc ar putea fi o lună secundară a planetei, un asteroid sau chiar o altă planeta, dar care avea dimensiuni reduse în comparaţie cu Terra. Urmele acestui impact se regăsesc pe suprafaţa satelitului natural. Astfel, cele două feţe ale Lunii, cea luminată şi cea întunecată prezintă asimetrii importante în ceea ce priveşte structura celor două. Partea întunecată prezentând o suprafaţă mai densă, precum şi un start suplimentar de material la suprafaţă, notează Science Daily. „Datele gravitaţionale obţinute de către misiunea GRAIL (Gravity Recovery and Interior Laboratory) ne-au oferit o perspectivă mai bună asupra structurii de sub suprafaţa selenară”, explică Meng Hua Zhu, autor al studiului şi cercetător al Universităţii din Macao. Folosind datele colectate de către GRAIL, Zhu împreună cu echipa pe care a coordonat-o au rulat 360 de simulări computerizate prin care au încercat să afle natura şi modul de desfăşurare al impactului care a dat Lunii aspectul actual. În urma celor 360 de simulări rulate, oamenii de ştiinţă au ajuns la concluzia că asimetria celor două părţi ale Lunii se datorează impactului de aceasta a unui obiect spaţial de aproximativ 780 de kilometrii. Teoria impactului elimină posibilitatea existenţei unui satelit secundar al Terrei, reducând speculaţiile referitoare la originea Lunii la impactul cu un asteroid sau o plantă pitică. În ambele cazuri, acest corp, avea propia orbită în jurul Soarelui. Ciocnirea Lunii cu un obiect spaţial reuşeşte să explice diferenţele dintre cantităţile diferite de izotopi de potasiu, fosfor sau tungsten dintre suprafaţa Terrei şi cea a satelitului. sursa:descopera.ro
  3. Simulările computerizate conduc către concluzia că Pluto are un strat gazos care împiedică oceanele planetei să îngheţe. Simulările legate de atmosfera plantei Pluto au oferit dovezi solide că aceasta are parte de un strat de gaz ce permite oceanelor să nu îngheţe, conform Science Daily. Aceste dovezi conduc spre concluzia că există mult mai multe oceane în Univers faţă de ce credeau cercetătorii până acum. În anul 2015, atunci când sonda NASA New Horizon a zburat deasupra planetei Pluto, fotografiile realizate au prezentat existenţa unui aspect topografic neaşteptat, un bazin elipsoidal de culoare albă. Aceasta este localizat în zona ecuatorială şi are o mărime asemănătoare cu ce a Texasului. Din cauza locaţiei şi a topografiei, oamenii de ştiinţă au teoretizat că există un ocean subteran sub stratul de gheaţă subţiat din zona numită Sputnik Planitia. Această ipoteză intră însă în contradicţie cu vârsta planetei, fapt care fi trebuit să conducă la îngheţarea oceanului, în urmă cu multă vreme. Din această cauză, un grup de cercetători de la Universitatea Hokkaido din Japonia a propus un model în care un strat de hidraţi gazoşi permite oceanului de sub Sputnik Planitia să existe în formă lichidă. Cercetătorii au rulat o serie de simulări computerizate care s-au întins pe durata a 4,6 miliarde de ani, începând cu formarea sistemului nostru solar, pentru a observa tiparele evoluţiei termale şi structurale ale interiorului planetei Pluto. Ei au simulat două scenarii, unul în care nu există un strat de hidraţi gazoşi, situaţie în care oceanul ar fi înghţat în urmă cu milioane de ani. Cel de al doilea explică existenţa sub Sputnik Planitia a unui ocean a cărui existenţă lichidă se aseamănă cu condiţiile reale. Această descoperire conduce spre concluzia că, în univers, ar putea exista o multitudine de oceane ascunse sub staturile de gheaţă, fapt care poate fi interpretat ca o creştere a probabilităţii de a identifica viaţa extraterestră. sursa:descopera.ro
  4. În aproximativ cinci miliarde de ani planeta noastră ar putea fi distrusă odată cu explozia Soarelui care se va transforma într-o stea albă pitică. În aproximativ cinci miliarde de ani, Soarele, centrul sistemului nostru solar, îşi va fi terminat combustibilul nuclear, situaţie în care va deveni instabil şi se va produce expansiunea acestuia. În calea acestui val care va incinera totul în drumul lui, omenirea, dacă va mai exista, va fi neputincioasă dacă nu se va pregăti temeinic pentru evitarea acestei catastrofe. Pornind de la această dilemă: „Cum am putea supravieţui morţii stelei sistemului nostru solar?”, inginerul spaţial Matteo Ceriotti a propus două soluţii. Prima şi cea pe care literatura ştiinţifică şi cea ştiinţifico-fantastică o văd ca fiind cea mai probabilă este reprezentată de exodul omenirii spre alte planete, sisteme solare şi galaxii. Cea de a doua tinde să fie mai neaşteptată şi chiar extremă, chiar şi pentru un scenariu apocaliptic ca moartea Soarelui. Astfel, Ceriotti este de părere că, cu planificare atentă şi făcută din timp, am putea chiar să schimbăm orbita planetei noastre, mutând-o la o distanţă sigură din calea exploziei, conform Futurism. Presupunerea şi speranţa de la care pleacă acest inginer este că în viitorii cinci miliarde de ani, tehnologia călătoriilor spaţiale se va îmbunătăţi considerabil. Însă, pentru calculul său el a pornit de la standardul tehnologic de care beneficiem în acest moment şi a folosit datele oferite de tehnologia propulsoarelor SpaceX Falcon. Calculele realizate de către Ceriotti sugerează că am avea nevoie de un număr aproximativ de 300 de miliarde de propulsoare SpaceX Falcon pentru a muta orbita terestră mai departe de cea a planetei Marte. E un număr foarte mare, de aceea, o comparaţie ne poate ajuta mai mult să înţelegem ce propune Matteo Ceriotti. Astfel, pentru a construi acest număr uriaş de propulsoare ar trebui să minăm 85% din planetă pentru a propulsa restul de 15% din planetă dincolo de Marte. În ceea ce priveşte propulsarea planetei prin spaţiu, au mai fost luate în calcul şi alte opţiuni şi aici enumerăm bombele nucleare, sateliţi artificiali sau chiar folosirea asteroizilor pentru a transforma Terra în proiectilul unei praştii gravitaţionale. Concluzia la care a ajuns Ceriotti a fost că cel mai rezonabil scenariu la care putem spera este ca viitoarele generaţii să reuşească să găsească omenirii alte case printre stele. sursa:descopera.ro
  5. Plantele mai mici, cu un conţinut mare de elemente grele, au şanse mai mari să supravieţuiască morţii stelelor lângă care s-au născut. Un grup de astronomi a dat publicităţii un studiu în care stabileşte condiţiile care pot favoriza supravieţuirea unei planete în cazul când steaua din sistemul căreia face parte îşi consumă materialul nuclear şi se transformă într-o stea pitică albă, conform Science Daily. Stele precum Soarele din centrul sistemului nostru solar ajung într-un moment în care rămân fără material nuclear pe care să îl mai consume, în acel moment , steaua începe procesul de transformare într-o stea albă pitică. Acest fenomen nu este deloc paşnic, fiind caracterizat de o serie de valuri gravitaţionale care afectează masiv echilibrul în care se află un sistem solar. Astfel, corpurile care populează sistemul solar sunt destabilizate de pe orbita lor gravitaţională şi, ulterior, ajung să fie distruse, formând un disc de resturi în jurul stelei. Pornind de la această situaţie, oamenii de ştiinţă au rulat o serie de simulări ale exploziei unei stele albe pitice şi au observat că în unele cazuri, destabilizarea orbitei duce la îndepărtarea unei planete din sistemul solar de origine în loc să îşi găsească sfârşitul alături de steaua lângă care s-a născut. Simularea rulată sugerează că cu cât o plantetă este mai masivă, cu atât ea are şanse să fie distrusă de către explozie sau de către urmările acesteia. De asemenea, la mărimea planetei, oamenii de ştiinţă mai adaugă masa, densitatea, poziţia faţă de stea şi conţinutul ridicat de atomi grei din nucleul planetei. Studiul astronomilor are şi aplicaţii practice, permiţând observatoarelor astronomice şi radiotelescoapelor să localizeze potenţiale exoplanete în jurul stelelor pitice albe. Această descoperire coincide cu proiectarea şi construirea unei noi generaţii de instrumente de observaţie spaţială. sursa:descopera.ro
  6. Noul program spaţial care va trimite în premieră o femeie pe suprafaţa Lunii va fi numit Artemis. Oficialii agenţiei spaţiale nord-americane au dat publicităţii numele noii misiuni spaţiale care îşi propune să ducă pe suprafaţa Lunii un echipaj uman. Acesta va fi numit Artemis, conform Futurism. Numele poate fi interpretat în mai multe chei. Dacă e să ne raportăm la mitologia greacă, Artemis reprezintă o zeitate selenară. Astfel se face trimitere atât la scopul noii misiuni, de a trimite un echipaj uman pe Lună, cât şi la faptul că NASA intenţionează ca acest echipaj să aibă cel puţin o femeie. O altă interpretare, pornită de asemenea din mitologia greacă, face trimitere la Apollo, fratele zeiţei Artemis şi, mai important, numele misiunii care a dus primul echipaj pe suprafaţa Lunii în 1969. Anunţul cu privire la numele noului program spaţial a venit la pachet cu anunţul creşterii finanţării pe care NASA o primeşte din partea Congresului Statelor Unite ale Americii. Astfel, agenţiei spaţiale i-au fost alocate 1,6 miliarde de dolari în plus pe lângă cele 21 de miliarde pe care le avea prinse în buget. Experţii spun că, deşi bugetul poate părea foarte mare, trebuie să punem această sumă în perspectivă. Astfel, raportatat la creşterea inflaţiei, programul Apollo ar costa aproximativ 150 de miliarde de dolari. Iar costurile pe care NASA le apreciază pentru misiunea Artemis reprezintă dovada avansurilor tehnologice pe care agenţia le-a făcut de-a lungul timpului. sursa:descopera.ro
  7. Un nou studiu a ajuns la concluzia că Luna nu este o lume inertă aşa cum se credea şi că, din contră, prezintă urme de activitate seismică. Plecând de la datele seismice adunate de către NASA în timpul misiunilor Apollo, cercetătorii au identificat locaţia unor peisaje selenare modelate de forţele tectonice, care s-au format relativ recent în termeni geologici, notează Reuters. Observaţiile de-a lungul timpului asupra Lunii sugerează că aceste fenomene se datorează micşorării subtile a volumului satelitului, corelat cu răcirea miezului fierbinte. Imaginile surprinse de către programul de observaţii selenare arată că Luna îşi pierde uşor-uşor din volum, această restrângere a volumului fiind vizibilă în zonele în care scoarţa se încreţeşte. „Asta înseamnă că Luna a reuşit să rămână activă din punct de vedere tectonic chiar şi după 4,5 miliarde de ani”, explică Thomas Watters, autorul studiului şi specialist în ştiinţe planetare al Institutului Smithsonian din SUA. „Este foarte interesant deoarece până în acest moment nu era clar dacă Luna a trecut deja prin acest proces în urmă cu milioane de ani şi a rămas inertă tectonic sau dacă este activă şi în prezent”, explică Nicholas Schmerr, geolog şi co-autor al studiului. Astronauţii americani au amplasat seismometre pe suprafaţa Lunii în timpul misiunilor Apollo 11, 12, 13, 14, 15 şi 16, înregistrând de-a lungul timpului peste 28 de cutremure care au ajuns la o magnitudine de 5 pe scara Richter. Alte evenimente din istoria Lunii, precum impactul cu un asteroid, produc la rândul lor seisme,dar au o semnătură distinctă. Oamenii de ştiinţă sunt de părere că fenomenul micşorării Lunii nu este unic în sistemul nostru solar, diferitele analize ale plantei Mercur sugerează că şi aceasta trece printr-un fenomen asemănător. sursa:descopera.ro
  8. Deşi, la nivel teoretic, fizicienii ştiau că antimateria poate exista atât ca antiparticule cât şi ca unde, datorită similitudinilor cu materia, un experiment recent a confirmat empiric această ipoteză. De-a lungul timpului, oamenii de ştiinţă au aflat prin diferitele experimente, indiferent că vorbim despre materie sau particule cu masă, că acestea pot exista atât sub formă de particule, cât şi de unde. Această proprietate este cunoscută drept dualismul undă-particulă. Atunci când vorbim despre materie, experimentele legate de confirmarea şi studierea acestui dualism sunt realativ uşor de realizat, indiferent de complexitatea modelului experimental pe care cercetătorii îl folosesc. Motivul e simplu, materia formează tot ce se află în Univers, pornind de la cei mai mici quarci, ajungând la stele neutronice, galaxii şi chiar corpurile noastre. Experimentarea cu antimaterie se dovedeşte a fi cu mult mai dificilă, deoarece, este foarte greu de obţinut şi, în plus, particulele acesteia, care au încărcătură electrică şi spin opus materiei sunt anihilate atunci când intră în contact cu materia, rezultatul fiind o explozie de energie. În ciuda impedimentelor pe care studierea antimateriei le presupune, oamenii de ştiinţă au aflat, în urma calculelor şi simulărilor pe care le-au desfăşurat, că antimatria poate fi supusă aceluiaşi dualism undă-particulă. În urma unui experiment recent, în care cercetătorii au folosit un pozitron, au reuşit să dovedească că calculele şi simulările legate de dualismul antimaterie sunt corecte, aceasta putând exista în ambele stări, particulă şi undă, notează Live Science. Pozitronii folosiţi în experimentul recent sunt echivalentul din antimaterie al electronilor. Astfel, aceştia au sarcină electrică pozitivă şi spin opus electronilor din jurul nostru. Pentru a demonstra dualismul antiparticulelor, cercetătorii au folosit o variaţie a experimentului „fantei duble”, propus de către Richard Feynman. În experimentul original, cercetătorii au folosit electroni pe care i-au lansat către un ecran în care au fost create două fante. În 1976, fizicienii au demonstrat că şi un singur electron, atunci când este lansat către cele două fante, poate manifesta ambele stări. Astfel, atunci când sunt electronii observaţi, li se poate stabili atât viteza cât şi poziţia, având o stare de particulă. Atunci însă când nu sunt observaţi şi cercetătorii nu urmăresc electronii individuali, aceştia acţionează asemena unor unde, „interferând” cu ei înşişi. În experimentul derulat de către o echipă de cercetători italiano-eleveţiană, în loc de electroni au folosit pozitroni, antiparticulele cu sarcină electrică pozitivă, şi au obţinut rezultate identice. Munca depusă de această echipă reprezintă o premieră în lumea ştiinţei, fiind primul experiment al fantei duble în care este folosită antimateria. Studiul în care oamenii de ştiinţă din Italia şi Spania îşi prezintă experimentul şi descoperirea a fost publicat în data de 3 mai în revista Science Advaces. sursa:descopera.ro
  9. Oamenii de ştiinţă au găsit în interiorul unui asteroid descoperit în Antarctica particule care pot fi mai vechi decât sistemul nostru solar. Acestea au ajuns în sistemul nostru solar ca urmare a unei explozii solare care precede apariţia sistemului nostru, conform Fox News. Într-un articol publicat în Nature Astronomy, oamenii de ştiinţă discută despre particula de praf cosmic. Aceasta are dimensiuni milimetrice şi este compusă dintr-o combinaţie de grafit, o formă de cristalizare a carbonului, şi silicat, o sare a siliciului formată în prezenţa oxigenului. Prin analiza cu diferite tipuri de microscoape, cercetătorii au dedus că provine din explozia unei nove. Exploziile novelor, precum cea care a propulsat particula înspre sistemul nostru solar, au loc aunci când o stea pitică albă se hrăneşte cu atmosfera unei stele obişnuite. În acel moment, pitica albă are îndeajuns material nuclear pentru a se reaprinde, expulzând în spaţiu diferite elemente şi materiale. Mostra, clasificată de către cercetători LAP-149 prezintă nivele înalte de carbon-13 (C-13), care nu se regăsesc în nicun obiect studiat care îşi are originea în sistemul nostru solar. „Aceste particule de praf stelar sunt precum relicvele fosilizate ale stelelor antice”, a explicat Tom Zega, profesor asociat la Loboratorul Lunar şi Planetar al Universităţii din Arizona. Novele aruncă în aer o mulţime de materiale, acestea reprezentând „seminţele” viitoarelor planete. În aceste condiţii, găsirea acestor mostre oferă oportunităţi noi de a înţelege modul în care se formează sistemele solare, al nostru inclusiv. Deşi mostra pe care oamenii de ştiinţă o au la îndemână este prea mică pentru a putea fi analizată în vedere datării, oamenii de ştiinţă speculează, pe baza vechimii asteroidului în care a fost găsită şi pe baza compoziţiei, că aceasta ar putea avea peste 4,5 miliarde de ani. Această vârstă plasând explozia care a dat avânt particulei în aceeaşi perioadă în care sistemul nostru solar a luat naştere. Thomas Zega şi echipa sa speră să identifice particule mai mari de praf stelar în viitorul aproiat. Existenţa acestei particule se dovedeşte a fi uimitoare. „Este remarcabil (faptul că a supravieţuit n.r.) atunci când iei în calcul toate evenimentele care afi putut să distrugă mostra”, a afirmat el. sursa:descopera.ro
  10. In constelatia Ursa Major (Carul Mare), astronomii au descoperit recent o stea care nu seamana cu nicio alta din galaxia noastra. Cunoscuta oficial ca J1124+4535, aceasta are o semnatura chimica diferita de cea a oricarui corp ceresc din Calea Lactee, ceea ce inseamna ca si originea ei e alta, arata Science Alert, care citeaza un raport publicat de jurnalul Nature Astronomy. Concret, oamenii de stiinta au descoperit, folosind informatiile furnizate de un telescop din China, ca steaua are o compozitie mare de magneziu si fier, neintalnita la alte corpuri ceresti in Calea Lactee. Descoperirea cercetatorilor chinezi a fost confirmata de japonezi, care au folosit propriile informatii, obtinute cu ajutorul telescopului Subaru din Japonia. Pe langa fier si magneziu, acestia au detectat si europium in componenta sa. Data fiind compozitia sa neobisnuita, astronomii cred ca singura explicatie e aceea ca steaua e dintr-o alta galaxie. Practic, e o ramasita solitara dintr-o galaxie pitica, care a fost inghitita de Calea Lactee. Astfel de stele au mai fost descoperite, de-a lungul timpului, dar in afara galaxiei noastre, nu departe de ea, se mai arata in raport. Vezi si Iata cum va arata sfarsitul Pamantului: O stea isi "vaporizeaza" planetele, distrugand un sistem solar sursa:ziare.com
  11. NASA a trimis pe Statia Spatiala Internationala (ISS) un dispozitiv care va masura dioxidul de carbon din atmosfera. OCO-3, asa cum este botezat observatorul, a fost trimis cu o racheta Falcon din Florida, la primele ore ale zilei de sambata, scrie BBC. Instrumentul este realizat din componente ramase de la asamblarea unui satelit, OCO-2, care a fost plasat pe orbita sa faca acelasi lucru in 2014. Datele inregistrate de cele doua misiuni ar trebui sa le ofere oamenilor de stiinta o vedere mai clara asupra modului in care dioxidul de carbon (CO2) se misca in atmosfera. Vor fi facute comparatii intre informatiile inregistrate de OCO-2 si OCO-3. Primul poate observa toate zonele Pamantului in acelasi timp in decursul unei zile. Cel de-al doilea, pentru ca se va deplasa impreuna cu ISS, va observa zone aflate la 51 de grade nord si sud, in diverse momente ale zilei. Acest fapt este interesant pentru ca abilitatea plantelor de a absorbi dioxidul de carbon variaza pe parcursul unei zile. In prezent, activitatile oamenilor creeaza peste 40 de miliarde de tone de CO2 anual, in principal prin arderea de combustibil fosil. Doar jumatate din aceasta cantitate ramane in atmosfera, fiind adaugata la procesul de incalzire. Jumatate din cea ramasa este absorbita de oceane, iar restul de sol. OCO-3 va fi pozitionat pe segmentul japonez al ISS. Misiunea lui se va intinde pe 3 ani. In urmatorii ani este asteptat ca mai multi sateliti de monitorizare a carbonului sa fie lansati. sursa:ziare.com
  12. Universul în care trăim este dominat de cele patru forţe fundamentale: gravitaţia, electromagnetismul, forţa nucleară slabă şi forţa nucleară tare. Fiecare dintre aceste forţe fundamentale guvernează diferite aspecte ale existenţei noastre. Dintre acestea, graviaţia şi electromagnetismul acţionează la un nivel pe care îl putem observa cu ochiul liber; în timp ce cele două forţe nucleare joacă un rol important la nivel atomic şi subatomic, notează Live Science. Protonii Manualele de chimie pentru şcoala generală reprezintă protonii drept particule unitare, lăsându-ne cu impresia că aceştia reprezintă un element subatomic cu masă şi sarcină electrică pozitivă, aflaţi într-o perpetuă stare de agitaţie în interiorul nucleului. În realitate, fizicienii au ajuns la concluzia că protonii sunt, la rândul lor, compuşi din alte particule mai mici. Acestea au fost de numite quarci. În interiorul unui proton se află trei astfel de particule, un quarc down (d) şi doi quarci up (u). În natură au fost identificate şase tipuri de quarci, însă, pentru a înţelege modul în care funcţionează un proton, quarcii up şi down sunt suficienţi. Fiecare quarc are o sarcină electrică propie. Astfel, ne aflăm în situaţia în care în proton se află două particule care au aceeaşi sarcină, fapt care contrazice intuiţia că particulele caută echilibrul electric. De asemenenea, din fizica cuantică aflăm că este imposibil ca doi quarci să se afle în aceeaşi stare. Asta ridică o întrebare foarte importantă: ce ţine împreună aceste particule, în condiţia în care ele nu ar trebui să coexiste? Forţa nucleară tare Răspunsul la întrebarea de mai sus a venit după ani de ipoteze, calcule şi experimente, primul pas în aflarea răspunsului fiind descoperirea faptului că protonul este format la rândul său din alte particule. De asemenea, oamenii de ştiinţă au descoperit că cei trei quarci sunt ţinuţi împreună de o forţă a naturii neidentificată până în atunci: forţa nucleară tare. Pentru a înţelege modul în care funcţionează această forţă, este necesar să apelăm la ceea ce ştim deja despre celelate forţe fundamentale. De exemplu, gravitaţia acţionează prin intermediul masei, iar electromagnetismul acţionează prin intermediul sarcinii electrice. Deducem din aceste două cazuri că forţa nucleară tare are nevoie, la rândul ei, de un mijloc de interacţiune, de un „cârlig” prin care să lege aceste particule. Culoarea Oamenii de ştiinţă au propus culoarea ca termen care să exprime proprietatea unui quarc de a resimţi influenţa forţei nucleare tari. Au fost identificate trei tipuri de culori: verde, roşu şi albastru; există şi anti-verde, anti-roşu şi anti-albastru, acestea corespunzând antimateriei. În componenţa unui proton, trebuie să existe câte un proton din fiecare culoare, iar „suma” acestor culori trebuie să fie mereu alb, asta pentru a permite forţei nucleare tari să acţioneze. Trebuie precizat că desemenarea culorilor reprezintă un aspect de convenţie, importantă fiind suma culorilor. De altfel, quarcii individuali schimbându-şi în mod constant culorile. Forţa nucleară tare prezintă o caracteristică interesantă, care nu este împărtăşită cu alte forţe precum gravitaţia şi electromagnetismul. Dacă vorbim despre cele din urmă, un lucru este clar, distanţa afectează înfluenţa pe care acestea o pot exercita, creşterea distanţei echivalând cu diminuarea puterii. Forţa nucleară tare nu se supune acestui tipar, din contră. Astfel, dacă, de exemplu, vrem să despărţim quarcii dintr-un proton energia pe care o folosim pentru a distanţa particulele dau naştere, în vidul dintre ele, altor particule, noi quarci. Quarcii astfel creaţi identifică în mod instant alte particule cu care să se unească. De fapt, forţa nucleară tare este atât de puternică încât nu putem să găsim quarci care să existe în afara unui proton,independeţi de alţi quarci. Acest fenomen este denumit „quark confinement”. sursa:descopera.ro
  13. Sonda Hayabusa2 a trimis imagini ale craterului pe care l-a făcut pe asteroidul Ryugu, în urma detonării unui explozibil, în cea mai riscantă misiune în spaţiu de până în prezent. În 5 aprilie, sonda japoneză Hayabusa2, aflată în spaţiu fără echipaj uman, a lansat spre asteroidul Ryugu un proiectil de 14 kilograme, reuşind să creeze un crater, urmând apoi să preleveze din el mostre de rocă, potrivit BBC. Situat la peste 300 de milioane de kilometri faţă de Terra şi având un diametrul de aproape un kilometru, asteroidul Ryugu este foarte important pentru astrofizicienii niponi care speră ca prin analizarea mostrelor de rocă să poată înţelege cum s-a creat Pământul, dar şi alte planete. Hayabusa2 a realizat imagini ale zonei de dedesubt, unde dispozitivul a fost detonat, şi a identificat o anomalie întunecată unde a fost excavat materialul proaspăt de la suprafaţă. Analizând imaginile, specialiştii de la Agenţia Japoneză de Explorare Aerospaţială (JAXA) au constatat că zona de impact măsoară circa 20 de metri în diametru, un crater cu o mărime dublă faţă de ce ei anticipau. „Nu ne aşteptam la o alterare atât de mare, de aceea a fost iniţiată o dezbatere aprinsă în cadrul proiectului”, scrie într-o postare pe contul oficial al misiunii.Din cauza resturilor care ar fi fost aruncate ca urmare a exploziei, sonda Hayabusa2 s-a retras în partea cea mai îndepărtată a asteroidului, însă nu înainte de a lăsa o cameră mică, numită DCAM3, pentru a observa explozia. Ulterior evenimentului, sonda spaţială niponă a revenit la poziţia iniţială, la circa 20 de km deasupra suprafeţei asteroidului, pentru a cerceta craterul apărut în urma exploziei. Va mai dura câteva săptămâni până când oamenii de ştiinţă vor transmite sondei să coboare în crater pentru a colecta probe. Deoarece vor proveni din interiorul asteroidului, mostrele vor fi mai puţin modificate de mediul dur al spaţiului. Se crede că bombardarea cu radiaţii cosmice de-a lungul eonilor schimbă suprafeţele acestor blocuri de construcţie planetară. Ryugu face parte dintr-un tip de rocă spaţială deosebit de primitiv, cunoscut ca un asteroid de tip C. Este o relicvă rămasă din primele zile ale Sistemului nostru Solar şi, prin urmare, înregistrează condiţiile şi chimia din acele vremuri, cu aproximativ 4,5 miliarde de ani în urmă. Sonda spaţială Hayabusa2, de mărimea unui frigider, a fost lansată în decembrie 2014 de la centrul spaţial Tanegashima din sudul Japoniei. Pe 22 februarie 2019, nava spaţială Hayabusa2 a ajuns cu succes pe suprafaţa asteroidului Ryugu. Revenirea pe Terra a sondei ce a costat 270 de milioane de dolari este programată pentru sfârşitul anului 2020, când va aduce cu ea şi mostrele colectate. Sonda Hayabusa2 monitorizează suprafaţa asteroidului cu ajutorul unei camere video şi al unui sistem de senzori foarte performant, dar a trimis şi două mini-rovere Minerva-II, precum şi un robot franco-german Mascot pentru analize suplimentare la suprafaţa corpului spaţial. sursa:descopera.ro
  14. zL Arhix

    Bună @MadaPisi23, Ești suficient de aproape de router? S-ar putea ca distanța mare combinată cu pereții camerelor să genereze această problemă. Încearcă un test de viteză prin WIFI pe https://www.speedtest.net/ și lasă o poză cu testul aici.
  15. Explozia primordială sau momentul zero al Universului, Big Bang-ul, este considerat originea tuturor lucrurilor care compun Universul, indiferent dacă este vorba de materie sau de energie. În urmă cu aproximativ 13,8 miliarde de ani, Universul observabil a început să existe prin ceea ce pare să fi fost o explozie, urmată de o expansiune rapidă, mai rapidă decât viteza luminii. Dar cum stăteau lucrurile înainte de Big Bang? Iniţial, numeroşi fizicieni au sugerat că această întrebare este o inepţie pentru că înainte de Big Bang nu exista nici spaţiu, nici timp şi, deci, nici "înainte". O întrebare fără sens, spuneau ei. Apoi au început să se facă auzite şi voci care spuneau că întrebarea este validă şi că, deşi nu ştim ce a fost înainte de Big Bang, acum ştim că ar fi putut exista foarte multe lucruri, care mai de care mai spectaculoase, conform unui material publicat miercuri de Live Science. La începuturi Primul lucru pe care trebuie să-l aducem în discuţie este natura Big Bang-ului. "Big Bang-ul este un moment în timp, nu un punct în spaţiu", susţine Sean Carroll, fizician teoretician la California Institute of Technology şi autor al cărţii "The Big Picture: On the Origins of Life, Meaning and the Universe Itself" ("Imaginea de ansamblu: Asupra originilor vieţii, sensului şi însuşi Universului" - editura Dutton, 2016). Ar trebui să renunţăm la imaginea "consacrată" a unui grăunte infim de materie şi energie care a explodat deodată în vid. În primul rând, Universul în momentul Big Bang-ului ar fi putut să nu fie tocmai mic, conform lui Sean Carroll. Desigur, tot ce am descoperit până în prezent în Universul vizibil - o sferă cu diametrul de aproximativ 93 miliarde de ani lumină, ce conţine cel puţin 2 trilioane de galaxii - a fost înghesuit într-o sferă cu diametrul mai mic de 1 centimetru. În afara acestei mici sfere însă putea exista un Univers invizibil acum, împins spre exterior de Big Bang. Nu putem observa această parte a Universului, pe care ne-o putem imagina ca pe o sferă mai mare care include sfera Universului vizibil, pentru că este fizic imposibil ca lumina sa să ajungă atât de departe în "doar" 13,8 miliarde de ani. Astfel, este posibil ca în momentul Big Bang-ului, Universul să fi fost fie incredibil de mic, o singularitate similară celor din găurile negre, fie infinit de mare. Ambele variante par la fel de probabile, susţine profesorul Carroll, pentru că nu avem cum să privim înapoi în timp la lucruri pe care nu le putem vedea încă nici în ziua de azi, pentru că lumina lor nu a ajuns încă la noi. Cam tot ce putem şti cu un oarecare grad de certitudine este că totul era foarte, foarte dens şi apoi, foarte rapid, această densitate a scăzut. Nimeni nu ştie ce s-a întâmplat în Univers până la prima secundă după Big Bang, atunci când Universul (cel puţin cel vizibil) s-a răcit suficient pentru a permite ciocnirea dintre protoni şi neutroni şi formarea primelor legături între aceste particule subatomice. Înainte de Big Bang Este posibil ca înainte de Big Bang, Universul să fi fost o întindere infinită de materie ultrafierbinte şi densă, ce s-a menţinut într-o stare stabilă până când, dintr-o cauză (sau motiv) care ne scapă, s-a produs Big Bang-ul. Acest asa-zis "protounivers" ar fi putut fi guvernat în exclusivitate de principiile mecanicii cuantice - fizica lumii subatomice. Apoi, Big Bang-ul ar fi fost momentul care a făcut posibilă agregarea particulelor subatomice în atomi şi, apoi, agregarea atomilor în corpurile mari (galaxii, stele, planete) care sunt guvernate de fizica clasică. O idee este aceea că Big Bang-ul nu reprezintă începutul timpului, ci ar fi fost un moment de simetrie în timp. Conform acestei ipoteze, înainte de Big Bang a existat un alt Univers, identic cu acesta, dar în care entropia creştea spre trecut şi nu spre viitor. Creşterea entropiei, sau creşterea dezordinii în sistem, este reprezentată în esenţă de săgeata timpului, conform lui Sean Carroll şi astfel, în acest Univers în oglindă, timpul ar curge invers faţă de modul în care curge pentru noi, iar Universul în care ne aflăm noi ar fi în trecut. O teorie înrudită susţine că Big Bang-ul nu este începutul Universului, ci mai degrabă un moment în timp în care Universul a trecut de la o perioadă de contracţie la una de expansiune. Acest aşa-numit "Big Bounce" sugerează că ar putea exista un număr infinit de Big Bang-uri pe măsură ce Universul se extinde, se contractă şi se extinde din nou. Sean Carroll şi colega lui, Jennifer Chen, au însă propria teorie, cel puţin la fel de exotică, despre ce a fost înainte de Big Bang. În 2004, cei doi fizicieni au sugerat că poate Universul pe care îl ştim noi este "progenitura" unui univers-tată din care s-a rupt o bucăţică infimă de spaţiu-timp. Este ceva similar descompunerii nucleare radioactive, conform lui Sean Carroll: Atunci când un nucleu (atomic) se descompune, acesta elimină o particulă. Universul-tată ar putea face acelaşi lucru, cu excepţia faptului că, în locul unei particule, elimină "universuri-bebeluş" şi poate că face acest lucru la infinit. "Este doar o fluctuaţie cuantică ce permite ca acest lucru să se întâmple", susţine Sean Carroll. Aceste "universuri-bebeluş", cum este şi Universul nostru, sunt "universuri paralele, la propriu" şi nu interacţionează și nu se influenţează unul pe altul. sursa:yoda.ro
×

Important Information

We have placed cookies on your device to help make this website better. You can adjust your cookie settings, otherwise we'll assume you're okay to continue.