Search the Community
Showing results for tags 'light'.
Found 2 results
-
IGN a publicat 12 minute de gameplay din Dying Light, dezvoltat de echipa din spatele Dead Island, Techland. Jocul de genul Zombie / Parkour FPS Survival va fi distribuit de Warner Bros. și va include o “vastă” și “dinamică” open world, cu ciclu zi-noapte și weapon-crafting. Ziua, jucătorii vor căuta prin peinsajul urban obiecte pentru crafting și hrană, iar după ce soarele apune trebuie să facă față infectaților ce sunt mult mai agresivi și periculoși decât pe timp de zi. Va sosi pe PlayStation 4, Xbox One, PlayStation 3, Xbox 360 și PC în 2014. sursă: ComputerGames.ro
-
Cel mai rău e să mori singur. Undeva într-un colţ întunecat, cu ochii înceţoşaţi lipiţi de o fotografie sepia a unei familii demult pierdute, răsuflarea din ce în ce mai grea şi plămânii plini de atmosfera toxică. Şi asta ar fi simplu şi rapid, căci aerul omoară repede; demonii şi păianjenii mutanţi întâi rup bucăţi din tine sau, mai rău, mori de foame într-un cotlon blocat al metroului moscovit. Sau ce a mai rămas din el, jumătate în ruine, jumătate inundat, dar încă locuibil. Metro: Last Light este la propriu luminiţa de la capătul tunelului nu doar pentru universul inspirat din literatura SF a scriitorului Dmitry Glukhovsky. Cum THQ n-a mai rezistat pe piaţă, avem continuarea-speranţă a unei potenţiale serii cu o atmosferă specială, parțial horror, parțial shooter, parțial stealth şi poveste din auzite. Şi asta pentru că adevărata lume din subteranul capitalei Rusiei (ce-a mai rămas din ea) se dezvăluie doar dacă asculţi ce vorbesc locuitorii diverselor staţii, fiecare mici poveşti de groază şi iubire, tragedie şi banalitate, plus diverse indicii pentru ceea ce urmează sau ai de făcut în misiunile ce te aşteaptă. Last Light continuă direct Metro 2033 (la fel face şi autorul, iar prezenţa literară este puternică în joc, cu tot felul de postere şi cărţi răspândite prin mediu), protagonistul Artyom revenind după ce a distrus cu rachete civilizaţia celor pe care oamenii îi numeau „The Dark Ones” (așadar, este folosit finalul Ranger din predecesor). Și dacă tot am adus vorba de Ranger, Last Light reprezintă, zic eu, o premieră chiar şi pentru industria modernă a jocurilor: comercializarea pentru 5 euro a unui nivel de dificultate suplimentar (Ranger Mode) ce încurajează modul stealth de lucru și care a fost lansat gratis pentru PC când era vorba de Metro 2033. Acum însă, dacă nu ai cumpărat anticipat jocul sau n-ai prins ediția Limited, trebuie să scoți bani din buzunar. Not cool. E adevărat că Last Light reuşeşte foarte bine să balanseze situațiile în care o abordare stealth este de 100 de ori mai utilă decât intrarea cu arma în mână (fără amortizor) cu luptele intense cu creaturile mutante, la suprafaţă sau în tunelurile întunecate ale metroului. Momentele în care ieşi la suprafaţă sunt la fel presante şi trebuie mereu să fii cu ochii în toate părţile; nu trebuie doar să-ţi schimbi filtrele la mască pentru a nu muri sufocat, ci trebuie să fii atent la demonii care pot să te ridice şi să te arunce departe de drumul tău normal, ceea ce de multe ori se dovedeşte fatal. De altfel, porţiunile de suprafaţă, mai ales nivelul din mlaştină, au fost momente extrem de intense, în condiţiile în care nu aveam la dispoziţie HUD sau alte indicatoare (Ranger Hardcore). Protagonistul Artyom este pus încă o dată faţă în faţă cu The Dark Ones, sau cel puţin cu unul dintre ei, un supravieţuitor ce deţine cheia supravieţuirii umanităţii, atât cât a mai rămas din ea. Facţiunile din Metro 2033 au revenit şi sunt mai la cuţite ca de obicei, pentru că s-a descoperit un buncăr plin cu tot felul de resurse esenţiale şi fiecare ar vrea să-l controleze şi să conducă întreaga lume subterană. Artyom este însă mânat de un cu totul alt sentiment decât răzbunarea, astfel că dilemele lui morale aduc o dimensiune în plus într-o poveşte şi aşa plină de momente surprinzătoare şi de o doză sănătoasă de ocult şi viziuni extraterestre. Ce-i drept, poate că la final predomină prea mult evenimentele SF în defavoarea unei soluţii realiste, dar contează enorm felul în care ne sunt prezentate emoţiile şi consecinţele acţiunilor. Last Light nu e genul de joc prin care să treci doar cu mitraliera în mână. Ca să simţi ceea ce vrea să transmită universul postapocaliptic, trebuie să te plimbi puţin prin staţiile populate, să asculţi ce spun NPC-urile şi cum reacţionează la mediu, să bei o tărie într-unul din barurile locale, poate chiar să asişti la un spectacol de teatru şi cabaret sau să plăteşti pentru o mică sesiune de dans erotic. De altfel, avem destule secvenţe de nuditate şi sâni dezgoliţi, însă le-am privit ca pe o parte integrantă a unei lumi care încă încearcă să se agaţe de normalitate. O parte din joc eşti însoţit de un personaj (Pavel sau Anna, de exemplu), însă rolul lor este mai mult de ghid prin tunelurile încâlcite, dincolo de evidenta contribuţie narativă. Aceste NPC-uri sunt şi ele conturate cu personalităţi distincte, exponente ale diverselor tipuri umane cu care avem de-a face şi în viaţa de zi cu zi. Aş putea spune că de multe ori oamenii sunt duşmanii de care trebuie să te fereşti cu adevărat, nu radiaţia toxică sau monştrii ce ar putea fi foarte bine puşi pe fugă de o lumină puternică. Pe de altă parte, nu eşti niciodată cu adevărat în siguranţă. Mlaştinile şi canalele inundate sunt populate de creaturi cică delicioase la gust, dar extrem de iritabile când vine vorba de intrat în teritoriul lor. Tunelurile sunt presărate cu diverse camere şi zone adiacente de unde poţi obţine muniţie, gloanţe de dinainte de catastrofa nucleară (ce au rol și de monedă de schimb) şi truse medicale sau doar o sperietură groaznică şi o reîncărcare a ultimului checkpoint. Dacă unele creaturi pot fi doborâte cu insistenţă şi gloanţe, altele necesită şi ceva strategie – lumina este un element esenţial, la fel şi temporizarea rafalelor pentru a prinde momentul în care monstrul este într-o poziţie vulnerabilă. Alteori e poate mai bine să o iei la goană pur şi simplu, cuvântul ce sumarizează perfect AI-ul „animal” fiind agresivitate. La capătul opus, inamicii umani pot fi „rezolvaţi” prin metode mult mai subtile, de la cuţitul în ceafă până la glontele discret plasat din pistolul cu amortizor. Ultima variantă merge însă numai pentru soldaţi izolaţi pentru că orice ieşire în lumină şi în raza vizuală a unui inamic declanşează instantaneu alarma şi iadul armelor de foc. Dacă ai răbdare şi asculţi ce se întâmplă în jurul tău, este relativ simplu chiar şi pe cel mai ridicat nivel de dificultate. În general, soldaţii au un traseu pe care se mişcă sau zone unde se vor aşeza liniştiţi la o ţigară; cam peste tot găseşti plasate strategic panouri electrice ca să poţi da stingerea în perimetrele esenţiale, iar inamicii de obicei nu se impacientează – e absolut normal să se mai întrerupă curentul într-o asemenea lume, trebuie doar să te duci să verifici şi să rămâi acolo, cu beregata tăiată. Dacă ai ales modul Ranger, menţinerea abordării stealth este esenţială. Alarma de obicei aduce în joc soldaţi în armuri grele, cu scuturi şi căşti rezistente, ceea ce practic înseamnă sinucidere măcar din cauza numărului mare, dacă nu din cauza exactităţii cu care trag. Dincolo de asta, toată partea stealth oferă şi o satisfacţie specială, după ce te-ai strecurat prin canale, ai escaladat platforme şi ai trecut fix pe sub nasul inamicilor neştiutori, să te plimbi ca pe bulevard printr-o hală imensă, presărată doar cu cadavre (bine scotocite, desigur). Când n-ai de ales şi trebuie să tragi, la început de mare folos a fost pistolul, pe care l-am şi purtat după mine pe tot parcursul jocului. După aceea însă, o mare parte din joc am dezvoltat o relaţie specială cu shotgun-ul, deşi rata lentă de încărcare o face problematică în zonele strâmte; imediat după a venit bătrânul, dar foarte demnul de încredere Kalashnikov, chiar dacă mai ducea lipsă la capitolul acurateţe. Ca şi în Metro 2033, trebuie să balansezi între nevoia de a folosi muniţia specială drept monedă de schimb pentru grenade sau sticle incendiare sau de a o utiliza de-a binelea în luptele armate doar pentru că este mult mai eficientă. Partea vizuală joacă şi ea un rol important în construirea atmosferei, alături de muzică şi dialoguri. De data aceasta, accentul nu mai forţează limitele limbii engleze, iar frazele sunt presărate de cuvinte în rusă, inclusiv înjurături. Suprafaţa are un impact aparte, cu ruinele pierdute în depărtare printre care poţi recunoaşte monumente renumite ale Moscovei; un avion prăbuşit e o sursă de benzină, dar şi un moment de retrăire a trecutului; apa este de un verde incredibil de radioactiv, copacii sunt suciţi în forme mutante la fel ca şi monştrii care bântuie prin iarbă şi prin aer. Tunelurile se joacă mult cu întunericul şi lumina şi cu nervii tăi, nu puţine fiind momentele de sperietură; chiar dacă este o lume subterană, metroul nu duce lipsă de culoare şi căldură chiar, fie că e vorba de un dialog prietenesc sau pur şi simplu de prezenţa unor ciuperci luminiscente de lângă care parcă nu-ţi mai vine să te desprinzi pentru a păşi iarăşi în întuneric. E adevărat că am avut de-a face şi cu câteva probleme tehnice (ca deţinătoare de placă ATI, am privit de câteva ori la ecrane albastre), însă nu frecvent şi în niciun caz cauzator de bug-uri fatale. Aş fi preferat pe alocuri o mai densă plasare a checkpoint-urilor, însă dacă poţi să le consideri ca fiind un alt element de atmosferă, nu reprezintă o problemă foarte mare. Metro: Last Light intră într-o zonă a FPS-urilor care încearcă să iasă din cercul vicios al alergatului de nebun pe coridoare împuşcând fără discernământ în toate direcţiile. Nu renunţă la coridoare pentru o lume deschisă precum cea din S.T.A.L.K.E.R., însă închide enorm de multe elemente în tunelurile metroului şi în povestea pe jumătate condusă de viziuni fantastice. În funcţie de ce ai făcut (sau nu) în joc, ai şi două finaluri posibile, dar nu există ceva neapărat bun sau rău. Oricum ar fi, speranţa rămâne. Luminiţa oricât de firavă, dar totuşi prezentă, la capătulul tunelului. Ultima staţie? sursă: computergames.ro
