15 raspunsuri la intrebarile creationiste pe tema evolutionismului

[nWo iQ]

Chiar daca este un Thread de religie, mi se pare normal sa oferim si ateilor sau agnosticilor o sansa egala in polemicile de tip religios, cum majoritatea ateilor au ca raspuns la intrebarea "De ce te consideri ateu" un raspuns ciudat, cum ar fi "Adam si Eva au avut doar doi copii", mi se pare frumos si cinstit sa ii "educam" si sa le dam mai multe sanse.

 

Când Charles Darwin a propus teoria evoluţiei prin selecţie naturală, cu 143 de ani în urmă, oamenii de ştiinţă de atunci au dezbătut-o cu furie, însă cantitatea enormă de dovezi provenite din paleontologie, genetică, zoologie, biologie moleculară şi alte domenii a reuşit să confirme treptat adevărul evoluţiei dincolo de orice îndoială rezonabilă. În prezent, această bătălie a fost câştigată peste tot, mai puţin în imaginaţia publică.

În chip ruşinos, în secolul 21, în sânul celei mai evoluate naţiuni din punct de vedere ştiinţific care a existat vreodată, creaţioniştii pot convinge încă politicienii, judecătorii şi cetăţenii că evoluţia este o fantezie imperfectă, susţinută prin dovezi fragile. Ei fac lobby pentru ca idei creaţioniste precum “designul inteligent” să fie predate în şcoli ca alternative la teoria evoluţiei. În momentul pregătirii acestui articol pentru publicare, Consiliul educaţional al statului Ohio dezbate propunerea de a permite o astfel de modificare. Unii anti-evoluţionişti, precum Philip E. Johnson, un profesor de drept de la Universitatea din Berkeley, California, autor al cărţii Darwin la judecată, admit că intenţionează să utilizeze teoria designului inteligent drept un “picior în uşă” pentru reintroducerea discuţiilor despre Dumnezeu în cursurile de ştiinţă.

Profesorii asediaţi şi alte persoane ar putea fi puse tot mai des în poziţia de a apăra evoluţia şi de a combate creaţionismul. Argumentele utilizate de creaţionişti sunt de obicei specioase şi bazate pe o lipsă de înţelegere a evoluţiei (sau chiar pe minciuni despre aceasta), însă numărul şi diversitatea obiecţiilor îi pot pune în dezavantaj chiar şi pe cei mai bine informaţi oameni. Pentru a-i ajuta pe aceştia să răspundă, lista următoare conţine dovezile împotriva câtorva dintre cele mai comune argumente “ştiinţifice” aduse împotriva evoluţiei. De asemenea, ea trimite cititorii către surse suplimentare de informaţii şi explică de ce “ştiinţa creaţiei” nu-şi are locul în şcoli.

 

1. Evoluţia e doar o teorie. Ea nu este un fapt sau o lege a ştiinţei.

Mulţi au învăţat în şcoala generală că o teorie e cuprinsă undeva la mijlocul unei ierarhii a certitudinii, deasupra unei simple ipoteze, însă sub o lege. Totuşi, oamenii de ştiinţă nu utilizează termenul în acest mod. Conform Academiei Naţionale de Ştiinţe (ANS), o teorie ştiinţifică este “o explicaţie bine fundamentată a unui aspect al lumii naturale, care poate cuprinde fapte, legi, inferenţe şi ipoteze testate”. Niciun fel de confirmare nu poate transforma o teorie într-o lege, care este o generalizare descriptivă cu privire la natură. De aceea, când oamenii de ştiinţă vorbesc despre teoria evoluţiei (sau teoria atomică sau teoria relativităţii, de exemplu), ei nu îşi exprimă rezerve cu privire la gradul de adevăr al acesteia.

Pe lângă teoria evoluţiei, care se referă la ideea de moştenire cu modificări, se poate vorbi şi despre faptul evoluţiei. ANS defineşte drept fapt “o observaţie care a fost confirmată în mod repetat şi este acceptată drept adevărată în orice scop practic”. Arhiva fosiliferă şi numeroase alte dovezi arată că organismele au evoluat de-a lungul timpului. Deşi nimeni nu a observat direct aceste transformări, dovezile indirecte sunt clare, deloc ambigue şi convingătoare.

Toate ştiinţele se bazează frecvent pe dovezi indirecte. Fizicienii nu pot vedea particulele subatomice direct, de exemplu, aşa că dovedesc existenţa acestora prin observarea urmelor care indică mişcarea particulelor în camere de fum. Absenţa observaţiilor directe nu afectează veridicitatea concluziilor fizicienilor.

 

2. Selecţia naturală se bazează pe un raţionament circular: cei mai puternici supravieţuiesc şi cei care supravieţuiesc sunt consideraţi cei mai puternici.

“Supravieţuirea celor mai puternici” este un mod de a descrie selecţia naturală în limbajul colocvial, însă descrierile mai tehnice vorbesc despre rate diferenţiate de supravieţuire şi reproducere. Acest lucru înseamnă că, în loc să etichetăm speciile drept mai mult sau mai puţin puternice, putem descrie câţi urmaşi vor putea aceştia să aibă în condiţiile date. Dacă laşi o pereche de piţigoi cu cioc mic, care se înmulţesc rapid, şi o pereche de piţigoi cu cioc mare, care se reproduc mai lent, pe o insulă plină de seminţe, e posibil ca, după câteva generaţii, piţigoii care se înmulţesc mai rapid să controleze mai multe resurse. Cu toate acestea, dacă ciocurile mari vor putea sparge mai uşor seminţele, avantajul ar putea fi de partea piţigoilor care se înmulţesc mai lent. Într-un studiu revoluţionar al piţigoilor de pe Insulele Galapagos, Peter R. Grant de la Universitatea Princeton a observat astfel de mutaţii ale populaţiilor în sălbăticie [vezi articolul "Selecţia naturală şi piţigoii lui Darwin"; Scientific American, octombrie 1991].

Lucrul principal este că adaptarea poate fi definită fără a include tema supravieţuirii: ciocurile mai mari sunt mai bine adaptate la spargerea seminţelor, indiferent dacă această trăsătură are şi o valoare din punct de vedere al supravieţuirii, în circumstanţele date.

 

3. Evoluţia nu e ştiinţifică, deoarece nu poate fi testată şi nu este falsificabilă. Ea face afirmaţii despre evenimente care nu au fost observate şi care nu vor putea fi niciodată re-create.

Această negare generală a evoluţiei ignoră distincţii importante care împart câmpul în cel puţin două mari domenii: microevoluţia şi macrovevoluţia. Microevoluţia se referă la modificările speciilor de-a lungul timpului, modificări care ar putea să fie preludiul speciaţiei, originea speciilor noi.

Macroevoluţia studiază modul în care se schimbă grupurile taxonomice situate ierarhic deasupra nivelului speciilor. Dovezile macroevoluţiei sunt obţinute frecvent din arhiva fosiliferă şi prin compararea ADN-ului, pentru a reconstrui felul în care diversele organisme se pot înrudi.

În prezent, chiar şi majoritatea creaţioniştilor recunosc că microevoluţia a fost dovedită prin teste de laborator (de exemplu, studii asupra celulelor, plantelor şi drosofilelor) şi de teren (de exemplu, studiul lui Grant privind evoluţia formei ciocurilor piţigoilor din Galapagos). Selecţia naturală şi alte mecanisme evolutive, precum modificare cromozomială, simbioza sau hibridizarea pot cauza schimbări profunde în populaţii de-a lungul timpului.

Aspectul istoric al studiului macroevoluţiei implică deducţii pe baza fosilelor şi a ADN-ului, şi nu observarea directă. Totuşi, în ştiinţele istorice (printre care se numără astronomia, geologia şi arheologia, pe lângă biologia evoluţionistă), ipotezele pot fi testate verificând dacă ele corespund cu dovezile fizice şi dacă conduc la predicţii verificabile privind descoperirile viitoare. De exemplu, evoluţia presupune faptul că între cel mai vechi strămoş cunoscut al oamenilor (cu o vechime aproximativă de cinci milioane de ani) şi apariţia oamenilor moderni din punct de vedere anatomic (acum aproximativ 100.000 de ani), ar trebui să fie descoperită o succesiune de hominizi care arată tot mai puţin ca o primată şi tot mai mult ca omul modern, lucru confirmat de arhiva fosiliferă. Însă nu ar trebui să găsim şi nici nu găsim fosile de oameni moderni încastrate în straturile din perioada Jurasicului (65 milioane de ani în urmă). Biologia evoluţionistă face foarte des predicţii mult mai rafinate şi mai precise decât în acest exemplu şi cercetătorii le confirmă constant.

Există şi alte moduri în care ar putea fi dovedită netemeinicia evoluţiei. Dacă s-ar putea dovedi generarea spontană a unei singure forme de viaţă complexă din materie inanimată, atunci e posibil ca măcar câteva creaturi găsite în arhiva fosiliferă să fi apărut astfel. Dacă ar apărea o rasă de extratereştri superinteligenţi şi ar arăta că ei au creat viaţa pe Pământ (sau doar o anumită specie), explicaţia pur evoluţionistă nu ar mai fi dincolo de orice îndoială. Însă nimeni nu a scos la iveală încă asemenea dovezi.

Trebuie arătat şi că ideea falsificabilităţii drept caracteristică definitorie a ştiinţei a fost înaintată de filosoful Karl Popper în anii 1930. Elaborări mai recente asupra gândirii sale au extins interpretarea foarte precisă a principiului său, tocmai deoarece ar fi eliminat prea multe ramuri de cercetare care sunt, cu siguranţă, ştiinţifice.

 

4. Tot mai mulţi oameni de ştiinţă se îndoiesc de adevărul evoluţiei.

Nu există niciun fel de dovadă care să arate că evoluţia pierde susţinători. Luaţi orice număr al unei reviste de biologie peer-reviewed, şi veţi găsi articole care susţin şi extind studii evoluţioniste sau care utilizează evoluţia drept concept fundamental.

De asemenea, publicaţiile ştiinţifice serioase care să pună la îndoială teoria evoluţiei sunt practic inexistente. La mijlocul anilor ’90, George W. Gilchrist, de la Universitatea din Washington, a examinat mii de jurnale ştiinţifice în care se publică studii originale, căutând articole despre designul inteligent sau ştiinţa creaţiei. Printre acele sute de mii de articole ştiinţifice, el nu a găsit niciun studiu creaţionist. În ultimii doi ani, studii realizate separat de Barbara Forrest, Universitate Louisiana Sud-Est, şi de Lawrence M. Krauss, Universitatea Case Western Reserve, au avut acelaşi rezultat.

Creaţioniştii răspund că dovezile le sunt respinse de o comunitate ştiinţifică cu ochelari de cal. Totuşi, conform editorilor de la Nature, Science şi alte publicaţii de top, foarte puţine lucrări anti-evoluţie sunt propuse spre publicare. Unii autori anti-evoluţie au publicat totuşi lucrări în publicaţii serioase. Cu toate acestea, acele lucrări conţin rareori atacuri la adresa evoluţiei sau propun argumente creaţioniste; în cel mai bun caz, ele identifică anumite probleme nerezolvate sau dificile ale evoluţiei (pe care nimeni nu le contestă). Pe scurt, creaţioniştii nu oferă lumii ştiinţifice motive suficiente pentru a-i lua în serios.

 

5. Neînţelegerile dintre biologii evoluţionişti arată cât de fragilă este ştiinţa din spatele evoluţiei.

Biologii evoluţionişti dezbat intens diverse teme: cum are loc speciaţia, care sunt ratele de modificare evoluţionistă, care sunt relaţiile ancestrale dintre păsări şi dinozauri, dacă oamenii de Neanderthal sunt o specie diferită de oameni şi multe altele. Aceste dispute sunt similare celor care apar în toate ştiinţele. În ciuda acestora, acceptarea evoluţiei ca fapt şi principiu fundamental al biologiei este universală.

Din păcate, creaţionişti necinstiţi s-au arătat dispuşi să scoată comentariile oamenilor de ştiinţă din context pentru a le exagera şi distorsiona disputele. Orice persoană căreia lucrările paleontologului Stephen Jay Gould de la Universitatea Harvard îi sunt familiare ştie că, pe lângă faptul că este unul dintre autorii modelului echilibrului punctuat, Gould a fost şi unul dintre cei mai elocvenţi apărători şi susţinători ai evoluţiei. (Echilibrul punctuat explică tiparele din arhiva fosiliferă sugerând că majoritatea schimbărilor evoluţioniste au loc în perioade geologice scurte, care pot totuşi să acopere sute de generaţii.)

Cu toate acestea, creaţioniştii disecă încântaţi fraze din voluminoasă operă a lui Gould pentru a-l face să sune ca şi cum s-ar fi îndoit de evoluţie şi prezintă teoria echilibrului punctuat ca şi cum ea ar permite noilor specii să se materializeze brusc sau păsărilor să se nască din ouă de reptile.

Când vă confruntaţi cu citate preluate de la o autoritate ştiinţifică care pare să pună la îndoială evoluţia, cereţi cu insistenţă punerea declaraţiei în context. Atacul asupra evoluţiei se va dovedi aproape întotdeauna fals.

 

6. Dacă oamenii sunt urmaşii maimuţelor, cum de mai există încă maimuţe?

Acest argument, surprinzător de comun, indică un nivel profund de ignoranţă în privinţa evoluţiei. Prima greşeală este faptul că evoluţia nu spune că oamenii sunt urmaşii maimuţelor, ci că ambii au un urmaş comun.

Eroarea şi mai mare este că obiecţia este similară întrebării “Dacă_copiii sunt urmaşii adulţilor, cum de mai există încă adulţi?” Speciile noi evoluează prin separarea de cele dinainte, când populaţii de organisme sunt izolate de ramura principală a familiei lor şi dezvoltă diferenţe suficiente pentru a rămâne distincte pentru totdeauna. Speciile părinte pot să supravieţuiască pe termen nelimitat după aceea sau pot să dispară.

 

7. Evoluţia nu poate explica apariţia vieţii pe Pământ.

Originea vieţii rămâne în mare parte un mister, însă biochimiştii au descoperit modul în care acizii nucleici primitivi, aminoacizii şi alte elemente fundamentale ale vieţii ar fi putut să se fi format şi organizat în unităţi care se puteau autoreplica şi autoîntreţine, devenind baza biochimiei celulare. Analizele astrochimice arată că anumite cantităţi din aceşti compuşi ar putea să provină din spaţiu şi să fi ajuns pe Pământ în interiorul cometelor, un scenariu care ar putea rezolva problema privind modul în care aceste ingrediente au apărut în condiţiile predominante pe planetă atunci când aceasta era tânără.

Creaţioniştii încearcă uneori să nege evoluţia complet arătând că ştiinţa nu poate încă explica originea vieţii. Însă, chiar dacă se va dovedi că viaţa pe Terra are o origine non-evoluţionistă (de exemplu, dacă extratereştrii au adus primele celule cu miliarde de ani în urmă), evoluţia ulterioară rămâne complet confirmată de nenumărate studii microevoluţioniste şi macroevoluţioniste.

 

8. Este imposibil din punct de vedere matematic ca un lucru atât de complex precum o proteină, ca să nu mai vorbim de o celulă sau de un om, să apară întâmplător.

Întâmplarea joacă un rol în evoluţie (de exemplu, în cazul mutaţiilor accidentale care dau naştere unor noi trăsături), însă evoluţia nu se bazează pe şansă pentru a crea organisme, proteine sau alte entităţi. Ba chiar dimpotrivă: selecţia naturală, principalul mecanism al evoluţiei, controlează modificările nealeatorii păstrând caracteristicile “dezirabile” (adaptative) şi eliminând trăsăturile “nedorite” (neadaptative). Atâta timp cât forţele selecţiei rămân constante, selecţia naturală poate propulsa evoluţia într-o direcţie şi poate produce structuri sofisticate în perioade surprinzător de scurte.

Drept analogie, să luăm exemplul secvenţei de 13 litere “TOBEORNOTTOBE”. Ar putea să dureze 78.000 de ani pentru ca binecunoscutele un milion de maimuţe ipotetice, fiecare tastând câte o frază pe secundă, să o găsească printre cele 2.613 secvenţe de aceeaşi lungime. Însă în anii ’80, Richard Hardison de la Glendale College, a scris un program de computer care genera fraze aleatorii, păstrând însă literele care erau generate aleator în poziţia corectă (de fapt, programul selecta fraze care semănau tot mai mult cu secvenţa din Hamlet).

În medie, programul a avut nevoie de doar 336 de iteraţii şi mai puţin de 90 de secunde pentru a recrea fraza. Chiar şi mai uimitor, a avut nevoie de doar 4 zile şi jumătate pentru a recrea întreaga piesă a lui Shakespeare.

 

9. Principiul al doilea al termodinamicii arată că sistemele trebuie să devină mai dezordonate de-a lungul timpului. Prin urmare, celulele vii nu aveau cum să evolueze din substanţe chimice neînsufleţite şi viaţa multicelulară nu avea cum să evolueze din protozoare.

Acest argument se bazează pe o înţelegere greşită a celui de-al doilea principiu al termodinamicii. Dacă el ar fi valabil, cristalele minerale sau fulgii de zăpadă ar fi de asemenea imposibili, deoarece şi ei sunt structuri complexe care se formează spontan din părţi neordonate.

Al doilea principiu spune de fapt că entropia totală a unui sistem izolat (unul din care niciun fel de energie sau materie nu iese sau nu intră) nu poate să scadă. Entropia este un concept fizic descris adeseori neglijent drept dezordine, însă el diferă semnificativ de utilizarea obişnuită a cuvântului. Mai important este faptul că al doilea principiu permite scăderea entropiei în părţi ale sistemului atunci când alte părţi ale sale cresc în compensaţie. Astfel, planeta noastră, ca întreg, poate deveni mai complexă deoarece soarele o alimentează cu căldură şi lumină şi entropia sporită asociată fuziunii nucleare din soare echilibrează sistemul. Organismele simple îşi pot alimenta creşterea complexităţii prin consumul altor forme de viaţă sau materie nevie.

 

10. Mutaţiile sunt esenţiale pentru teoria evoluţiei, însă mutaţiile pot doar să elimine trăsături, ele nu pot produce unele noi.

Din contră, biologia a înregistrat numeroase trăsături produse de mutaţii punctiforme (modificări în poziţii precise din ADN-ul unui organism). De exemplu, rezistenţa bacteriilor la antibiotice.

Mutaţiile care apar în familia de gene de dezvoltare-reglare homeobox (HOX) ale animalelor pot avea efecte complexe. Genele HOX arată unde trebuie să crească picioarele, aripile, antenele şi segmentele corpului. La drosofile, de exemplu, mutaţia denumită Antennapedia cauzează creşterea picioarelor în locul unde ar trebui să crească antenele. Aceste membre anormale nu sunt funcţionale, însă existenţa lor demonstrează faptul că erorile genetice pot produce structuri complexe, pe care selecţia naturală le poate supune apoi testului de utilitate.

În plus, biologia moleculară a descoperit mecanisme de modificare genetică mai complexă decât mutaţiile punctiforme, iar acestea extind modurile în care pot să apară trăsăturile noi. Modulele funcţionale ale genelor pot fi îmbinate în moduri noi. Gene întregi pot fi duplicate accidental în ADN-ul organismelor şi aceste copii pot să se transforme în gene asociate unor funcţii noi şi complexe. Comparaţii între ADN-ul unui număr mare de organisme arată că acesta este modul în care familia de proteine ale sângelui denumită globine a evoluat de-a lungul a milioane de ani.

 

11. Selecţia naturală ar putea explica microevoluţia, însă nu poate explica originea speciilor noi şi a vieţii complexe.

Biologii evoluţionişti au scris pe larg despre cum selecţia naturală poate produce specii noi. De exemplu, în cazul modelului denumit alopatric, dezvoltat de Ernst Mayrde la Universitatea Harvard, dacă o populaţie de organisme este izolată de restul speciei sale prin obstacole geografice, ea ar putea fi supusă unor presiuni selective diferite. Modificările se vor acumula în populaţia izolată şi, dacă aceste schimbări devin atât de semnificative încât grupul separat nu va mai putea să se împerecheze cu populaţia originară, atunci grupul scindat va fi izolat din punct de vedere reproductiv şi o nouă specie va fi creată.

Selecţia naturală este cel mai bine studiat mecanism al evoluţiei, însă biologii acceptă şi alte posibilităţi. Ei evaluează constant potenţialul mecanismelor genetice neobişnuite de a cauza speciaţia sau de a produce trăsături complexe în organisme. Lynn Margulis de la Universitatea Massachusetts din Amherst şi alţii au demonstrat în mod convingător că unele organite celulare, precum mitocondriile care generează energie, au evoluat prin îmbinarea simbiotică a unor organisme mai vechi. Prin urmare, ştiinţa acceptă posibilitatea ca evoluţia să fie cauzată de forţe care nu ţin de selecţia naturală. Totuşi, acele forţe trebuie să fie naturale; ele nu pot fi atribuite acţiunilor unei misterioase inteligenţe creatoare a cărei existenţă nu este dovedită din punct de vedere ştiinţific.

 

12. Nimeni nu a fost vreodată martor la evoluţia unei specii noi.

Speciaţia este, probabil, destul de rară şi, în multe cazuri, poate dura mai multe secole. În plus, recunoaşterea unei specii noi în timpul unei etape formative poate fi dificilă, deoarece biologii nu cad întotdeauna de acord asupra celei mai bune definiţii a unei specii noi. Definiţia cea mai acceptată, conceptul de specie biologică al lui Mayr, recunoaşte o specie drept o comunitate distinctă de populaţii izolate din punct de vedere al reproducţiei — seturi de organisme care nu se împerechează în afara comunităţii sau nu au capacitatea de a face acest lucru. În practică, acest standard poate fi dificil de aplicat la organisme izolate prin distanţe sau forme de relief sau la plante (în plus, desigur, fosilele nu se împerechează).

Prin urmare, biologii utilizează de obicei trăsăturile fizice şi comportamentale ale organismelor drept indicii privind apartenenţa acestora la anumite specii. Totuşi, sursele ştiinţifice conţin studii asupra unor evenimente de aparentă speciaţiei la plante, insecte şi viermi. În cazul majorităţii acestor experimente, cercetătorii au supus organismele la diverse tipuri de selecţie, pentru a obţine diferenţe anatomice, comportamente de împerechere, preferinţe de habitate şi alte trăsături, şi au descoperit că au creat populaţii de organisme care nu se împerechează cu altele din afară. De exemplu, William R. Rice de la Universitatea din New Mexico şi George W. Salt de la Universitatea California, Davis, au demonstrat că, dacă împart un grup de drosofile pe baza preferinţelor pentru anumite medii şi le împerechează separat, drosofilele rezultate după 35 de generaţii vor refuza să se împerecheze cu cele care preferă un mediu foarte diferit.

 

13. Evoluţioniştii nu pot prezenta fosilele unor creaturi de tranziţie care sunt, de exemplu, jumătate reptilă şi jumătate pasăre.

De fapt, paleontologii pot prezenta numeroase exemple de fosile intermediare, clasificate după formă în diverse grupuri taxonomice. Una dintre cele mai faimoase fosile din toate timpurile este Archaeopteryx, care combină penele şi structuri scheletale specifice păsărilor cu trăsături ale dinozaurilor.

Au fost găsite mai multe fosile ale unor specii cu pene, unele mai similare păsărilor, altele mai puţin. O secvenţă de fosile descrie evoluţia cailor moderni din micuţul Eohippus. Balenele au avut un strămoş terestru cu patru picioare şi creaturile cunoscute sub denumirea de Ambulocetus şi Rodhocetus au fost etape ale tranziţiei către apă [vezi "Mamiferele care au cucerit oceanul", de Kate Wong; Scientific American, mai 2002]. Scoicile fosilizate arată evoluţia diverselor moluşte pe parcursul milioanelor de ani. 20 sau mai mulţi hominizi (dintre care nu toţi sunt strămoşii noştri) completează spaţiile goale între australopitecul Lucy şi oamenii moderni.

Cu toate acestea, creaţioniştii resping aceste studii asupra fosilelor. Ei spun că Archaeopteryx nu este o verigă lipsă între reptile şi păsări, ci doar o pasăre dispărută cu trăsături reptiliene. Ei vor ca evoluţioniştii să le prezinte un monstru himeric care nu poate fi clasificat în niciun grup cunoscut. Şi chiar dacă un creaţionist acceptă o fosilă drept ilustrare a tranziţiei între două specii, el sau ea va insista să vadă alte fosile, intermediare între aceasta şi primele două. Aceste solicitări frustrante pot continua ad infinitum şi constituie o povară nerezonabilă asupra mereu incompletei arhive fosilifere.

Însă evoluţioniştii pot prezenta alte dovezi, provenite din biologia moleculară. Toate organismele au în comun aceleaşi gene, în general, însă, după cum evoluţia prezice, structurile acestor gene şi produsele lor diferă de la specie la specie, în funcţie de relaţiile evoluţioniste dintre acestea.

Geneticienii vorbesc despre “ceasul molecular”, care înregistrează trecerea timpului. Aceste date moleculare arată cum diverse organisme sunt tranziţionale în cadrul evoluţiei.

 

14. Lucrurile vii au trăsături fantastic de complexe din punct de vedere anatomic, celular şi molecular care nu ar putea funcţiona dacă ar fi mai puţin sofisticate. Singura concluzie rezonabilă este faptul că acestea sunt rezultate ale designului inteligent şi nu al evoluţiei.

Acest “argument din design” este fundamentul celor mai recente atacuri asupra evoluţiei, însă este şi unul dintre cele mai vechi. În 1802, teologul William Paley a scris că atunci când cineva găseşte un ceas pe câmp, cea mai rezonabilă concluzie este că cineva l-a pierdut, nu că forţele naturii au creat ceasul în acel loc. Prin analogie, a arătat Paley, structurile complexe ale lucrurilor vii trebuie să fie opera intervenţiei divine directe. Darwin a inclus în Originea speciilor un răspuns pentru Paley: el a explicat cum forţele naturale ale selecţiei, acţionând asupra trăsăturilor moştenite, pot forma treptat evoluţia structurilor organice elaborate.

Generaţii întregi de creaţionişti au încercat să respingă argumentului lui Darwin utilizând exemplul ochiului - structură care nu ar fi putut evolua. Abilitatea ochiului de a oferi simţul vederii depinde de dispunerea perfectă a părţilor sale, spun criticii. Prin urmare, selecţia naturală nu ar fi putut niciodată da naştere formelor tranziţionale necesare pentru evoluţia ochiului. În definitiv, ce scop ar putea avea jumătate de ochi? Anticipând aceste critici, Darwin a sugerat că până şi ochii “incompleţi” ar putea oferi beneficii (precum ajutarea creaturilor să se îndrepte către lumină), permiţând astfel supravieţuirea în vederea rafinării evoluţioniste ulterioare.

Biologia l-a răzbunat pe Darwin: cercetătorii au identificat ochi primitivi şi organe pentru receptarea luminii la mai multe animale şi au reuşit chiar să refacă istoricul evoluţionist al ochilor prin genetică comparată. (Recent, s-a înaintat ideea că ochii au evoluat independent la diverse familii de organisme.)

Susţinătorii actuali ai designului inteligent sunt mai sofisticaţi decât predecesorii lor, însă argumentele şi scopurile lor nu diferă fundamental. Ei critică evoluţia încercând să demonstreze că ea nu poate fi responsabilă pentru viaţa aşa cum o cunoaştem noi şi apoi insistă că singura alternativă raţională este ideea că viaţa a fost proiectată de către o inteligenţă neidentificată.

 

15. Descoperiri recente arată că viaţa are un nivel de complexitate care nu ar putea fi atins prin evoluţie, până şi viaţa microscopică.

“Complexitatea ireductibilă” este strigătul de luptă al lui Michael J. Behe de la Universitatea Lehigh, autor al cărţii Cutia neagră a lui Darwin: provocarea biochimică la adresa evoluţiei. Drept exemplu casnic al complexităţii ireductibile, Behe ne prezintă capcana pentru şoareci, o maşinărie care nu ar putea funcţiona dacă vreuna dintre piesele sale ar lipsi şi ale cărei piese nu au nicio valoare în afara întregului. Acest aspect definitoriu pentru capcana de şoareci este chiar şi mai vizibil în cazul flagelilor bacteriilor, o organită celulară în formă de bici utilizată pentru propulsie, care funcţionează ca un motor pentru bărci. Proteinele care compun flagelul sunt aranjate în mod ciudat drept componente ale motorului, o articulaţie universală şi alte structuri precum cele pe care le-ar putea folosi un inginer. Posibilitatea ca această gamă sofisticată de mecanisme să fi apărut prin modificări evoluţioniste este practic nulă, argumentează Behe, iar lucru acesta dovedeşte designul inteligent. El oferă argumente similare pe baza mecanismului de coagulare a sângelui şi a altor sisteme moleculare.

Însă biologii evoluţionişti au răspunsurile pentru aceste obiecţii. În primul rând, există flageli cu forme mai simple decât cele indicate de Behe, deci nu e necesar să existe toate acele componente pentru ca un flagel să funcţioneze. Componentele complexe ale acestui flagel au toate precedente în natură, după cum a arătat Kenneth R. Miller de la Universitatea Brown şi alţii. De fapt, întregul ansamblu al flagelului este extrem de similar cu organită utilizată de Yersinia Pestil, bacteria care cauzează ciuma bubonică, pentru a injecta toxine în celule.

De reţinut este faptul că structurile componente ale flagelului, despre care Behe spune că nu au altă valoare în afară de cea în sprijinul propulsiei, pot avea funcţii multiple care ar fi favorizat evoluţia acestora. E posibil ca etapa finală de evoluţie a flagelului să fi fost doar o recombinare inovatoare a unor piese sofisticate care au evoluat iniţial cu alte scopuri. În mod similar, sistemul de coagulare a sângelui pare să implice modificarea şi elaborarea proteinelor utilizate iniţial în digestie, conform studiilor lui Russell F. Doolittle de la Universitatea California, San Diego. Prin urmare, o parte din complexitatea indicată de Behe drept dovadă a designului inteligent nu e deloc ireductibilă.

Complexitatea de un alt tip — “complexitatea specificată” — este piatra de căpătâi a argumentelor în favoarea designului inteligent ale lui William A. Dembski de la Universitatea Baylor, în cărţile sale Inferenţa designului şi Nu există masă gratuită. În general, argumentul său este că lucrurile vii sunt prea complexe într-un mod pe care procese nedirecţionate, aleatorii, nu l-ar fi putut niciodată atinge. Singura concluzie logică, afirmă Dembski, reflectând scrierile lui Paley de acum 200 de ani, este că o inteligenţă supraumană a creat şi modelat viaţa. Argumentul lui Dembski conţine mai multe erori. E greşit să se insinueze că domeniul de explicaţii posibile cuprinde doar procesele aleatorii şi inteligenţele creatoare. Cercetătorii sistemelor neliniare şi automatelor celulare de la Institutului Santa Fe şi din alte locuri au demonstrat că procesele simple şi nedirecţionate pot dezvolta modele extraordinar de complexe. O parte din complexitatea prezentă în organisme poate apărea prin fenomene naturale pe care încă nu le înţelegem complet. Însă lucrul acesta e departe de a spune că nu există posibilitatea unei apariţii naturale a complexităţii.

“Ştiinţa creaţionistă” este o contradicţie în termeni. Un principiu de bază al ştiinţei moderne este naturalismul metodologic: ştiinţa încearcă să explice universul strict din perspectiva mecanismelor naturale observabile sau verificabile. Aşadar fizica descrie nucleul atomului şi conceptele specifice care guvernează materia şi energia şi testează experimental cele descrise. Fizicienii propun noi particule, precum quarcii, pentru a-şi extinde teoriile doar atunci când datele arată că descrierile anterioare nu pot explica adecvat fenomenele observate. Noile particule nu au proprietăţi arbitrare, ba chiar definiţiile acestora sunt restrânse cu grijă, deoarece noile particule trebuie să corespundă structurii fizicii existente.

Spre deosebire de fizicieni, teoreticienii designului inteligent invocă entităţi misterioase care au, în mod convenabil, orice abilităţi nelimitate le sunt necesare pentru a rezolva misterul zilei. În loc să extindă cercetarea ştiinţifică, astfel de “răspunsuri” o opresc. (Cum poate cineva să dovedească inexistenţa unei inteligenţe omnipotente?)

Designul inteligent oferă puţine răspunsuri. De exemplu, când şi cum a intervenit această inteligenţă creatoare în istoria vieţii? A creat primul fragment de ADN? Prima celulă? Primul om? Toate speciile au fost create sau doar câteva specii, la început? Susţinătorii designului inteligent refuză deseori să revendice vreuna dintre aceste poziţii. Ei nu fac nici măcar încercări reale de a-şi reconcilia ideile vagi despre designul inteligent. În loc să facă asta, ei urmăresc un argument prin excludere. Adică denigrează explicaţiile evoluţioniste drept exagerate sau incomplete şi sugerează că mai rămâne doar alternativa designului.

Logic, acest procedeu este înşelător: chiar dacă o explicaţie naturalistă este eronată, acest lucru nu înseamnă că toate sunt. În plus, acest lucru nu face vreo teorie a designului inteligent mai rezonabilă. Cititorilor li se cere să completeze ei înşişi spaţiile libere, iar unii vor face lucrul ăsta, fără îndoială, înlocuind credinţele religioase cu idei ştiinţifice.

Ştiinţa a arătat în mod repetat că naturalismul metodologic poate învinge ignoranţa, găsind rezolvări tot mai detaliate şi informative pentru mistere care păreau cândva impenetrabile: natura luminii, cauzele bolilor, modul de funcţionare a creierului. În mod similar, evoluţia rezolvă misterul formării lumii vii. Creaţionismul, sub orice nume, nu adaugă niciun fel de plusvaloare intelectuală acestui efort.

Sursa:

http://cosmin.maricari.eu

[nWo iQ]

• Topic-urile informative (cele in care postati informatii despre diverse lucruri) vor fi inchise la 48 de ore de la deschidere sau 24 de ore de la ultimul post facut. NU aveti voie sa deschideti mai mult de un topic pe zi. Topic-urile trebuie sa contina cel putin 10 randuri, in caz contrat se va da topic closed si o sanctiune ulterioara.