Binary Domain

[Oaky]

Roboţi cu sentimente şi emoţii, creaturi mecanice cu gândire proprie care nu ştiu şi nu recunosc că ar fi artificiale, ce trăiesc printre noi şi au o viaţă cât se poate de normală. Dacă vi se pare cunoscut, Blade Runner a tratat deja tema într-un film clasic foarte apreciat, iar Binary Domain preia o serie de idei din această peliculă şi nu numai. I, Robot, Terminator sau A.I. Artificial Intelligence sunt alte filme luate în vizor, dar şi jocuri precum Gears of War, toate având un rol în jocul ce îl are ca erou principal pe Dan Marshall, cunoscut drept „The Survivor”.

În anul 2080, încălzirea globală şi catastrofele naturale au obligat umanitatea să reconstruiască civilizaţia la înălţime, roboţii înlocuind forţa clasică de muncă. Compania americană Bergen conduce piaţa si cercetarea în domeniul roboticii, dar Japonia vine tare din urmă prin intermediul corporaţiei Amada. Între cei doi giganţi există şi acuzaţii de furt, iar povestea se complică şi mai mult când apar aşa-numiţii Hollow Children, creaturi sintetice, dar nediferenţiabile de oamenii reali până nu le tragi un glonţ în cap. Americanii îi bănuiesc pe japonezi de încălcarea unui tratat ce interzice o astfel de joacă de-a Dumnezeu şi trimit o echipă de şoc a IRTA (International Robotics Technology Association) pentru a investiga evenimentele din New Tokyo şi a-i prinde pe cei răspunzători.

 

Cum Binary Domain se inspiră din atâtea locuri fără a aduce şi ceva original, echipa pe care o controlezi nu iese din clişeele tipice: Big Bo este afro-americanul cu accent de Harlem şi muşchi supradimensionaţi; Charlie vine din MI-6 şi afişează tot dispreţul posibil când vine vorba de americani şi abordarea cu arma în mână a oricărei situaţii; colega lui, Rachel, purtătoare de lansator de rachete, este tiparul femeii-bărbat ajunsă în armată; Faye vine direct de pe câmpurile de orez ale Chinei, dar nu se jenează să folosească o puşcă cu lunetă, iar Cain este însoţitorul-robot al agentului francez ce urma să întregească echipa. De-a lungul poveştii, Dan mai este ajutat şi de câteva alte personaje, dar nu toate ajung să vadă finalul poveştii.

Intenţia jocului este să te facă să te ataşezi de aceste personaje, să suferi sau să râzi cu ele şi de aceea a fost introdus şi sistemul de Încredere, în combinaţie cu posibilitatea de a da comenzi vocale. În principiu, suportul pentru comenzi vocale este o idee excelentă, jocul folosind o serie de cuvinte şi ordine predefinite. Pe de altă parte, problemele tehnice împiedică Binary Domain să recunoască altceva în afară de căşti cu microfon (o cameră cu microfon sau chiar un microfon separat) şi nici nu dezactivează aceste comenzi automat dacă sistemul nu detectează vreun periferic adecvat. Astfel, trebuie să scormoneşti prin meniuri pentru a dezactiva partea vocală dacă nu ai chef să vorbeşti singur cu monitorul în single-player.

În acelaşi stil, un mesaj de tipul “No configuration file found” la prima lansare a jocului nu este unul de eroare, deşi mulţi jucători vor fi probabil păcăliţi şi eventual speriaţi că au dat banii degeaba. E pur şi simplu o alegere nefericită de a semnala nevoia de a deschide executabilul de configurare aflat în folder-ul de instalare; mai mult, acelaşi Binary Domain iarăşi nu se prinde dacă nu ai un controller de Xbox 360 ataşat şi te vei trezi cu indicaţii pentru butoane de gamepad fără vreun echivalent pe tastatură. Nicio grijă, şi aici trebuie doar să selectezi manual din configurare tastatura şi nu uita să-ţi salvezi alegerea.

 

După atâta muncă de convingere, Binary Domain oferă valuri peste valuri de inamici, scene contra cronometru şi câteva variaţiuni ce includ curse pe apă, maşini sau roboţi uriaşi. Inspiraţia din Gears of War se vede din primul moment, mai ales când vine vorba de sistemul de cover. Toate nivelurile, în mare parte limitate la coridoare prin tot felul de clădiri sau prin ruine, sunt pline cu lăzi, ziduri, paravane şi alte obiecte de decor ce servesc drept acoperire. Evident, sistemul de comenzi ar fi trebuit să joace un rol esenţial pentru ca însoţitorii tăi să fie coordonaţi pentru maximă eficienţă – lunetistul undeva sus pentru privirea de ansamblu, armele grele în faţă pe post de “tanc”, grenadele de orice fel şi flancarea fiind şi ele la ordinea zilei.

Asta doar teoretic, pentru că zonele înalte sunt doar pentru AI, iar Faye nu ajunge niciodată să fie poziţionată la înălţime, ceea ce te face să pui la îndoială valoarea unui lunetist într-un spaţiu închis. Practic, jocul poate fi terminat fără probleme doar urmând instrucţiunile de bază din mini-tutorial: tragi la picioare, apoi în cap.

 

Inamicii sunt roboţi de diverse dimensiuni şi culori, cei mai banali fiind verzi; versiunile mai avansate sunt roşii sau albastre, cu sau fără scut, unde iarăşi “datul la gioale” este metoda ideală de a-i face să scape obiectul şi să devină vulnerabili. Alte tipuri de roboţi vin înarmaţi cu mitraliere uriaşe cât pentru doi Terminatori sau arată a cutii inofensive până scot puşcociul; invariabil, AI-ul se va folosi de cover, dar va ieşi la plimbare periodic direct în faţa liniei tale de tragere, indiferent că e vorba de inamici sau de coechipieri. Cum finalul depinde de nivelul de încredere al camarazilor în tine, nu e tocmai benefic să-i vezi cum intră în bătaia puştii tale ca apoi tot ei să comenteze şi să se supere că ai încercat să-i omori.

De fapt, sistemul de Încredere este doar o încercare neterminată de a oferi jocului câteva componente RPG, împreună cu îmbunătăţirile nanomecanice şi cele pentru arme ce pot fi cumpărate pe parcursul poveştii. Deşi lăudabile, aceste componente nu trec de un nivel superficial şi e destul de uşor să cumperi cam tot ce se poate şi să îmbunătăţeşti armele cel puţin până pe la nivelul 7-8 exploatând unele zone unde inamicii apar la infinit. În acelaşi mod poţi recâştiga încrederea coechipierilor, pentru că aceştia îţi admiră necondiţionat faptele de vitejie şi numărul cât mai apropiat de infinit de roboţi ucişi.

 

Personajele şi dialogurile încearcă să ofere credibilitate sistemului de Încredere, dar e suficient să fii de acord cu ce spune NPC-ul din faţa ta şi gata; nici pe departe nu e vorba de un sistem de alegeri a la Mass Effect care eventual să meargă până la părăsirea echipei. Ce-i drept, poţi experimenta scăderea încrederii până la punctul în care însoţitorii refuză să-ţi accepte ordinele, dar după cum spuneam deja, nici n-ai nevoie să le dai comenzi în mod deosebit ca să ajungi la final.

Există din fericire şi o parte bună: aliaţii controlaţi de AI chiar te ajută şi omoară inamicii, nu te lasă doar pe tine să faci toată munca. Evident, ajută şi dacă le îmbunătăţeşti armele şi le cumperi îmbunătăţiri cel puţin celor cu care preferi să întâmpini direct valul de roboţi. Misiunile din cele şase capitole ale campaniei single-player te pun să alegi doar doi însoţitori, restul formând o altă echipă separată; ar fi fost ideal aici un mod cooperativ online, ca o linie alternativă a poveştii, în care să poţi juca alături de prieteni în zone diferite ale nivelurilor şi sa te reuneşti victorios cu ei la punctul de întâlnire de la final.

 

De departe cele mai interesante şi ieşite din banalul liniar al ologitului de roboţi sunt luptele cu boşii. Binary Domain a aruncat toată imaginaţia producătorilor în crearea monştrilor mecanici imenşi, inspiraţi din tradiţia japoneză Manga. O gorilă, un câine, o meduză imensă, o maşină stil Transformer, un păianjen, un samurai mecanizat (Grand Lancer) pun probleme nu atât pentru că ar necesita cine ştie ce tactici, ci datorită rezistenţei ieşite din comun. În rest, şi aceste lupte sunt suficient de simple câtă vreme ai muniţie, viaţă şi te fereşti de atacurile speciale sau de rachete: trebuie să distrugi motorul. Doar discutăm de creaturi mecanizate, nu? Aceste lupte se desfăşoară de obicei în zone mai largi, cu puţine puncte de acoperire (iar cele existente sunt destructibile) sau într-o cursă infernală de-a lungul unei autostrăzi futuriste.

Din păcate, din cele circa 10 ore ale poveştii, cam două ore în total sunt ocupate de luptele împotriva boşilor, restul sunt carnea de tun pentru a ajunge la distracţie. E foarte probabil însă ca mulţi să nu reziste între două lupte de anvergură, mai ales când te trezeşti cu replici de genul “stai aşa că trebuie să mă duc la budă, mă taie” în timp ce roboţii îşi flutură neprietenos armele de după colţ. La lipsa de atracţie a luptelor de duzină contribuie şi inamicii înşişi – roboţii nu lasă sânge în urmă, iar rămăşiţele lor explodează (pentru a uşura încărcarea grafică), ceea ce îţi răpeşte şi satisfacţia vizuală de a studia mândru mormanele de metal distrus după vreun schimb de amabilităţi mai serios.

 

În rest, partea vizuală e decentă, cu bucăţi de roboţi aruncate în toate părţile şi sânge invadând ecranul în caz că eşti nimerit. Coechipierii îţi pot veni în ajutor (iniţial ai 3 pachete de viaţă) când te zvârcoleşti în agonie sau te poţi auto-injecta ca metodă de supravieţuire. Coloana sonoră punctează bine momentele alerte sau dramatice ale acţiunii, dar naraţiunea este realizată exclusiv din secvenţe cinematice randate, evitând să arate prea mult din modelele cam pătrăţoase ale personajelor, lipsa lip sync-ului şi a animaţiilor mai avansate decât o încruntare.

Nu lipseşte nici multiplayer-ul, însă existenţa lui este mai mult o umplutură de vreme ce timp de o săptămână am găsit o singură sesiune de Team Deathmatch care să ofere ceva acţiune cu şi împotriva altor oameni. Iar când am găsit jucători, moda camping-ului la punctul de respawn e cea mai simplă soluţie de a-ţi elimina adversarii;

Free for All, Team Survival, Operation, Demolition, Data Capture, Domain Control sunt tot atâtea moduri de joc în echipă, însă nu folosesc nimănui dacă niciun jucător nu e atras de controlul defectuos cauzat de portarea în grabă. Celaltă variantă este un mod cooperativ Horde, unde trimiţi la fier vechi găşţi întregi de roboţi. Dar degeaba avansezi în nivel şi cumperi îmbunătăţiri dacă ţinta dansează samba în faţa ta şi pe PC trebuie să apelezi la un controller pentru a avea o experienţă decentă. De altfel, problemele de control se văd cel mai bine în timpul secvenţelor contra cronometru, când o apăsare aiurea te trimite la ecranul de reîncărcare al ultimului checkpoint

Binary Domain s-a inspirat din multe părţi, dar n-a reuşit să adune ideile într-un tot care să fie mai mult decât o “coajă” coerentă; povestea este plină de clişee ridicole, dialogurile nu sunt tocmai inspirate, iar încrederea şi comenzile vocale sunt insuficient exploatate pentru a conta cu adevărat. Antrenante sunt doar luptele cu boşii, însă depinde doar de tine dacă poţi rezista împotriva muntelui de banalităţi pentru satisfacţia de a pune la pământ asemenea monştri metalici.

 

 

Cerinte minime de sistem:

 

OS: Microsoft Windows 7/Vista/XP

Processor: Intel Core 2 Duo @ 2.66 GHz or AMD equivalent

Video Card: NVIDIA GeForce GT220 (512MB) / ATI Radeon HD 2600 XT (512MB)

Hard Disk Space: 8 GB free hard drive space

Memory (RAM): 2GB RAM (XP)/3GB RAM (Windows 7 / Vista)

DirectX: N/A

Sound Card: N/A

 

Cerinte de sistem recomandate:

 

OS: Microsoft Windows 7

Processor: Intel Core i5 @ 2.66 GHz or AMD equivalent

Video Card: NVIDIA GeForce GTX 460 (1GB) / ATI Radeon HD 5750 (1GB)

Hard Disk Space: 8 GB free hard drive space

Memory (RAM): 3GB RAM

DirectX: N/A

Sound Card: N/A

 

Sursa: http://computergames.ro/review/binary-domain-review/