Mark of the Ninja Review

[GF Synth]

 

 

Am jucat o grămadă de chestii stealth, de la venerabilul Thief la recentul Dishonored, trecând prin Splinter Cell şi Hitman pe parcurs, dar n-am fost niciodată pasionată de gen. Probabil pentru că prefer soluțiile ceva mai „directe” în detrimentul unei abordări mai subtile.

 

Mark of the Ninja însă poate lejer să dea lecţii producătorilor care îşi sparg creierele vrând să creeze intrigi complicate şi gameplay răspândit pe toată tastatura ca la final să rateze deplorabil. E un exemplu care demonstrează că nu-ţi trebuie motor grafic de ultimă generaţie, nici arme extravagante, nici planuri malefice complicate de a distruge lumea ca să faci un joc excelent.

 

 

 

Eroul nostru, evident unul dintre acei asasini din umbră, devine campionul clanului său, atacat de un “monstru” uman care intenţionează să-i şteargă pe toţi de pe faţa pământului. Doar că pentru un ninja, pe lângă pământ și aer mai avem „coordonate” precum tavane , stâlpi de iluminat, subterane şi sisteme de ventilaţie, înţesate sau nu cu capcane şi lasere mortale.

 

Povestea se desfăşoară ca un evantai de mătase şi are decenţa să nu se complice, ba chiar oferă şi o alegere, sfârşind prin a fi un motor suficient de puternic pentru a termina jocul şi eventual de a-l relua în modul New Game Plus. Ceea ce e special la eroul nostru sunt tatuajele, realizate cu o cerneală magică, care îi deschid drumul spre diverse puteri speciale, cum ar fi văzutul prin ziduri sau teleportarea.

 

 

 

Adevăratul impuls îl dă însă gameplay-ul, extrem de simplu realizat, cu indicaţii directe şi foarte clar în ceea ce priveşte raza ta de acţiune şi, mai ales, cea a inamicilor. Spre deosebire de alte jocuri care folosesc stealth-ul doar ca să mai domolească un pic ritmul acţiunii şi nu știi niciodată când eşti în siguranţă şi când nu, Mark of the Ninja îţi pune totul pe tavă: ai indicii clare despre raza de vizibilitate, zgomotul făcut de soldaţii inamici, de la ce distanţă te miroase un câine sau cât de departe trebuie să te ţii de o capcană explozivă.

 

În acest mod, ai totul la dispoziţie pentru a-ţi plănui la perfecţie loviturile sau, din contră, trecerea dintr-un capăt în celălalt fără a fi măcar o dată detectat. Rateurile nu sunt de obicei vina jocului, ci a jucătorului, iar uneori a unor mici probleme de control sau de cameră (prea apropiată ca să vezi foarte bine încotro mergi).

 

Fiecare nivel îţi dă o serie de obiective, dar e treaba ta cum ajungi la ele. Poţi să omori toate gărzile sau să le eviţi pe toate. Poţi să dezactivezi laserele distrugând generatorul din subsol, să furi cheile de la camera „sigură” sau să-i omori pe cei care le poartă la brâu.

 

Eşti răsplătit pentru toate acţiunile, de la a trece neobservat până la modalităţi speciale de asasinat, cum ar fi atârnarea inamicului mort de un stâlp (Batman, cineva?) sau plasarea unui şut care să-l arunce de pe clădire. Provocarea absolută este să nu omori niciun soldat, iar jocul îţi dă puncte pentru asta, însă alteori vei vrea să le sacrifici pentru a-ţi îndeplini obiectivele speciale.

 

 

 

Toate nivelurile au trei astfel de obiective (Seals), din ce în ce mai dificile pe măsură ce înaintezi în poveste. Dacă la început trebuie să nu omori pe nimeni sau doar trei soldaţi pe care să-i ascunzi în tomberoane, spre final trebuie să omori un mini-boss în timp ce trece pe lângă tine şi tu eşti ascuns în spatele unei uşi, de exemplu; să te laşi mirosit de toţi câinii, să omori trei soldaţi în reziduuri toxice, pe alţii cu un candelabru sau pe altul indirect pentru că l-ai îngrozit atât de tare pe colegul lui, că a început să tragă la întâmplare.

 

Fiecare sigiliu obținut îţi dă puncte de onoare pe care să le foloseşti pentru a cumpăra diverse abilităţi, obiecte de atac şi de distragere a atenţiei. De asemenea, poţi debloca diverse abordări ale gameplay-ului, înclinate spre melee, spre stealth sau spre utilizarea diverselor arme. Prin niveluri mai sunt ascunse şi artefacte care îţi dau puncte suplimentare, plus câte trei pergamente care dezvăluie detalii suplimentare despre poveste și clanul din care faci parte.

 

Aceste pergamente sunt speciale şi din alt punct de vedere: dacă unele sunt destul de uşor de găsit, altele fac obiectul unor provocări speciale, în camere ce îţi pun în faţă o serie de obstacole care necesită folosirea tuturor abilităţilor şi puterilor acumulate până în acel punct. În aceste camere unde nu ai inamici care să te ţină încordat mereu ai ocazia să iei în coarne jocul şi, chiar dacă puzzle-urile sunt simple, soluţia lor nu este niciodată foarte evidentă.

 

 

 

Mark of the Ninja nu încurajează acţiunea directă, pentru că nu prea ai şanse reale în faţa mitralierelor sau a puştilor cu lunetă inamice. Poţi încerca (şi uneori cam eşti obligat), dar aceste momente sunt rare şi nu implică mai mult de doi inamici simultan pentru că în mod cert ninja-ul nostru nu e construit să le facă faţă. Ideal este să nu fii detectat, iar dacă cineva crede că te-a depistat, să dispari rapid din zona respectivă şi să stai bine ascuns cele 10 secunde cât durează alerta.

 

Ca să ai şanse în zonele unde nu poţi ocoli un soldat (sau cine ştie, chiar ai nevoie de un cadavru pentru o anumită operaţiune), săgeţile banale sunt cele mai bune ajutoare – spargi becuri, distrugi panouri electrice sau prăbuşeşti candelabre pentru a distrage sau atrage atenţia în aşa fel încât să separi inamicii. Dacă ratezi însă o asasinare silenţioasă, strigătele disperate atrag alţi inamici, iar dacă nu ai timp sau unde să ascunzi un cadavru şi este descoperit, va atrage inevitabil declanşarea alertei.

 

 

 

Din acest punct de vedere, AI-ul este extrem de reactiv şi n-ai nicio şansă să omori pe cineva câtă vreme este în lumină şi are vreun coechipier în zonă. De fapt, întunericul este prietenul cel mai bun şi zonele iluminate (sau fulgerele) te pot trimite la moarte sigură. Dacă fugi, paşii tăi fac zgomot şi inamicii sar imediat, dar pe de altă parte poate fi o tactică pentru a-i atrage în direcţia dorită. Pe de altă parte, dacă e întuneric, nu e nicio lanternă aprinsă şi stau cu spatele, asasinatul funcţionează ca uns, necesitând un combo precis a două butoane de pe controller.

 

Da, recomandarea este pentru controller, nu doar pentru că avem de-a face cu un port de pe Xbox 360. Toate comenzile au fost gândite să funcţioneze mai bine pe un gamepad, inclusiv căţăratul în stil Prince of Persia, unde există momente ce necesită precizie. Totuşi, e greu de considerat asta un minus, fiindca avem de-a face cu un platformer side-scrolling, iar natura jocului în sine cere un astfel de control.

 

Grafica, deşi bidimensională, a fost lucrată cu multă atenţie, inclusiv în secvenţele cinematice. Chiar dacă ai parte de un mediu alcătuit în mare parte din camere şi subterane, cu puţine culori, e ca şi cum ai avea o casă de păpuşi – nu te plictiseşti, ci abia aştepţi să vezi ce mai e la etajul următor. Şi, într-o epocă obsedată de grafică cât mai detaliată, parcă e o uşurare să nu mai verifici cu înfrigurare cerinţele de sistem şi să scoteceşti adânc prin buzunare după banii pentru un eventual upgrade.

 

 

 

Astfel, toată distracţia stă în modurile alese pentru a-ţi ucide (sau nu) inamicii, în a alege dacă vrei să te transformi într-un ninja asasin sau doar o umbră care nu lasă nimic în urmă. Mark of the Ninja îţi dă uneltele de bază şi te lasă să construieşti apoi cum vrei cu ele, doar răbdare de prădător să ai.

 

 

 

Sursa