O calamitate spirituală: bisericile abuzive

[ALexu]

O calamitate spirituală: bisericile abuzive

 

Ochii invadatori ai enoriașilor sau imnurile cu mesaje condamnatoare i-au distrus speranța. Acum încearcă să caute libertatea pe care alții i-au luat-o.

 

 

Biserica i-a provocat de multe ori lui Elizabeth Esther atacuri de panică. Chipurile familiare, decorurile, imnurile religioase ar trebui să fie inofensive în mediul bisericesc. Nu însă și pentru Elizabeth, care le asociază cu abuzul pe care l-a suferit în biserică. Esther a crescut într-un mediu creștin fundamanentalist. Acolo a învățat să suspecteze pe toată lumea și a studiat intens despre Apocalipsa. Nimic despre iertare. Nimic despre speranță. Acum vrea să se ajute pe sine, dar și pe alții care ar putea fi prinși în același labirint legalist și abuziv. Așa a apărut cartea O fată la sfârşitul lumii. Este povestea momentelor spirituale traumatizante pe care Esther a fost nevoită să le depășească. Faptul că a reușit o face să fie foarte activă și pe blog, unde nu ezită să ofere recomandări celor care au trecut sau trec prin experiențe similare. Astfel, ea a identificat mai multe criterii care permit identificarea unei biserici cu acest gen de orientare.

 

Bisericile abuzive sub reflector

 

În primul rând, liderul religios are un rol prioritar în configurarea unei biserici abuzive. Dacă este o personalitate fermecătoare, charismatică, convingătoare, atunci există amenințarea unei dominații asupra congregației religioase. Mai ales dacă persoana în cauză este percepută ca o celebritate. Un al doilea indiciu este dat de „adevărații enoriași”. De regulă, aceștia își dedică întreaga viață bisericii. Centrul activității lor este biserica. În consecință, enoriașii se simt descurajați să își facă prieteni în afara bisericii, iar cei care își exprimă îngrijorarea cu privire la parcursul bisericii sunt marginalizați. De asemenea, Big Brother se află între criteriile sugerate de Elizabeth. Monitorizarea sub masca „îngrijirii spirituale” pentru sufletele enoriașilor este un semnal de alarmă. Îmbrăcămintea, opiniile problematice, deciziile luate sunt atent urmărite ca o formă de verificare a progresului spiritual. Ceea ce ar putea fi privit ca parte pozitivă este în realitate parte a unui program minuțios de supraveghere și de uniformizare. Nu lipsește din lista potențialelor pericole redactate de către Elizabeth și limbajul codificat. Adică un limbaj de lemn care este marca unei biserici închise şi care își acaparează enoriașii. Nu doar prin limbaj, ci și prin promisiuni nerealiste. Membrii unei biserici nesănătoase sunt adesea seduși de promisiuni referitoare la binecuvântările și bogățiile pe care Dumnezeu le va acorda dacă persoanele vizate își vor dedica integral viața lor bisericii. Apoi, imaginea bisericii este cea care primează. În cazul unei biserici abuzatoare, dacă cineva „șifonează” prin comportamentul ei reputația bisericii, atunci acea persoană este ignorată. În special, soțiile nesupuse sau adolescenții rebeli sunt expuși acestui gen de atitudine. În fapt, orice instituție își apără imaginea. Biserica, cu atât mai mult. Însă atunci când instituția este considerată mai importantă decât persoanele care o compun se poate vorbi de abuz. Indiferența este cea care o alimentează.

 

Nu în ultimul rând, o biserică abuzivă spiritual își justifică tipul de comportament opresiv sugerând că acesta are rolul de a-i salva pe cei care pot merge pe un drum greșit. „Facem acest lucru pentru Dumnezeu, deci e OK!” ar fi rațiunea în spatele căreia se ascund multe dintre formele de abuz spiritual. Din nefericire, Elizabeth nu este singura victimă a unui astfel de abuz. Karen Wanjico, din Arizona, avea doar 17 ani când a ales să plece de lângă mama ei. Motivul? Aceasta nu împărtășea valorile comunității religioase din care tânăra făcea parte. După mulți ani, Karen a înțeles că părăsirea propriei mame a fost cel mai îngrozitor lucru pe care l-a făcut în viața ei. Ceea ce a determinat-o să facă acest gest a fost abuzul spiritual. În opinia ei, această situație se întâmplă atunci când un grup religios folosește forța psihologică pentru a inspira teamă și vinovăție în mintea credincioșilor.

 

Probleme de decriptare

 

Cu siguranță, aceste constatări îi pot pune pe mulți pe gânduri. Ignorarea lor ar avea implicații cât se poate de negative. Abuzul spiritual, fie că este în familie sau în biserică, există. Întrebarea care se ridică este în ce măsură criteriile sugerate de către persoanele care trec prin traume de acest gen sunt și realiste, dincolo de doza lor de subiectivism. Elizabeth a declarat că deocamdată nu are resurse pentru a se întoarce în biserică. Tendința de izolare și de experimentare a religiei exclusiv private vine ca o consecință naturală. Este însă și eficientă? Să fie separarea de biserică soluția ideală?

 

Creștinii din primul secol oferă un răspuns negativ. Problemele cu care s-au confruntat ei sunt similare celor din zilele noastre. Abuz spiritual a existat și atunci. Și nu puțin. Însă au preferat să se lupte cu acesta, rămânând în biserică. Cine a procedat altfel și-a rezolvat probabil problemele sufletești, dar nu și cele spirituale. Pentru o înțelegere a complexității fenomenului, este necesară mai întâi identificarea rădăcinilor.

 

Cauzele abuzului

 

Roger Dudley susține în cartea De ce resping adolescenții religia că abuzul spiritual constituie o problemă care adesea trece neobservată. Nu la fel se întâmplă însă și cu urmările lui. Persoanele care cred că cineva poate deține adevărul absolut sunt deseori inflexibile în raport cu acesta. Părinții sau liderii religioși care consideră că au dreptate sunt mai înclinați să considere că trebuie să îi facă pe copii sau pe enoriași să accepte drumul lor fără rezerve. Și apelează, prin urmare, la proceduri autoritare abuzive prin care voința unei persoane este impusă alteia cu scopul de a a fi salvată de la derivă. În fapt, aceasta se poate transforma într-un dezastru mai amplu. Concluzia lui Dudley este că adevărata religie este o experiență personală, deloc asemănătoare cu inflexibilitatea oamenilor religioși, dar rigizi. Departe de modelul „sfinților” cu care este greu să conviețuiești.

 

Codependența, un cec în alb pentru abuz

 

Virginia Hoffman, profesor de teologie la Universitatea Loyola din Chicago, a scris o carte care poate fi revoluționară pentru cei interesați de abuzul în viața religioasă. Biserica codependentă poate fi provocatoare prin asocierea pe care o face între biserică și un construct preluat din spațiul psihologiei. Pe scurt, codependența este o formă de dependență generată de dependența altcuiva. Pentru dependenți, viciul este problema. Pentru codependenți, toată atenţia şi energia lor se concentrează asupra problemelor celui dependent. Se creează un cerc vicios în urma căruia suferă ambele părți.

 

Iar codependența poate fi întâlnită și în biserică. În măsura în care o biserică impune reguli care le „jefuiesc enoriașilor sinele interior”, atunci aceasta este disfuncțională și îi învață pe membri să trăiască în codependență, spune teologul catolic. Drept urmare, „căutătorii de protecție și căutătorii de putere se completează reciproc și au un interes în menținerea fiecărei părți în rolul pe care îl are de jucat.” Aceasta stă la originea, dar și la întreținerea cercului vicios. Deși abordarea îi este proprie unui teolog catolic, într-o recenzie publicată pe site-ul Ministry (un site neoprotestant) se recunoaște că problemele descrise pot fi valabile pentru orice biserică. Fără excepție.

 

Și ce este de făcut?

 

Nu puțini sunt psihologii care susțin că traiul într-o familie abuzivă este o imposibilitate. În opinia acestora, „evadarea” ar fi o recomandare. Însă, în privința relației cu biserica se suține aceeași perspectivă? Poate că povestea fiului risipitor ar oferi răspunsul adecvat. Un fiu pleacă de acasă, unul rămâne. Povestea pare să fie banală, însă ea nu a fost relatată pentru a sugera că soluția adecvată este plecarea din biserică. Sau că cel rămas a fost mai câștigat. Ci pentru a reliefa două atitudini contrastante și a răspunde la o întrebare dificilă: Cine este oare mai pierdut?

 

Ideal ar fi ca cei doi frați, cu gândiri total diferite, să se regăsească în brațele aceluiași Tată. A unui Tată care îi provoacă pe amândoi la experimentarea unei metanoia reale. Și care oferă iubire din belșug. Adică exact ceea ce îl recuperează pe un fiu. Dar îl pierde pe celălalt. Pe cel rămas acasă, în codependență. Cu alte cuvinte, nu există nicio virtute în „evadare”. Cum nu există nici în a rămâne acasă. Soluția autentică este regăsirea Tatălui. Singura care poate disipa abuzul.

 

Sursa: Click.

[ALexu]