Știința demonstrează că dragostea nu există

[TG Chinez]

Dacă eşti unul dintre depresivii singuri care postează pe Facebook statusuri cu „Ziua îndrăgostiţilor e de căcat", am o veste grozavă pentru tine: potrivit studiilor ştiinţifice, dragostea nu există, aşa că nu ai de ce să fii ofticat.

Studiile despre împerechere şi ataşamentul în cuplu nu prea lasă loc de dubii. Sigur, ştiinţa nu este o entitate monolitică unde există un consens universal. De asemenea, se presupune că nu poţi să demonstrezi absenţa unui lucru, dar Bill Nye tot intră în ultimul timp în dezbateri despre lucruri care nu există. Şi pentru că nu s-a ţinut până acum o dezbatere pe tema iubirii, m-am gândit să moderez eu una. De o parte, Bill Nye, care face o disecţie a dragostei. De cealaltă parte, Zach Braff şi Oprah.

În aproape toate interviurile cu psihologii apare acelaşi exemplu al unei specii de rozătoare care sunt perfect monogame. Ele sunt atât de monogame, încât formează o pereche ideală după prima împerechere. Abby Marsh, profesor de psihologie la Universitatea din Georgetown, spune, într-un documentar: „Masculul nu pleacă pur şi simplu, ca în cazul altor mamifere. Rămâne lângă parteneră." Când spune alte mamifere se referă, probabil, la noi.

Aşa că oamenii de ştiinţă au disecat creierul şoarecelui şi au găsit, potrivit lui Marsh, „o suprafaţă mare cu receptori ai oxitocinei în regiuni precum nucleus accumbens. Acesta este centrul gratificării. „Când se împerechează, se produce o descărcare de dopamină în nucleus accumbens, lucru care o face pe femelă foarte satisfăcută de faptul că masculul a rămas lângă ea." Acesta este un animal care, dacă îi moare partenerul, nu îşi mai caută altul. Rămâne singur până moare. Imaginează-ţi ce gândeşte acest şoricel despre micuţa lui parteneră! Imaginează-ţi dragostea dintre ei! Ţi-o imaginezi?

Apoi, pentru că oamenii de ştiinţă sunt nişte nenorociţi, le-au dat şoriceilor o substanţă care le-a distrus receptorii oxitocinei.

Marsh a observat că după asta şoarecele de preerie devine „dezinteresat în a forma un cuplu", iar comportamentul îi va fi asemănător cu al vărului său, poligamul şoarece de munte. Acesta fute tot ce prinde, pentru că îl interesează mai mult să aibă o droaie de progenituri, decât să le ofere protecţia din partea ambilor părinţi, lucru natural pentru un şoarece de preerie.

Acelaşi lucru se întâmplă şi cu oamenii, spune Marsh. „Oamenii sunt, probabil, construiţi la fel. Persoana care ne produce fiorul dragostei face să ne crească nivelul oxitocinei şi, implicit, pe cel al dopaminei, atunci când îl vedem. Doar că nu suntem la fel de buni ca şoarecii de preerie, chiar dacă nu există niciun om de ştiinţă care să ne fută receptorii oxitocinei.

N-ar trebui să surprindă pe nimeni că ataşamentul are o bază biologică. Dar să luăm în considerare următorul lucru: Ştiam de mult cum acţionează chimia asupra componentei reproductive a ceea ce noi, în viziunea noastră limitată, numim dragoste şi ne-am dat seama cum o putem controla, folosind castrarea şi ovariectomia. Dar ne rămânea ataşamentul. Acum putem să-l tăiem şi pe-ăsta.

Ce funcţie ai prefera să-ţi fie anulată pentru totdeauna, împerecherea sau ataşamentul? Vei spune împerecherea, dacă nu cumva eşti un monstru. Cineva care se împerechează, dar nu se ataşează, nu iubeşte. Corect? În plus, dragostea este mai mult decât iubire şi ataşament, nu-i aşa?

În ultimele decenii, oamenii de ştiinţă şi filozofii, înarmaţi cu o sensibilitate pentru cultura pop şi dorinţa de a scoate cărţi, au tot adunat argumente ca să explice pe şleau de ce unele aspecte nocive din punct de vedere social ale dragostei sunt nişte moşteniri învechie ale strămoşilor noştri superstiţioşi. Aici vorbim de heteronormalitate (trebuie să fii bărbat şi femeie pentru a te îndrăgosti), binaritatea genului (trebuie să fii ori bărbat, ori femeie pentru a te îndrăgosti) la un loc cu patriarhatul, monogamia și exclusivitatea.

Găseşti multă literatură de specialitate mainstream prin care poţi să selectezi până când explicaţiile se potrivesc cu propria ta viziune. Steven Pinker, în cartea sa, The Blank Slate, explică că o mare parte a comportamentului uman este programat biologic, dar exagerează în privinţa rolurilor de gen specifice anilor '50, care au devenit, în unele cercuri, un simbol al sexismului în ştiinţă. O vreme, era greu să găseşti un discurs echilibrat, când termenul de „psihologie evoluţionistă" fusese acaparat de purtătorii de pălării, activişti pentru drepturile bărbaţilor, care îl foloseau ca să justifice „imperativul biologic" pentru a-şi împrăştia sămânţa.

Sex at Dawn, deChristopherRyan şi Cacilda Jetha, care, pe bună dreptate, îl critică pe Pinker, a apărut în 2011 şi a devenit explicaţia cea mai credibilă pentru a susţine că omul nu este o specie monogamă. Este folosită de bărbaţii cu mai multe neveste pentru a demonstra cât de normali sunt sau este scoasă la înaintare când partenerii încep să vorbească despre „o relaţie deschisă".

Cartea face praf cu succes ideea de monogamie înscrisă în datele biologice ale omului, dar se dovedeşte cam siropoasă atunci când vorbeşte despre preferinţa speciei noastre pentru pace, în dauna războiului şi despre un instinct al rezolvării conflictelor care se manifestă prin sex oral.

Christopher Ryan este acum şeful mişcării anti-monogamie din America. El a declarat la CNN:

„Corpul omenesc spune aceeaşi poveste. Testiculele bărbatului sunt cu mult mai mari decât ale oricărei primate monogame sau poligame şi atârnă vulnerabile în afara corpului pentru ca temperatura mai scăzută să ajute la conservarea spermatozoizilor, în vederea unor ejaculări multiple. Bărbatul deţine cel mai lung şi gros penis dintre primate, ca şi tendinţa jenantă de a avea orgasm când femeia abia se încălzeşte. Toate acestea sunt semne clare ale aşa-numitei „competiţii a spermei" la specia umană.

Dar ştiinţa nu susţine doar că suntem poligami. Suntem şi foarte schimbători. Helen Fisher, profesor de psihologie la Universitatea Rutgers, care vorbeşte în aproape toate apariţiile sale publice despre ştiinţa atracţiei, demonstrează că există un ciclu al pasiunii de patru ani în orice cuplu. Ideea ar fi asta: cunoşti pe cineva, te împerechezi şi creşti un copil până când e în stare măcar să fugă de prădători, după care unul dintre voi se plictiseşte şi plecă.

Asta nu înseamnă că doar bărbaţii pleacă. Oricare dintre parteneri, din orice cuplu, poate să vrea s-o şteargă, fie că e bărbat sau femeie, homo sau hetero. Mother Nature: Maternal Instincts and How They Shape the Human Species, de Sarah Hrdy, este o descriere brutală şi fără sentimentalisme a instinctului sexual şi matern al femeii. Următoarea afirmaţie a lui Hrdy, total intuitivă, nu ar trebui să năucească pe nimeni, cu toate că de multe ori o face: „Oricând o femeie are de ales între oportunitatea de a se reproduce şi posibilitatea de a trăi mai bine, ea va opta pentru securitate economică şi un trai mai bun, în schimbul unui număr mai mare de copii."

Dar chiar în timp ce noi o tot redefinim, dragostea rămâne un concept literar care rezistă şi ne consolează când încercăm să ne confruntăm cu vidul cosmic. Carl Sagan îi scoate pe cititori din întunericul celor mai deprimante capitole ale cărţilor sale despre abisul infinit, prin citate ca: „Pentru nişte creaturi neînsemnate ca noi, vastitatea este suportabilă doar datorită iubirii." Dar ce mai rămâne realmente din ea după un timp petrecut în lumina rece şi nemiloasă a ştiinţei?

În timp ce scriitorii de bestselleruri de obicei nu vor să dea o explicaţie completă a dragostei, filozoful Judith Butler pare că vrea să facă asta, dar se opreşte, din timiditate. Într-o scrisoare publicată în 2007 vorbeşte despre lupta ei cu conceptul de dragoste. Ea şi-o imaginează ca pe o serie de tranzacţii. „Unii consideră că dragostea nu e o stare, un sentiment, o dispoziţie, ci un schimb inegal, plin de resturi ale istoriei, de fantome, de dorinţe care sunt mai mult sau mai puţin clare celor care încearcă să se privească unul pe altul din propriul unghi de vedere imperfect.

În finalul acestei dezbateri ipotetice, Bill Nye i-ar obliga pe Zach şi Oprah să accepte o concluzie ca cea a lui Butler. Dragostea e un comportament pe care îl alegi din cauza influenţei societăţii. Are o semnificaţie, nu pentru că e un lucru tangibil, ci pentru că suntem de acord să ne prefacem că există, ca şi banii sau Crăciunul.

Sursa: Click!

 

[Marius]

Closed.