Mecanismele de apărare.

[Elena]

Conform lui Freud și adepților teoriei psihanalitice, psihicul uman este un câmp de bătălie perpetuu între impulsuri și dorințe instinctive (reprezentate de Id), constrângerile realității cu privire la satisfacerea acelor impulsuri (Eul) și normele societății (Supra Eul). Această luptă continuă creează ceea ce Freud numea „anxietatea nevrotică” (teama de a pierde controlul) și „anxietatea morală” (rușinea și vinovăția).

Aceste două forme de anxietate se împletesc cu anxietatea realității (teama de pericole reale) iar ceea ce rezultă este un climat interior deprimant și amenințător. Aceste mini-atacuri de panică sunt foarte greu de suportat, distructive și copleșitoare așa că persoana este motivată să se apere de ele. Apărarea se face prin mecanismele de apărare.

Ce sunt mecanismele de apărare?

Mecanismele de apărare apar prima dată menționate în literatura de specialitate în lucrările lui Freud, însă nu Sigmund ci Anna Freud (fiica sa), în cartea Eul și mecanismele de apărare.

Mecanismele de apărare sunt parte din viața de zi cu zi a tuturor și, în ultimă instanță, sunt o formă de auto-păcălire. Întrebarea care se pune este: cât de important este pentru tine să eviți adevărul? De această întrebare depinde capacitatea fiecăruia de a identifica modul în care oamenii încearcă să se păcălească singuri.

Mecanismele de apărare sunt printre cele mai răspândite metode de controlare a emoțiilor neplăcute. Freud și școala psihanalitică erau de părere că mecanismele de apărare sunt folosite pentru a controla agresivitatea și impulsurile sexuale însă, în realitate, mecanismele de apărare adresează o paletă largă de emoții, de la anxietate până la nesiguranță.

În funcție de valoarea lor adaptativă, mecanismele de apărare pot fi împărțite în 3 categorii principale, de la cele de bază până la cele mai avansate. Cu cât un mecanism de apărare este mai primitiv, cu atât este mai puțin util persoanei pe termen lung. Trebuie să ținem seama însă de faptul că, pe termen scurt, mecanismele de apărare primitive sunt adesea mai eficiente decât cele mature. Acest lucru, coroborat cu tendința generală a societății către gratificare imediată (satisfacerea imediată a dorințelor), explică de ce mulți oameni continuă să folosească mecanisme de apărare primitive mult după ce au depășit perioada copilăriei.

I. Mecanisme de apărare primitive

1. Negarea

Negarea reprezintă refuzul de a accepta realitatea și purtarea ca și cum sursa emoției negative nu există, indiferent care este acea sursă: un eveniment, un gând sau o emoție. Negarea este considerată un mecanism de apărare primitiv întrucât apare încă din copilăria timpurie. Cu toate acestea, mulți adulți continuă să utilizeze negarea pentru a nu se confrunta cu anumite aspecte ale situației în care se află. Spre exemplu, un alcoolic neagă problema pe care o are și spune că poate funcționa fără probleme fără alcool (nu face asta însă). Un fumător va spune că fumează din cauza cercului social și că se poate lăsa oricând (nu face nici el acest lucru).

Prin negare persoana pur și simplu filtrează informații care contravin imaginii despre sine sau viziunii sale despre lume sau alte persoane.

2. Regresia

Regresia semnifică revenirea la un stadiu anterior de dezvoltare atunci când impulsurile cu care se confruntă persoana sunt considerate de neacceptat. Un adult expus la stres major poate să refuze să se mai dea jos din pat sau poate chiar să acuze simptome specifice unei vârste mult mai fragede: asemeni copilului de clasa întâi pe care îl apucă durerea de burtă când trebuie să meargă la școală, adultul va acuza aceeași problemă înainte de a merge la serviciu. Un adolescent care se confruntă cu noi dorințe și impulsuri (de exemplu impulsuri sexuale), va regresa la un stadiu anterior de dezvoltare și chiar va avea comportamente asociate cu acel stadiu. Spre exemplu, ar putea (re)începe să facă pipi în pat.

Un exemplu de regresie la care poate nu te-ai gândit este furia șoferilor blocați în trafic. Sigur că traficul nu se va decongestiona brusc doar pentru că sunt ei nervoși dar logica nu are pe unde să intre în mintea care a regresat temporar la ceea ce eu numesc „stadiul Domnul Goe”: „de ce nu vine trenul, eu vreau să vie!”.

3. Datul în spectacol

Datul în spectacol presupune afișarea unui comportament extrem cu scopul de a exprima gânduri sau emoții pe care persoana se simte altfel incapabilă să le exprime. În loc să spună „mă superi”, persoana care se dă în spectacol va sparge o farfurie sau va arunca spre sursa frustrării sale cu un obiect (de preferat necontondent). Va da cu pumnul într-un perete sau va lovi un alt obiect cu piciorul. În urma datului în spectacol persoana se poate simți mai bine și ușurată întrucât gestul făcut i-a servit ca supapă de eliberare a tensiunii.

Datul în spectacol înseamnă transformarea unui conflict interior (de regulă provocat de frustrare) în agresiune exterioară.

4. Disocierea

Disocierea survine când persoana pierde legătura cu sine și devine pierdută în timp și spațiu. Traumele din copilărie determină adesea mecanisme de disociere iar, în situații extreme, pot duce chiar la apariția tulburării de personalitate multiplă sau a tulburării disociative de identitate. Persoana care se disociază are capacitatea de a deconecta de la lumea reală și de a trăi pentru o perioadă într-o lume imaginară în care nu este nevoită să se confrunte cu ceea ce consideră prea greu de suportat: gânduri, amintiri, emoții.

Disocierea poate opera și asupra altor persoane și este un mecanism învățat de regulă în copilărie. Sursa este nevoia copilului de a integra caracteristici contrare, astfel încât lumea din jurul său să continue să aibă sens. Mama sa are și caracteristici bune și caracteristici rele, uneori este atentă și grijulie iar alteori este distantă și rece. Pentru că nu este obișnuit cu personalitatea complexă a adultului, copilul construiește două entități separate: mama bună și mama rea. Tot ce face bun este atribuit mamei bune și tot ceea ce face rău este făcut de mama rea. Acest ciclu perpetuu de idealizare și devalorizare este specific tulburărilor narcisice și borderline.

5. Devalorizarea

Devalorizarea presupune atribuirea de caracteristici negative sau reprobabile asupra propriei persoane sau altora (percepuți, de regulă, ca aflați în competiție cu acea persoană). Scopul este pedepsirea persoanei sau minimizarea efectelor acțiunilor sale.

6. Compartimentalizarea

Compartimentalizarea este o formă mai ușoară de disociere, în care doar anumite părți ale persoanei sunt extrase și văzute ca separate de întreg. Această separare îi permite persoanei să își păstreze imaginea de sine chiar în fața dovezilor contrare. Spre exemplu, o persoană care se consideră extrem de morală dar își înșeală partenerul, prin compartimentalizare nu este nevoită să se confrunte cu realitatea că, poate, nu are totuși standarde morale chiar atât de înalte.

7. Proiecția

Proiecția reprezintă atribuirea eronată ale gândurilor, impulsurilor sau emoțiilor unei persoane asupra unei alte persoane, cu toate că acea persoană nu împărtășește aceleași trăiri. Proiecția apare mai ales când trăirile sunt considerate inacceptabile de către acea persoană. De exemplu, o soție se poate înfuria pe soț pentru că nu o ascultă, când de fapt ea este cea care nu ascultă.

Sau, o persoană care crede despre sine că nu e foarte isteață, atunci când face o greșeală nesemnificativă pe care nu o ia nimeni în seamă, va începe să-i acuze pe cei din jur că o desconsideră și o consideră proastă, cu toate că nimeni nu a spus (și, cel mai probabil, nici nu a gândit) asta. Rezultatul este că, pe moment, persoana a dat glas propriei nesiguranțe însă a făcut asta cu prețul îndepărtării celorlalți.

Când colectivități întregi se angajează în proiecție (grupuri etnice, companii sau chiar națiuni), Freud numește acest fenomen „narcisismul micilor deosebiri”.

8. Formația reactivă

Formația reactivă reprezintă convertirea emoțiilor sau impulsurilor nedorite sau considerate periculoase în exact opusul lor. O persoană sătulă de locul de muncă și care este ostilă superiorului direct, în loc să exprime aceste sentimente sau să își dea demisia, ar putea să se comporte extrem de prietenos cu superiorul sau să își exprime dorința de lucra în acel loc până la pensionare.

Un alt exemplu este acela al unui bărbat care dorește o femeie pe care nu o poate avea (sau de care nu vrea să se apropie din diferite motive) iar obiectul dorinței lui devine obiectul celor mai aspre critici. E vorba de fenomenul „strugurii sunt acri”, inspirat din celebra fabulă.

Există numeroase exemple de formație reactivă în realitatea de zi cu zi, dacă știi după ce să te uiți: un bărbat chinuit de impulsuri pedofile va porni o cruciadă împotriva celor care abuzează copii, un alt bărbat cu tendințe homosexuale va fonda o asociație de luptă împotriva drepturilor homosexualilor de a se căsători (sic!). Despre politicianul care se proclamă standard de moralitate se va descoperi că are o colecție impresionantă de materiale pornografice, merge frecvent la prostituate și prizează cocaină. Femeia pentru care familia este totul se va afla că are trei amanți. Și tot așa. În general, sentimentele negative puternice față de ceva ascund sentimente la fel de puternice dar de sens opus. Nu este o regulă universal valabilă, doar ceva de care să ții cont când auzi discursuri foarte pătimașe. Dacă ura față de ceva nu are o explicație logică, explicația ar putea fi că ceea ce motivează individul nu este de fapt ura ci dorința.

II. Mecanisme de apărare mai avansate

Aceste mecanisme de apărare sunt ceva mai evoluate decât cele primitive însă nu reprezintă soluția ideală pentru a face față sentimentelor pe care le avem.

9. Reprimarea

Reprimarea înseamnă blocarea inconștientă a gândurilor, impulsurilor sau emoțiilor considerate neacceptabile. Pe termen scurt reprimarea poate să ajute însă persoana nu va putea să evite la nesfârșit confruntarea. Actele ratate sunt o formă de reprimare. Când uiți să faci ceva pe care nu vrei să-l faci de fapt (cum ar fi de exemplu să te duci la medic pentru un consult amănunțit), acela este atât reprimare cât și act ratat.

10. Reorientarea

Reorientarea presupune exprimarea gândurilor sau emoțiilor față de o altă persoană decât sursa acelor gânduri sau emoții. Reorientarea se produce mai ales atunci când persoana percepe un pericol în cazul în care ar exprima acele trăiri față de sursa lor reală. Un bărbat care se înfurie la serviciu din cauza șefului vine acasă și lovește câinele sau se ceartă cu soția pentru că se teme că, dacă s-ar certa direct cu șeful, ar putea fi concediat.

Copiii care aplică bullyingul folosesc reorientarea: pentru a face față abuzurilor de acasă încep să îi chinuie pe alți copii la școală.

Logica din spatele reorientării este să descătușăm energia negativă asupra unei persoane percepute ca inferioare sau neajutorate și, ca atare, mai puțin amenințătoare decât sursa reală.

11. Intelectualizarea

Intelectualizarea presupune accentuarea excesivă a logicii și rațiunii în fața unei situații sau a unui impuls perceput ca imposibil de suportat. Intelectualizarea înseamnă eliminarea completă a emoțiilor din ecuație. Este o modalitate prin care persoana încearcă să se distanțeze de situație, gând sau impuls. De exemplu, cineva care a primit a fost diagnosticat cu o boală mortală în stadiu terminal, în loc să își exprime furia, durerea sau tristețea, alege să-și consume toată energia căutând soluții sau intervenții medicale salvatoare.

Spre deosebire de negare, prin intelectualizare persoana nu neagă faptul că ceva s-a întâmplat ci consecințele emoționale care decurg din acest lucru.

12. Idealizarea și omnipotența

Un mecanism de apărare întâlnit frecvent în tulburările de personalitate (tulburare narcisică, borderline sau histrionică) este atribuirea de caracteristici pozitive extreme asupra propriei persoane sau altor persoane, fără nici o bază reală.

13. Raționalizarea

Raționalizarea este procesul prin care persoana găsește o explicație pentru o situație care o confuzează. O femeie începe să se vadă cu un bărbat de care îi place foarte mult. Când acesta începe să o evite ea își spune „bănuiam de la început că e un om de nimic”, cu toate că, de fapt, nu a fost așa.

Raționalizarea ajută și la controlarea remușcărilor și evitarea rușinii. E mai ușor să dai vina pe alte persoane decât să îți asumi responsabilitatea pentru propriile acțiuni și atunci atribui evenimentele unor factori care nu au fost în controlul tău sau dai vina pe altcineva pentru că te-a provocat.

14. Răscumpărarea

Răscumpărarea este tentativa persoanei de a contrabalansa efectele unui comportament reprobabil printr-o serie de comportamente de sens opus. De exemplu, un soț care și-a insultat soția va încerca să răscumpere acel comportament printr-o serie de complimente sau laude.

 

În concluzie

Mecanismele de apărare servesc la protejarea persoanei. Scopul însă nu scuză mijloacele și, ca atare, nu toate mecanismele de apărare sunt productive sau sănătoase. Cele mai multe nu sunt conștiente însă, prin psihoterapie, ele sunt aduse în planul conștient unde persoana poate decide cât de eficiente sunt și dacă le păstrează sau le înlocuiește cu unele mai benefice.

Toate mecanismele de apărare sunt comportamente învățate și, ca atare, pot fi modificate printr-o intervenție conștientă și prin psihoterapie.

 

Sursa: cabinetclaudiumanea

 

Edited October 25, 2017 by Elena

[Elena]