[7 martie] 1441 - Iancu de Hunedoara devine voievod al Transilvaniei

BIS aka OldNab · March 7, 2018

Ioan de Hunedoara, alternativ Ioan (Ion) Huniade, Iancu de Hunedoara sau Ioan Corvin (n. cca. 1387 – d. 11 august 1456, la Zemun), a deţinut consecutiv funcțiile de ban de Severin (1438-1441), de voievod al Transilvaniei (1441-1446), de guvernator și regent al Regatului Ungariei (1446-1453) și de căpitan general al regatului (1453-1456).

A fost de asemenea una dintre cele mai importante personalităţi din istoria românilor, Ungariei şi a Balcanilor.

Iancu de Hunedoara a fost ales guvernator al Ungariei (1446), după moartea regelui Vladislav, pe timpul minoratului regelui Ladislau al V-lea.

S-a remarcat prin extraordinarele sale calități diplomatice şi de comandant militar datorită cărora a reuşit să oprească la mijlocul secolului al XV-lea ofensiva turcilor spre Europa Centrală, să apere statele de la nordul Dunării de cucerirea otomană și prin aceasta să apere și civilizația europeană, fiind un exemplu pentru lumea apuseană care se hărțuia pentru interese mărunte.

Iancu s-a născut în jurul anului 1387 într-o familie înnobilată pentru merite deosebite, în anul 1409, de împăratul Sigismund de Luxemburg în calitatea acestuia de rege al Ungariei.

Documentele istorice atestă fără dubii originea românească a lui Iancu de Hunedoara. Primul membru al familiei mentionat în documentele istorice a fost Şerban (numit și Şerb sau Şorb), care s-a stabilit în comitatul Huniad (în maghiară Hunyad) din Transilvania, venind conform unor surse din Valahia.

Fiul său Voicu (mentionat și ca Vajk în maghiară), devenit catolic și adoptând numele Ladislau (în maghiară László), a fost înnobilat în 1409 și a primit moşia castelul Huniazilor (astăzi Hunedoara), atunci numit Hunyadvár (astazi Vajdahunyad în maghiară), care a devenit proprietatea ereditară a familiei, care mai este cunoscută și sub numele Corvin sau Corvinus.

Cel mai timpuriu document care certifică prezenţa familiei Huniazilor pe scena istoriei, este actul de danie din 18 octombrie 1409 prin care regele Sigismund de Luxemburg dăruieşte lui Voicu, tatăl lui Iancu, domeniul regal al Hunedoarei, cu toate locurile sale de arătură, fânețele, pășunile, pădurile, apele, heleşteele, după vechile și adevăratele hotare, drept răsplată pentru strălucitele sale succese militare, dovedite în diferite împrejurări ca oștean al Curții.

Huniazii au dominat vreme de aproape un secol istoria popoarelor care au locuit în ţinuturile estice ale Europei.

Potrivit unor istorici, Iancu s-ar fi născut în anul 1407, însă alţi cercetători au datat naşterea sa cel târziu în anul 1387. Aşadar, ar fi putut avea 49 de ani la moartea sa, ori chiar aproape 70 de ani.

Peste un deceniu, în 1419, dania regală pentru Hunedoara a fost transcrisă la cererea unchiului său, ocazie cu care apare și numele fratelui său, care avea același nume, Ioan.

Nu era un caz neobișnuit ca doi fraţi să poarte același nume. Toate documentele medievale îl menționează cu numele Ioan.

Dacă până prin 1440 izvoarele îl consemnau cu numele Ioan Românul (Johannes Valachus sau Johannes Olahus), după ce a intrat în centrul vieții politice, sursele îi menționau particula de nobilitate – Ioan de Hunedoara (Johannes de Hunyad sau Johannes Hunyadi) .

Originea lui Iancu de Hunedoara, tatăl viitorului rege Matei Corvin, românul care a condus Regatul Ungariei şi pe care întreaga Europă l-a cunoscut şi apreciat, este încă învăluită în mister. Nu îi neagă nimeni originea valahă, dar sunt multe controverse în ceea ce priveşte zona de obârşie a familiei sale.

Dacă originea românească este indiscutabilă, istoricii nu au ajuns încă la un numitor comun în legătură cu originea socială și geografică a lui Voicu, tatăl lui Iancu. El apare în izvoare în calitate de cavaler la curtea regală, adică pe o poziție superioară în ierarhia curtenilor.

Unii istorici susțin originea lui în Țara Românească, în timp ce alții pe cea în mediul cnezilor români înnobilați din Țara Hațegului.

Orice interpretare a extraordinarei cariere a lui Iancu trebuie să țină cont de existența unei nobilimi românești în regatul Ungariei. Desigur că exista o singură nobilime, cea a regatului, însă în interiorul ei erau multe delimitări, unele pe criterii de avere, altele după situarea geografică cu caracteristici mai mult sau mai puțin definite, dar și pe criterii etnice.

Iar nobilimea românească din Ungaria este o realitate indubitabilă, chiar dacă istoriografia română a acceptat-o cu greutate în ultimele decenii. Cartea lui Ioan Drăgan, Nobilimea românească din Transilvania 1440-1514 (Editura Enciclopedică, București, 2000) este deja o referință în domeniu, însă trebuie completată de cercetări viitoare care se lasă așteptate într-o istoriografie românească încă obsedată de imaginea iobagului român asuprit de nobilul ungur.

Apărător al creştinătăţii contra otomanilor, Iancu de Hunedoara a studiat mult timp tactica de luptă a acestora, constituind detașamente de cavalerie ușoară, capabile să execute lovituri rapide asupra adversarului, fiind adeptul campaniilor ofensive antiotomane şi demonstrând încă din anul 1438, calități militare deosebite în luptele din Serbia împotriva turcilor.

Ascensiunea lui Iancu de Hunedoara în carieră a început cu adevărat în vremea Regelui Albert de Austria, care spre sfârşitul lui 1438, l-a numit pe Iancu, ban al Severinului.

În vara lui 1939 regele Albert organizează o primă ofensivă antiotomană, la care Iancu participă, dar acţiunea este un eşec, armata se dezintegrează şi regele se reîntoarce, bolnav, la Strigoniu, unde moare la 27 octombrie.

Văduva sa, Regina Elisabeta, aştepta un fiu, dar Ungaria rămasă fără rege şi fără un moştenitor sigur, era instabilă din punct de vedere politic, într-un moment în care la porţile regatului ameninţau turcii. Pe acest fond de instabilitate, s-a declanşat şi un conflict pentru putere între marea şi mica nobilime maghiară.

La dieta de la Buda din 1 ianuarie 1440, regina Elisabeta a cerut sprijinul nobilimii pentru conducerea interimară a regatului şi susţinerea succesiunii la tron. La această dietă a luat parte şi Iancu de Hunedoara, care a încercat să-i convingăpe cei prezenţi asupra primejdiei turceşti şi de necesitatea instalării imediate a unui rege cu autoritate reală, susţinând apropierea Ungariei de Polonia şi instalarea pe tronul Ungariei a regelui polonez Vladislav III Jagiello.

Cuvântarea sa a fost suficient de convingătoare şi a întrunit adeziunea majorităţii membrilor dietei. Însăşi regina s-a lăst convinsă să trimită o solie la curtea polonă.

La 22 februarie 1440, în timpul tratativelor la Cracovia, regina a dat naştere un fiu, care va rămâne în istorie sub numele de Ladislau Postumul şi cere retragerea imediată a delegaţiei maghiare de la negocierile cu polonezii.

A fost prea târziu. Partida susţinută şi de Iancu a continuat tratativele de aducere a lui Vladislav pe tronul Ungariei.

Acesta a acceptat tronul la 6 martie şi, în ciuda încercărilor disperate ale partidei reginei, soseşte la Buda la 21 mai şi se instalează efectiv pe tronul Ungariei, dar ruptura politică între cele două tabere a degenerat într-un război civil.

Iancu, aflat de partea lui Vladislav, a condus armata regelui împotriva marilor nobili, pe care i-a înfrânt decisiv la Battaszek, la 10 septembrie 1440.

Drept urmare, ca răsplată pentru serviciile aduse, Vladislav l-a numit voievod al Transilvaniei şi comite al Timişoarei, păstrând şi titlul de ban de Severin. A preluat noua funcţie abia în primăvara lui 1441, pentru că în iarna lui 1440 a plecat la Belgrad cu misiunea de a reorganiza apărarea cetăţii disputate de turci.

Iancu de Hunedoara şi fiul său, regele Matia Corvin, au devenit personaje de legendă, dar mărturii impresionante s-au păstrat şi despre alţi membrii ai acestei puternice familii din Transilvania.

Povestea impresionantă a bătăliei de la Belgrad, în care armatele creştine conduse de Ioan de Hunedoara au rezistat eroic în faţa invadatorilor otomani ai Belgradului şi l-au silit pe sultanul otoman Mahomed al II-lea cuceritorul Constantinopolului să se retragă, l-au transformat pe voievodul transilvănean într-un erou al Creştinătăţii.

Iancu de Hunedoara a murit în 11 august 1456, în tabăra de la Zemun, lângă Belgrad, la doar trei săptămâni după marea victorie a armatelor creştine împotriva otomanilor.

Moartea voievodului a fost cauzată cel mai probabil de epuizarea fizică şi ciuma care cuprinsese armatele sale după retragerea turcilor.

Victoria lui Iancu în bătălia de la Belgrad a surprins pe toată lumea, pentru că otomanii păreau o forţă de neoprit.

Cronicarul Antonius Bonfinius, contemporan regelui lui Matia Corvin, fiul cel mic al lui Iancu de Hunedoara, susţinea că înainte de moarte voievodul ar fi avut următoarea confesiune, în faţa călugărului Ioan de Capistrano, duhovnicul său:

„Sunt gata pentru drumul cel mare şi etern. Toată viaţa mea a fost o pregătire pentru primirea acelui prieten bun, care să mă conducă la tronul Atotputernicului meu Domn. L-am servit pe acesta între toate peripeţiile şi vitejiile vieţii, năzuindu-mă să umplu acel loc care mi-a fost încrediunţat. Sper, el va primi graţios pe luptătorul său obosit, care a servit cu credinţă şi-i va oferi odihna în locul păcii eterne, unde sufletul său ahtiază”.

Iancu a fost înmormântat în catedrala catolică de la Alba-Iulia, iar pe piatra lui de mormânt stă scris: S-a stins lumina lumii.

Aceste cuvinte demonstrează rolul lui Iancu în lupta antiotomană, Europa pierzând pe unul dintre cei mai importanți luptători ai săi.

Papa Calixt al III-lea îl numise pe eroul cruciat „atletul cel mai puternic, unic, al lui Hristos„ şi drept omagiu a elogiat victoria obţinută de Iancu de Hunedoara ca fiind ”cel mai fericit moment al vieţii sale” decretând, printr-o bulă papală emisă pe 6 august 1456, ca toate clopotele bisericilor catolice din Europa şi din întreaga lume să fie trase în fiecare zi la ora 12.00, ”până la sfârșitul veacurilor”, în cinstea marii victorii antiotomane şi în amintirea marelui erou român al creştinătăţii .

Iancu de Hunedoara își are mormântul în Catedrala Romano-Catolică Sfântul Mihail din Alba Iulia, vizitat anual de mii de turiști. Puțină lume știe însă că trupul domnitorului nu se mai află acolo, mormântul fiind jefuit și devastat de mai multe ori pe parcursul Evului Mediu, cu prilejul unor invazii.

SURSĂ: CER ŞI PĂMÂNT ROMÂNESC.

Edited March 7, 2023 by BIS aka OldNab

BIS aka OldNab · March 6, 2019