BIS aka OldNab

Radu Anton Câmpeanu s-a născut la 28 februarie 1922, în București. Provenea dintr-o familie de vechi proprietari din județul Dâmbovița. Tatăl, Dumitru Câmpeanu, a fost prefect liberal de Dâmbovița. A absolvit Facultatea de Drept (specializarea drept constituțional) și Științe Economice din București (1945). Radu Câmpeanu a fost președintele Tineretului Universitar Național Liberal și conducătorul comitetului studențesc de organizare a manifestațiilor anticomuniste din 1945, potrivit site-ului http://www.machiavelli.ro/. În perioada 1947-1956 a fost deținut politic, potrivit prezentării sale de pe cdep.ro. După eliberarea din detenție a lucrat în construcții la Întreprinderea Drumuri și Poduri — București. Prin demersurile familiei sale din Franța și Elveția, s-a exilat la Paris, unde a obținut azil politic, la 30 iulie 1973. Acolo a lucrat la două mari societăți de construcții. A fost fondator și președinte, la Paris, al Asociației Foștilor Deținuți Politici din România (1978), vicepreședinte al Asociației Internaționale "Solidaritatea europeană" — formată din reprezentanți ai exilaților politici din țările comuniste din Europa. Este unul dintre fondatorii Consiliului Național Român (1978, Paris). A editat la Paris (1983-1990), una dintre cele mai importante publicații ale exilului românesc: "Buletinul Internațional pentru Românii din Exil" — BIRE. A fost fondator și animator al "Clubului de gândire liberală" — Paris (1986-1990). A fost editorialist, timp de doi ani, la Radio Univers, Paris, în cadrul emisiunilor despre România; colaborator la posturile de radio "Europa Liberă" și "BBC". Întors în țară, la 5 ianuarie 1990, a reînființat Partidul Național Liberal (PNL), a doua zi, și a fost ales secretar general al acestei formațiuni politice. A devenit președinte al formațiunii la 31 martie 1990, la prima Conferință Națională a PNL. În perioada 31 martie 1990 — 28 februarie 1993 a fost președinte al PNL, iar între 9 februarie — 11 mai 1990, vicepreședinte al Consiliului Provizoriu de Uniune Națională (CPUN). A candidat la președinția României, din partea PNL, la alegerile din 20 mai 1990, obținând 10,64% din voturile valabil exprimate. La scrutinul parlamentar din 20 mai 1990 a fost ales senator de București (până la 14 octombrie 1992), între 9 iunie 1990 și 14 octombrie 1992 fiind vicepreședinte al Senatului. În intervalul 1990-1992 a deținut un mandat de senator, în București, pe listele PNL. În 1993, după Conferința Națională extraordinară de la Brașov, care a decis fuzionarea PNL cu Noul Partid Liberal, sub numele primului, Radu Câmpeanu a pierdut președinția partidului, fiind ales vicepreședinte al acestei formațiuni politice. În același an, împreună cu un grup de adepți, s-a retras și a format un nou partid PNL (PNL-Câmpeanu — PNL-C), iar în cadrul unui Congres extraordinar (5 febr. 1994) este ales din nou președinte al acestuia. Urmează un lung proces pentru păstrarea moștenirii și a titulaturii PNL. Până în 2003, Radu Câmpeanu va conduce PNL-Câmpeanu (PNL-C), iar după fuziunea prin absorbție dintre PNL și PNL-C, în august 2003, acesta va deveni președinte fondator al noii formațiuni. La 3 noiembrie 1996, a candidat din nou la președinția României, din partea Alianței Național Liberal Ecologiste (formată din PNL-Câmpeanu și Partidul Alternativa Verde-Ecologiștii), obținând 0,5% din voturile valabil exprimate. A fost senator de București, din partea Alianței PNL-PD, ales la 28 noiembrie 2004, până la 12 decembrie 2008. Radu Câmpeanu a fost distins cu Ordinul Național "Serviciu Credincios", în grad de Cavaler, conferit de Președinția României (5 decembrie 2002). În 2008, Radu Câmpeanu a anunțat că a decis să renunțe la Parlament și să-și scrie memoriile. În septembrie 2009 s-a numărat printre semnatarii "apelului la demnitate pentru protejarea memoriei istorice", adresat autorităților statului și inițiat de Asociația Civic Media. Radu Câmpeanu a încetat din viață la 19 octombrie 2016. SURSĂ: AGERPRES.

Sir Charles Wheatstone (n. 6 februarie 1802, Gloucester, Anglia, Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei – d. 19 octombrie 1875, Paris, Franța) a fost un om de știință și inventator englez. Prin invențiile sale, cum ar fi: concertina, stereoscopul, cifrul Playfair, a devenit o personalitate marcantă a epocii victoriene. Dar cea mai cunoscută dintre realizările sale o constituie puntea Wheatstone (în realitate, inventată de Samuel Hunter Christie), dispozitiv pentru măsurarea rezistenței electrice. A adus contribuții și în domeniul telegrafiei. Prin faptul că a descoperit și studiat liniile spectrale, poate fi considerat și un precursor al spectroscopiei. SURSĂ: Wikipedia.

Auguste și Louis Lumière sunt copiii industriașului francez Antoine Lumière, proprietarul unei uzine de aparate de fotografiat. Cei doi erau fotografi de meserie. Auguste Lumière s-a născut la 19 octombrie 1862 și a murit la 10 aprilie 1954. Louis Lumière s-a născut la 5 octombrie 1864 și a murit la 6 iunie 1948. Cei doi sunt considerați inventatorii primului aparat de filmat și a primului aparat de proiecție cinematografică. De fapt, primul aparat era folosit atât la filmare, cât și la proiecție prin adaptarea unei surse de lumină. Pentru atragerea unui număr mai mare de spectatori, se ajunge la concluzia că aceștia ar veni în sala de cinema dacă filmele ar fi în culori. Alternativa este de a colora imagine cu imagine filmele făcute până atunci, lucru posibil relativ ușor dat fiind lungimea lor mică. Realizează acest lucru cu muncitorii uzinei lor. Rezultatul sunt niște filme colorate, diferit de cea ce se va numi peste ani film color. La 17 decembrie 1903, pun la punct un sistem de film color, numit „Autochrome”, sistem pe care l-a aplicat și fotografiei. Frații Lumière pun la punct, în anul 1933, proiecția filmului în relief. Totuși, frații au declarat la început că „cinematograful este o invenție fără viitor” și au refuzat să-i vândă invenția lui Georges Méliès, însă viitorul a fost altul. Cinematograful s-a dezvoltat devenind atât o nouă artă, cât și o nouă industrie. În acest zbucium al căutărilor în dezvoltarea tehnicii cinematografice, îi vom mai găsi pe cei doi contribuind la dezvoltarea sistemului de transport sacadat al filmului în aparatul de proiecție, prin îmbunătățirea complexului de malta. Toată viața lor, cei doi au perfecționat și îmbunătățit descoperirea lor aceea fiind cinematografia. SURSĂ: Wikipedia.

José Ortega y Gasset a fost un filosof spaniol. S-a născut la 9 mai 1883 la Madrid, într-o familie cu tradiții liberale (tatăl său era directorul unui cotidian democrat, El Imparcial). Urmează colegiul iezuit de la Miraflores del Palo (Malaga), apoi dreptul și filosofia la Universitatea din Deusto (Bilbao), organizată tot de iezuiți, încheindu-și studiile în 1902, la Universitatea Centrală din Madrid. Prietenie strânsă, dar accidentată, cu Miguel de Unamuno (din 1903). Doctorat în filosofie: "Spaimele anului 1000", în 1904. Între 1905 și 1908, stagii de studiu la câteva universități din Germania: Leipzig (unde predă și Georg Simmel), Berlin și, în fine, Marburg am Lahn (va reveni aici și în 1911), unde profesau Hermann Cohen și Paul Natorp; coleg și prieten cu Nicolai Hartmann, Paul Scheffer și Heinz Helmsoeth. Profesor la Escuela Superior del Magisterio între (1908-1910), colaborează la El Faro și El Imparcial. Se căsătorește cu Rosa Spottorno, cu care va avea trei copii. Din 1910, devine profesor titular de metafizică la Universitatea din Madrid, unde va preda timp de douăzeci și cinci de ani. Fondează Liga de Educacion Politica Espanola (alături de Manuel Garcia Morente, Antonio Machado, Ramiro de Maeztu, Ramon Perez de Ayala, Manuel Azana etc.) în 1914. În același an, devine membru al Real Academia de Ciencias morales y politicas. Întemeiază în 1915 revista Espana (cu Azorin, Eugenio d'Ors etc.). Întemeiază El Sol; prima călătorie în Argentina în (1917). În 1923 fondează Revista de Occidente (va apărea până în iulie 1936, reapare din 1961), și Biblioteca de Ideas del siglo XX. A doua călătorie în Argentina (1928). În 1929: demisionează temporar de la catedră, ca protest față de Primo de Rivera, și predă la Universidad Libre. În 1930 se alătură, cu Unamuno, Maranon, Perez de Ayala etc., mișcării republicane; un an mai târziu este deputat de Leon în Cortes-ul republican. Din 1932 se retrage treptat din politică. La izbucnirea Războiului civil în (august 1936) se refugiază succesiv în Franța, Argentina și Portugalia. Revine definitiv la Madrid în (1946), evitând orice colaborare cu Franco. În 1948 întemeiază, cu discipolul său Julian Marias, Instituto de Humanidades. Participă în (iulie 1949) la centenarul Goethe de la Aspen (Colorado). În același an (august-septembrie), conferințe la Berlin, Hamburg și Stuttgart, apoi la Edinburgh, Darmstadt, Baden Baden și Munchen (1951-1954). Este sărbătorit solemn în 1953. Moare la Madrid la 18 octombrie 1955. Opera sa a influențat mai mulți scriitori și eseiști români, dintre care cei mai importanți sunt Emil Cioran, Mircea Eliade, Mihail Sebastian sau Octavian Paler. SURSĂ: Wikipedia.

Julius Streicher (n. 12 februarie 1885, Fleinhausen, Germania – d. 16 octombrie 1946, Nürnberg, Zonele aliate de ocupație din Germania) a fost un politician național-socialist, fondatorul, proprietarul și editorul săptămânalului Der Stürmer, care a devenit principalul organ de propagandă antisemită din Al Treilea Reich. După cel de al Doilea Război Mondial, Julius Streicher a fost acuzat, judecat și condamnat la moarte în primul proces de la Nürnberg, fiind găsit vinovat de crime împotriva umanității și executat prin spânzurare, în 1946. Julius Streicher s-a născut la Fleinhausen, Bavaria, fiind unul din cei 9 copii ai lui Friedrich și Anna (n.Weiss) Streicher. Julius Streicher a fost de profesie învățător, fiul unui învățător și locotenent rezervist (decorat în Primul Război Mondial), fiind obsedat de antisemitism din fragedă copilărie. În 1940 a fost exclus din posturile de partid în urma comportamentelor sale inacceptabile pe plan economic și personal. SURSĂ: Wikipedia.

Michel Foucault (n. 15 octombrie 1926, Poitiers – d. 25 iunie 1984, Paris) a fost un filosof și istoric francez a cărui operă, catalogată drept postmodernistă sau poststructuralistă, a avut puternice ecouri în filosofia și istoria științei, psihanaliză, sociologie. Foucault s-a născut în 1926, la Poitiers, Franța. În 1946, la vârsta de douăzeci de ani, a fost admis la École Normale Supérieure, unde a studiat filosofia cu Merleau-Ponty și a obținut trei diplome: în filosofie (1948), psihologie (1950) și psihopatologie (1952). În 1954-1960 a predat franceza la Universitatea din Uppsala, apoi a lucrat pentru scurtă vreme la universitățile din Varșovia și Hamburg. În 1960 s-a întors în Franța ca titular al departamentului de filosofie al Universității Clermont-Ferrand, iar din 1970 a fost profesor la College de France din Paris. A murit în 1984, bolnav de SIDA. SURSĂ: Wikipedia.

Joseph Antoine Ferdinand Plateau (n. 14 octombrie 1801 – d. 15 septembrie 1883) a fost un fizician belgian, cunoscut în special pentru faptul că a fost unul dintre primii care a studiat iluzia imaginii în mișcare, care ulterior a stat la baza cinematografiei. A observat fenomenul persistenței imaginii pe retină (remanența retiniană). Astfel, în 1829, dorind să stabilească limita de rezistență a retinei, privește mai multe secunde discul solar. Pentru a-și reface vederea afectată, a stat câteva zile într-o cameră întunecată și a avut senzația că vede imaginea soarelui ca și cum s-ar fi întipărit pe retină. Pornind de la aceste observații, în 1832 a realizat fenakistoscopul, un dispozitiv care generează imagini în mișcare bazat pe fenomenul remanenței retiniene și care avea să stea la baza tehnicii cinematografice. A mai studiat și fenomenele superficiale la lichide. Astfel în lucrarea Statique expérimentale et théorique des liquides soumis aux seules forces moléculaires (din 1873) a prezentat capilaritatea și proprietățile legate de existența tensiunii superficiale. Ceea ce ulterior avea să poarte numele de legea lui Plateau descrie comportamentul straturilor superficiale, cum ar fi baloanele de săpun. Premiul Plateau (în olandeză: Joseph Plateauprijs), instituit de Festivalul Internațional de Film din Gent (care are loc anual), îi poartă numele. SURSĂ: Wikipedia.

Demostene (384 î.Hr., Atena – 12.10.322 î.Hr., Calauria, Argolida) – Om politic atenian, considerat unul dintre cei mai mari oratori greci ai Antichităţii. A îndemnat Atena să i se opună lui Filip II al Macedoniei şi, mai târziu, fiului acestuia, Alexandru cel Mare. Discursurile sale oferă informaţii preţioase despre viaţa politică, socială şi economică a Atenei secolului IV î.Hr. Demostene, contemporan cu Platon şi Aristotel, a fost fiul unui înstărit făuritor de săbii. Tatăl său a murit când Demostene avea şapte ani, lăsându-i moştenire o avere considerabilă, dar tutorii lipsiţi de scrupule ai băiatului au profitat de poziţia lor, astfel că, la împlinirea vârstei majoratului, Demostene n-a mai primit decât foarte puţin din această moştenire. Dorinţa puternică de a-l da în judecată pe tutorele său, Aphobos, precum şi constituţia sa fragilă din cauza căreia nu a putut beneficia de educaţia fizică obişnuită la grecii antici, l-au îndrumat să se iniţieze în oratorie. A studiat, de asemenea, retorica juridică. În opera lui Plutarh Vieţi paralele, istoricul şi biograful grec povesteşte că Demostene şi-a construit un atelier subteran unde îşi exersa vocea, precum şi că s-a ras doar pe jumătate de cap pentru a nu putea ieşi în public. Plutarh mai adaugă că Demostene avea un defect de vorbire, „o pronunţie neclară şi bâlbâită” pe care a corectat-o ţinând pietre în gură în timp ce vorbea şi recitând versuri în timp ce alerga sau avea răsuflarea tăiată. Exersa, de asemenea, vorbirea în faţa unei oglinzi mari. În ciuda programului de autoperfecţionare, primele tentative de a vorbi în public în cadrul Adunării Poporului au fost sortite dezastrului. Publicul a râs de el. Procesele intentate lui Aphobos şi altor doi tutori în 363 î.Hr. au avut un succes mai mare; nu i-au adus mult mai mulţi bani, dar a învăţat foarte multe despre strategia vorbirii şi metodele de argumentare. Trei dintre discursurile sale împotriva lui Aphobos şi două împotriva sculptorului Antenor au supravieţuit până azi. La 20 de ani, tânărul Demostene s-a trezit fără averea ce i se cuvenea, fără o meserie sau o profesie şi, aparent, cu puţine şanse de succes în vreun domeniu. Însă priceperea sa oratorică a stârnit interesul. În Atena democrată din sec. IV î.Hr., orice cetăţean care dorea să intenteze un proces sau să se apere împotriva unor acuzaţii trebuia să îşi susţină singur pledoaria. Nu orice cetăţean, evident, avea suficient talent pentru a-şi scrie singur discursurile – fapt care a dus la răspândirea practicii de a angaja un scriitor de discursuri (logograf) care să pregătească discursurile pentru astfel de ocazii. Talentul demonstrat de Demostene în discursurile împotriva lui Aphobos a fost recunoscut de oamenii înstăriţi care aveau nevoie de un logograf. În scurt timp, lucra pentru clienţi bogaţi şi puternici care îl plăteau bine pentru serviciile sale. Astfel şi-a început cariera care a continuat chiar şi în timp ce era puternic implicat în lupta politică împotriva lui Filip II al Macedoniei – în mod oarecum similar cu situaţiile în care avocaţii moderni au şi un cabinet particular pe lângă serviciile prestate pentru stat. Demostene avea 30 de ani când, în 354 î.Hr., a ţinut primul discurs important în faţa Adunării. Discursul Despre consiliul naval a avut un mare succes. Adunarea sau Ecclesia (Ekklesia), un organ legislativ compus din toţi bărbaţii adulţi cetăţeni ai Atenei, a convenit să ia în considerare zvonurile despre o posibilă ameninţare la adresa Atenei, venită din partea Persiei. Discursul bine argumentat al lui Demostene a contribuit la convingerea atenienilor de a-şi aduna forţele navale în tăcere pentru a le demonstra persanilor că, deşi Atena nu dorea să lanseze un atac, era pregătită de luptă. Acesta a subliniat faptul că, deşi Atena nu ar avea nici un aliat în cazul în care ar ataca prima, toate celelalte oraşe-stat greceşti i s-ar alătura, dacă ar fi atacată de persani. În acest discurs, pentru prima dată, Demostene a abordat o temă care avea să îi marcheze întreaga carieră publică – cel mai potrivit mod pentru ca Atena să îşi păstreze libertatea democratică era să rămână independentă faţă de alte oraşe în timp ce, pe de altă parte, trebuia să fie gata să încheie alianţe temporare ori de câte ori era ameninţată de vreun pericol. În acelaşi discurs, dezvăluindu-şi înclinaţia către o planificare financiară atentă, el propune o revizuire elaborată a metodei de impozitare a celor bogaţi pentru a strânge bani pentru nave. Începând din acel moment (354 î.Hr.), cariera lui Demostene se confundă practic cu istoria politicii externe a Atenei. Nu a trecut prea mult timp până când talentul său oratoric l-a transformat în liderul a ceea ce în prezent s-ar putea numi partid democrat. Anumite persoane interesate, în special cei înstăriţi, ar fi preferat oligarhia în locul democraţiei; numeroşi neguţători ar fi preferat pacea cu orice preţ. Deşi erau de acord că macedonenii erau barbari, mulţi dintre cetăţenii Atenei nu aveau încredere în alte oraşe-stat greceşti precum Teba şi Sparta. Adunarea ateniană era un organism slab organizat, adesea clocotitor, de până la 6 000 de bărbaţi. Erau capabili să acopere prin strigăte un vorbitor care nu le era pe plac sau să îl facă de râs. Oricine putea vorbi, dar standardele erau atât de înalte încât numai cei mai buni oratori supravieţuiau mai mult timp. În această arenă turbulentă, Demostene s-a făcut remarcat. Contemporanii îl numeau „băutor de apă”, însemnând o personalitate strictă şi, probabil, respingătoare. Deşi insultele erau un lucru obişnuit în cadrul Adunării, inteligenţa lui Demostene era extrem de caustică. În timp ce se apăra prin discursul Despre Coroană împotriva atacurilor rivalului său de o viaţă, Eschine, nu s-a ferit să îl numească „animal viclean”, „flecar leneş”, „salahor al curţii” sau „necurat”. Demostene nu era mai prejos decât ceilalţi când venea vorba de abuzul verbal, pentru că înţelesese cât este de avantajos să faci publicul să îşi piardă respectul faţă de oponent. A fost un cercetător sârguincios al istoriei greceşti, folosind paralele istorice detaliate în aproape toate discursurile publice şi se spune că a copiat de opt ori Istoria Războiului Peloponesiac a lui Tucidide pentru a-şi perfecţiona limbajul şi pentru a reţine informaţiile istorice. Le-a cerut în permanenţă atenienilor să îşi amintească propria istorie, credinţa trecută în democraţie şi să nu uite cât de mult îi urau pe tirani. Dragostea lui pentru democraţie dă discursurilor un suflu umanistic ce le face interesante chiar şi în prezent. Demostene era şi foarte sârguincios. Plutarh spune că obiceiul său era să stea noaptea şi să se gândească la conversaţiile şi discursurile susţinute în timpul zilei, experimentând diverse replici sau discursuri pe care le-ar fi putut ţine. Excela de fiecare dată când putea să îşi pregătească discursul din timp, dar natura vieţii politice ateniene l-a forţat probabil adesea să îi dea replica unui oponent pe loc. Din nefericire, întrucât toate discursurile care s-au păstrat sunt texte atent redactate, nu se poate determina cât de des vorbea Demostene spontan. Faimosul său discurs din 354 î.Hr. Despre consiliul naval s-a concentrat pe ameninţarea venită dinspre răsărit. Între timp, în Macedonia, la nord, tânărul rege Filip, având aproape aceeaşi vârstă ca şi Demostene, anexa, treptat, oraşe greceşti la graniţa de sud a regatului său. În 356 î.Hr., Filip a pus stăpânire pe o colonie ateniană în Tracia, după ce i-a înşelat pe atenieni cu promisiunea că le va proteja oraşul, iar în 354 î.Hr. a mai cucerit o altă colonie ateniană. În 353 î.Hr., Sparta şi Arcadia au cerut Atenei ajutor militar împotriva lui Filip. Când acesta şi-a continuat drumul spre sud, adăugând forţei sale militare mita şi ameninţările, atenienii au trimis o armată mică pentru a-i opri trecerea la Termopile. Deşi Filip s-a îndreptat către coasta Traciei, evitând confruntarea directă cu Atena, intenţiile sale erau clare. Însă mulţi atenieni au continuat să creadă că ameninţarea lui Filip era trecătoare. La începutul anului 351 î.Hr., Demostene a ţinut un discurs împotriva lui Filip, aşa numita Prima filipică, prin care a devenit lider al opoziţiei faţă de ambiţiile imperiale ale Macedoniei. În următorii 29 de ani, Demostene nu s-a lăsat; aşa cum spune Plutarh, „ţelul pe care şi l-a propus în comunitate a fost nobil şi drept, apărarea grecilor împotriva lui Filip”. În Prima filipică el le aminteşte atenienilor că îi învinseseră odată pe spartani, la fel de puternici ca Filip, subliniind sarcastic că Filip nu le-ar fi cucerit niciodată teritoriile, dacă ar fi fost la fel de timid cum par a fi atenienii. A încheiat provocându-i pe concetăţeni să ia frâiele în propriile mâini şi să nu-l lase pe Filip să învingă de la bun început. Cu toate acestea, muşcătorul său discurs nu a reuşit să îi stârnească pe atenieni. Filip a avansat până în Peninsula Calcidică, ameninţând oraşul Olynthos, care a cerut ajutorul Atenei. În 349 î.Hr., Demostene a ţinut trei discursuri emoţionante (Olinticele) pentru a obţine ajutor pentru Olynthos, dar oraşul a fost cucerit anul următor fără a beneficia de ajutor însemnat din partea Atenei. În cele din urmă, Filip şi atenienii au încheiat, în aprilie 346 î.Hr., Pacea lui Filocrate; Demostene, în parte pentru a câştiga timp de pregătire pentru lupta îndelungată pe care o întrevedea, a fost de acord cu pacea şi a mers în calitate de ambasador pentru a negocia tratatul cu Filip. În timpul negocierilor, Filip, înţelegând că elocvenţa lui Demostene reprezenta o ameninţare la adresa planurilor sale, l-a ignorat şi i s-a adresat în schimb colegului său ambasador, Eschine. Cei doi s-au întors de la ambasadă duşmani înverşunaţi, Demostene denunţându-l pe Eschine, în timp ce acesta din urmă îi asigura pe toţi de bunele intenţii ale lui Filip. În discursul Despre pace ţinut la sfârşitul anului 346 î.Hr., deşi condamna termenii tratatului lui Filocrate, argumenta că acesta trebuia onorat. Între timp, Filip şi-a continuat tactica, stârnind oraşele-stat greceşti, precum Teba şi Sparta, unul împotriva celuilalt. Demostene a fost unul dintre cei câţiva ambasadori care a pornit într-un turneu zadarnic în Pelopones pentru a căuta ajutor împotriva lui Filip. Drept răzbunare, Filip s-a plâns la Atena de afirmaţiile făcute de unii dintre ambasadori. În A doua filipică din 344 î.Hr., Demostene a replicat că nu ar fi fost niciodată de acord cu Pacea lui Filocrate dacă ar fi ştiut că Filip nu avea să îşi ţină promisiunea. În plus, susţinea el, Eschine şi alţii i-au înşelat pe atenieni dându-le un sentiment fals de siguranţă. Chestiunea a ajuns subiectul unui proces public în toamna lui 343 î.Hr., când Demostene, în discursul Falsa legaţie, l-a acuzat pe Eschine că dădea rapoarte false, oferea consiliere proastă, nu se supunea instrucţiunilor şi era suspect că primeşte mită. Instanţa însă l-a achitat pe Eschine. Modelul încâlcit al ameninţării şi contraameninţării a continuat până în 341 î.Hr., când un general atenian şi-a atras furia lui Filip pentru că îşi desfăşura activitatea prea aproape de unul dintre oraşele sale din Chersones. Filip a solicitat rechemarea acestuia, dar Demostene a replicat într-un discurs, Despre Chersones, că motivul din spatele „intrigilor şi născocirilor” Macedoniei era acela de a şubrezi voinţa atenienilor de a se opune cuceririlor lui Filip. „Filip este în război cu noi”, a declarat el, „căci a încălcat tratatul de pace”. La scurt timp după aceea, Demostene a rostit A treia filipică, probabil cel mai de succes discurs din îndelungata sa campanie împotriva lui Filip. Drept rezultat, Demostene a devenit controlorul flotei navale şi putea astfel să facă reformele pe care le-a propus în 354 î.Hr. În plus, s-a format o mare alianţă împotriva lui Filip, care includea cetatea Byzantion şi foştii inamici ai Atenei, cum ar fi Teba. A urmat un război indecis, cu Atena foarte puternică pe mare, iar Filip aproape aproape de neînfrânt pe uscat. Armata Macedoniei era bine organizată sub un singur comandant strălucit care a folosit cavaleria împreună cu infanteria extrem de disciplinată, în timp ce alianţa grecilor se baza pe ceea ce în realitate era un grup de miliţii ale cetăţenilor. Dezastrul a lovit în 338 î.Hr., când Filip a învins aliaţii în bătălia de la Cheroneea, din zona central-nordică a Greciei. Potrivit lui Plutarh, Demostene a luptat, dar a fugit din luptă după ce şi-a pierdut armele. Chiar dacă s-a făcut de ruşine sau nu în acest fel, tot Demostene a fost cel ales de popor pentru a ţine discursul funerar pentru cei ucişi în luptă. După pacea încheiată de oratorul şi diplomatul atenian Demade, Filip a acţionat cu prudenţă; şi, deşi facţiunea promacedoneană fusese în mod firesc întărită în urma victoriei, el a renunţat la ocuparea Atenei. Demostene a fost supus în diverse forme unor subtile atacuri pe cale legislativă de Eschine şi de alţii. În 336 î.Hr., Grecia a fost şocată de vestea asasinării lui Filip. Când fiul său Alexandru i-a urmat la tron, mulţi greci au crezut că libertatea urma să fie restabilită. Dar, într-un an de zile, Alexandru a dovedit că era un duşman chiar mai neîndurător decât tatăl său – când Teba s-a revoltat împotriva lui în 335 î.Hr., acesta a distrus oraşul. O serie de victorii l-au încurajat pe Alexandru să pretindă ca Atena să îl predea pe Demostene şi alţi şapte oratori care i s-au opus lui şi tatălui său; numai o delegaţie specială la Alexandru a reuşit să anuleze acest ordin. La scurt timp, Alexandru a început invazia în Asia, care l-a dus până în India, lăsând Atena liberă de ameninţarea militară directă. În 330 î.Hr. însă, considerând că facţiunea pro-Alexandru era încă puternică în Atena, Eschine a intentat un proces de indecenţă lui Ctesiphon – intentat pentru prima dată cu şase ani mai devreme – pentru că propusese să i se acorde lui Demostene coroana de aur pentru serviciile aduse statului. Ţinta reală era Demostene, întrucât Eschine îl acuza pe Ctesiphon că făcuse o declaraţie falsă atunci când a lăudat patriotismul şi serviciul public al oratorului. Confruntarea oratorică între Eschine şi Demostene a stârnit interes pe întreg teritoriul Greciei, pentru că nu doar Demostene era dat în judecată, ci întreaga politică ateniană din ultimii 20 de ani. Minimul necesar în astfel de cazuri era un juriu format din 500 de cetăţeni, dar la dezbatere s-a prezentat o mulţime mult mai mare de atenieni şi chiar de străini. Discursul Despre coroană, răspunsul Iui Demostene la acuzaţiile lui Eschine cum că ar ezita în politică, acceptând mită şi dând dovadă de laşitate în luptă, este recunoscut drept o capodoperă a artei oratorice. Discursul cuprinde cele două decenii întregi în care grecii s-au confruntat cu Filip şi Alexandru, punând în contrast politicile lui Demostene în fiecare caz în parte cu ceea ce el numeşte trădarea lui Eschine ca agent al Macedoniei. Ca întot¬ deauna, cunoaşterea detaliilor istorice este impresionantă. El întreabă publicul în mod repetat de ce anume era nevoie pe timp de criză şi cine ce va face. Adresându-se direct lui Eschine, el spune „Politicile tale i-au susţinut pe inamicii noştri, ai mei, ai ţării noastre”. Epitetele folosite îl prezintă pe Eschine ca pe un oportunist vrednic de dispreţ, un simbriaş al lui Filip. Verdictul juraţilor a fost foarte clar – Eschine nu a primit nici măcar o cincime din voturi, fiind astfel obligat să plece în exil. Demostene şi politicile sale au primit un vot masiv de aprobare din partea poporului. Şase ani mai târziu însă, a fost condamnat pentru infracţiuni grave şi a fost forţat să evadeze din închisoare şi să se exileze. A fost acuzat că a luat 20 de talanţi depozitaţi în Atena de Harpalos, un refugiat al lui Alexandru. Demostene a fost găsit vinovat, a primit o amendă de 50 de talanţi şi întemniţat. Circumstanţele acestui caz sunt neclare. Se poate ca Demostene să fi intenţionat să folosească banii în scopuri civice şi, probabil, este semnificativ faptul că instanţa l-a amendat cu doar de două ori şi jumătate valoarea în cauză, nu de zece ori, aşa cum se obişnuia în astfel de cazuri. Evadarea din închisoare a făcut imposibilă întoarcerea lui în Atena pentru a strânge banii pentru amendă. Liderul de odinioară al atenienilor era acum exilat de propriul popor. O altă turnură dramatică a avut loc în anul următor, când Alexandru a murit. Puterea Macedoniei a părut, în sfârşit, curmată; s-a încheiat o nouă alianţă împotriva lor. Atenienii l-au rechemat pe Demostene din exil şi i-au dat banii necesari pentru a plăti amenda. Dar la venirea lui Antipater, succesorul lui Alexandru, Demostene şi alţi oratori au fugit, din nou, din oraş. Fostul său prieten, Demade, i-a convins apoi pe atenieni să îl condamne pe Demostene la moarte. În timp ce fugea de soldaţii lui Antipater, Demostene s-a sinucis cu otravă. După serviciul îndelungat în slujba statului, pe care, oricum, l-a încheiat abandonat de nestatornicii cetăţeni atenieni, moartea lui Demostene poate fi privită ca un simbol al declinului democraţiei ateniene. Timp de aproape 30 de ani, Demostene a coalizat cetăţenii Atenei pentru a se putea opune puterii militare a lui Filip şi a lui Alexandru cel Mare. Discursul lui Demostene Despre coroană, apărarea carierei lui, susţinut în 330 î.Hr., a fost numit „cel mai mare discurs al celui mai mare orator din lume“. În secolul care a urmat morţii sale, învăţaţii de la Biblioteca din Alexandria au redactat cu atenţie manuscrisele faimoaselor sale discursuri. Faima sa era atât de mare încât, atunci când oratorul roman Cicero a ţinut o serie de discursuri în anul 44 î.Hr. împotriva lui Marc Antoniu în circumstanţe similare celor în care Demostene i s-a opus lui Filip, discursurile lui Cicero au fost numite şi ele Filipice. Elevii romani studiau discursurile lui Demostene ca parte a instrucţiei lor oratorice. În Evul Mediu şi Renaştere, numele său a fost sinonim cu elocvenţa. Oameni de ştiinţă moderni, precum Werner Jaeger, au o viziune mai imparţială, mai puţin pasională – arătând căror probleme politice complexe a trebuit să le facă faţă Demostene ajutat de talentul său oratoric. Indiferent ce interpretări pot fi date personalităţii şi muncii sale, în fiecare epocă a fost considerat drept unul dintre cei mai mari oratori şi oameni de stat din lume. SURSĂ: ISTORII REGĂSITE.

Revolta care a pus capăt celui mai îndelungat imperiu din istorie a pornit dintr-un accident (deşi tensiunile existau de câteva decenii): o bombă a explodat în biroul unor soldaţi revoluţionari în partea rusească a oraşului Hankou din centrul Chinei. Poliţia rusească a venit să investigheze şi a descoperit o listă a membrilor unei grupări clandestine ce dorea detronarea dinastiei Qing. Cum ruşii puteau să predea cazul autorităţilor chineze, membrii grupului au fost obligaţi să treacă rapid la acţiune şi să renunţe la continuarea activităţii secrete. În aceeaşi zi, poliţia chineză a descoperit unul din locurile secrete de întâlnire ale radicalilor din acelaşi oraş. Au arestat 32 de oameni, dintre care trei au fost executaţi în public dimineaţa următoare. În cadrul unui al treilea incident, doi soldaţi au împuşcat un ofiţer care îi întrebase de armele pe care le purtau fără autorizaţie. Colegii lor de batalion staţionaţi la Wuchang s-au revoltat. Aşa a început revoluţia chineză. Patru luni mai târziu, la 12 februarie, ultimul împărat – Puyi – abdica. Din moment ce acesta abia împlinise şase ani, mama sa, împărăteasa Dowaer Longyu, a acceptat schimbare regimului în numele său. Dar revoluţia nu a fost un proces simplu (sunt vreodată revoluţiile simple?);ea a creat probleme care au persistat de-a lungul secolului XX şi nu numai. Dar era clar faptul că, la sfârşitul secolului al XIX-lea, dinastia Qing, ai cărei strămoşi veniţi din Manciuria au înlăturat dinastia Ming în 1644, rămăsese fără autoritate şi fără timp. Marii împăraţi Qing, în special Kangxi (1661-1722) şi Qianlong (1736-1795), au condus China în timpul celei mai prospere perioade ale imperiului milenar. Ei au extins frontierele imperiului până la graniţele Chinei de azi. Pe lângă reuşitele militare, Kangxi a fost şi un conducător cultivat care a pus bazele unei agriculturi prospere capabile să hrănească populaţia în creştere. Qianlong, savant şi patron al artelor, a condus expediţii pentru cucerirea Tibetului. În vremea domniei sale, se estimează că în China se afla o treime din bogăţiile întregii lumi. Când regele George al III-lea a trimis o misiune în Beijin în 1792, Împăratul a dat deoparte produsele revoluţiei industriale ce i-au fost prezentate cadou, spunând că „Nu văd nicio valoare în obiecte ciudate şi ingenioase, şi nu am nevoie de manufacturile ţării voastre”. Totuşi, vistieria imperială era secătuită din cauza campaniilor militare ale lui Qianlong, de cheltuielile extravagante de la curte (printre care şi construcţia Palatului de Vară), şi de hoţiile coruptului Heshan, favoritul împăratului, despre care se spune că ar fi acumulat o avere estimată azi la un miliard de lire sterline. În plus, populaţia mereu în creştere solicita din ce în ce mai mult economia. Succesorii lui Qianlong nu s-au putut ridica la standardele acestuia. Ei s-au confruntat cu numeroase revolte cauzate de sărăcia din provincii, precum rebeliunea Taiping din 1850 condusă de Hong Xiuquan, un fost profesor care susţinea că este fiul lui Hristos. Apoi, au avut de-a face cu incursiunile europenilor după ce britanicii au început Războiul Opiumului „în numele” comerţului liber. Curtea conservatoare, condusă în a doua jumătate a secolului de Împărăteasa Dowager Cixi (1835-1908), nu putea face faţă schimbărilor sociale, nu putea susţine economia şi nici să se ocupe de modernizarea unei ţări rămase în mare parte blocată în trecut. În 1894-1895, China a suferit o înfrângere dezastruoasă în faţa Japoniei care adoptase tehnologia militară occidentală. În 1898 o haotică încercare de reformă a Împăratului Guangxu a fost înăbuşită după 100 de zile de mătuşa sa, Cixi. Împăratul a ajuns apoi să fie ţinut prizonier la Palatul de Vară. Doi ani mai târziu a avut loc răscoala Boxerilor. Tinerii din spatele mişcării boxerilor credeau că ritualurile lor le acordau imunitate în faţa gloanţelor şi că misionarii creştini trebuie alungaţi din China. Ei au mărşăluit spre Beijing şi au asediat cartierul ambasadelor din capitală. Acest lucru a dus la expediţia militară a europenilor, americanilor şi japonezilor. Familia imperială a trebuit să fugă din capitală şi a petrecut 18 luni rătăcind prin nordul Chinei în timp ce străinii impuneau condiţii grele asupra ţării şi obţineau noi concesii din partea imperiului slăbit. Cixi moarte în noiembrie 1918, la o zi după moartea împăratului Xianfeng. Au existat zvonuri potrivit cărora ea şi eunucul şef l-ar fi otrăvit pentru a-l împiedica să promoveze noi reforme. Totuşi, până la momentul răscoalei Boxerilor, China cunoscuse multe schimbări. Adminstraţia fusese modernizată, industria şi comerţul erau încurajate, calea ferată dintre Beijing şi Yangtze fusese terminată, o reformă a armatei adoptase noi arme şi grupurile ce militau pentru drepturile femeilor se înmulţeau în toate oraşele. Dar cea mai mare problemă a dinastiei Qing era că era manciuriană şi nu parte a majorităţii Han. Înlăturarea conducătorilor străini fusese ideea principală din spatele rebeliunii Taiping, ce acuza dinastia Qing de dorinţa de a reduce numărulor Hanilor. Deşi au adoptat cultura şi tradiţiile chinezeşti, familia Qing îi obliga pe non-manciurieni să poarte coadă de cal ca semn clar al dominaţiei lor asupra tuturor. Sun Yet-sen, liderul revoluţionarilor, provenea din provingia Guangdong. Studiase medicina la Hong Kong şi se ocupa cu organizarea revoltelor şi campaniilor internaţionale împotriva dinastiei Qing. El a pus un foarte mare accent pe această chestiune a diferenţei rasiale. „Expluzarea manciurienilor” era un slogan atrăgător pe toată lumea. Revolte aveau loc în toată ţara, dar adevărata ameninţare provenea de la populaţia urbană şi ofiţerii armatei modernizate. Nobilii urbani erau nemulţumiţi de faptul că erau excluşi din procesul de dezvoltare a ţării, contractele (cele de cale ferată de exemplu) fiind oferite investitorilor din Belgia, Marea Britanie, Rusia, Statele Unite şi Franţa care puteau umple vistieria. În plus, susţineau ei, dinastia Qing era pe punctul de a lăsa puterile străine să-şi împartă China între ei. După moartea lui Cixi, curtea a trecut sub controlul tatălui lui Puyi, Prinţul Chun (1883-1951), acesta devenind regent. El a permis înfiinţarea unor adunări provinciale, urmând ca o adunare naţională să se întrunească la Beijing. Puterile acordate acestor adunări au fost însă foarte limitate. Un decret din 1908 a anunţat că întrunirea unui parlament complet este amânată pentru nouă ani. Totuşi, deşi aceste adunări nu au avut nicun rol practic în politica statului, ele au reprezentat un impuls de acţiune pentru cei nemulţumiţi. Întrunirea unei adunări la Beijing la sfârşitul anului 1909 a dus la naşterea unei grupări ce a ajuns ulterior partid politic:Prietenii Constituţiei. Scopul principal al acestui partid era recuperarea drepturilor de concesiune acordate străinilor, mai ales cele pentru căile ferate. În acest timp, se înmulţeau şi nemulţumirile faţă de monarhie în general, unele fiind de natură economică. Competiţia din India şi Japonia a lovit puternic producţia de ceai autohtonă, iar importurile ieftine de fier au distrus producţia internă. Societăţi secrete din provincie organizau revolte foarte des, iar câteva dezastre naturale au produs foamete în mai multe provincii. Preţurile la grâu au crescut, iar proprietarii fermelor de opium protestau împotriva campaniei de eradicare a drogului. Acesta este fundalul pe care s-au produs evenimentele din Hankou în octombrie 1911 care au dus la izbucnirea revoluţiei. Cei 3.600 de soldaţii rebeli i-au învins pe cei 3.000 de loialişti Qing şi au reuşit astfel să ocupe sediul guvernului. În unele locuri, manciurienii au fost masacraţi. Sun era în Statele Unite la acel moment, iar revoluţionarii l-au ales pe un anumie Li Yuanhong drept lider. Revolta s-a răspândit în şapte provincii, iar la scurtă vreme după ce revoluţionarii s-au impus în Shanghai, Chen Qimei, membru al grupării conduse de Sun Yat-sen, a fost numit guvernator militar. Revolta s-a răspândit atât de repede pentru că dinastia se înstrăinase de populaţie foarte mult în ultimii ani, dar şi pentru că nobilimea simpatiza cu ideea de schimbare a regimului. Nu putem vorbi de o revoltă populară, ea a fost una predominant urbană, sprijintă de clasa negustorilor, dar şi de ofiţerii noii armate instituite de dinastie în încercarea de modernizare. Şi deşi Sun Yet-sen vorbea de naţionalism, democraţie şi bunăstarea poporului, problema socială nu era punctul central al revoltei. Principalul scop era înlăturarea dinastiei Qing şi întârirea rolului nobilimii şi armatei modernizate. La aflarea veştilor despre izbucnirea revoltei, Sun Yet-san era într-o călătorie de strângere de fonduri în America. În loc să se întoarcă imediat în China, el a mers în Europa pentru a convinge guvernele britanic şi francez să nu intervină de partea dinastiei. A plecat apoi pe mare spre Shanghai, unde ajunge la sfârşitul anului. Pe 29 decembrie, o adunare naţională formată din reprezentanţii a 17 provincii l-a numit pe Sun primul preşedinte al Republicii Chineze. În noaptea de 1 ianuarie 1912, el a fost inaugurat în funcţie în noua capitală republicană, Nanjing, şi a jurat să detroneze guvernul despotic al manciurienilor, să consolideze republica şi să pună la punct un plan pentru asigurarea bunăstării poporului. În acel moment, revolta ajunsese şi în centrul şi sudul ţării, dar şi în provincia vestică Sichuan, unde guvernatorul imperial a fost decapitat. Dar membrii dinastiei erau încă pe tron la Beijing şi tocmai obţinuseră o victorie militară importantă în China centrală. Aceasta a fost opera generalului Yuan Shikai, un apropiat al fostei împărătese Cixi. Deşi era inamic al regentului Chun, el a fost numit în fruntea armatei pentru că părea a fi singurul om capabil să salveze dinastia. Pentru a prelua această funcţie, el a impus regentului o serie de cerinţe stricte, printre care comanda tuturor forţelor armate ale ţării şi promisiunea unei reforme politice. După victoria împotriva insurgenţilor, el a fost numit prim-ministru în fruntea unui guvern format din 10 membri Han şi unul singur manciurian. Prinţul Chun a renunţat la funcţia de regent, în timp ce noul om forte a Chinei insista asupra necesităţii unei monarhii constituţionale. Dar Yuan urmărea un joc dublu, încercând să devină indispensabil dinastiei şi, în acelaşi timp, intrând în legătură cu insurgenţii din regiunea Yangtze şi trimiţând un agent la republicanii din Shanghai şi Nanjing. Pe 16 ianuarie 1912, el a mers în Oraşul Interzis cu o cerere de abdicare a împăratului minor. Nu a primit un răspuns imediat, dar a fost promovat la rangul de Marchiz pentru loialitatea faţă de dinastie. Dar la plecarea sa, patru bombe au explodat lângă trăsura cu care mergea. Yuan însă nu a murit. Prinţii manciurieni şi mongoli au discutat despre petiţia propusă de Yuan, dar forţele armate ale revoluţionarilor s-au impus la Beijing. 42 de comandanţi ai armatei au mers la curte pentru a cere abdicarea lui Puyi. Pe 12 februarie a fost anunţat acul de abdicare, dar imediat a apărut o problemă:o frază introdusă în decretul de abdicare îl făcea pe Yuan responsabil de unitatea ţării şi fondarea republicii. Dar exista deja o republică, declarată de la adunarea naţională la Nanjing.. Ştiind că nu se va putea impune în faţa lui Yuan, Sun Yet-sen a renunţat voluntar la funcţia de preşedinte pe 1 aprilie. Yuan a fost numit preşedinte, iar Li Yuanhong vice-preşedinte. Când Sun a renunţat la preşedinţie, l-a numit pe Yuan „prieten al republicii, devotat servitor al cauzei”. Noul preşedinte s-a dedicat modernizării Chinei şi centralizării puterii, dar n-a renunţat la vechile metode arbitrare. A încercat să-l ţină pe Sun departe de viaţa politică a ţării, şi când Song Jiaoren a obţinut victoria opoziţiei în alegerile legislative din august 1912, a ordonat asasinarea acestuia în martie 1913, în ziua când ar fi trebuit să preia funcţia de premier. În plus, Yuan a interzis organizaţiile secrete (ceea ce putea însemna orice grupare ce-i displăcea), şi s-a autoproclamat împărat (a trebuit însă să renunţe la această idee din cauza opoziţiei). Moartea sa în 1916 n-a întristat pe nimeni, dar faptul că nu numise un succesor clar a dus la 10 ani de conflict naţional pentru acapararea puterii. Sun a condus o campanie pentru unitatea naţională, dar a murit în 1925 înainte de a-şi vedea visul împlinit. Dar succesorul său, Chiang Kai-shek, a reuşit să se impună şi pus bazele regimului naţionalist care a rezistat până în 1949, când a fost învins de comunişti şi exilat în Taiwan. În concluzie, revoluţia din 1911 nu a dus schimbările pentru care au luptat insurgenţii. Bunăstarea poporului de care vorbea Sun a rămas un ideal, căci eliminarea manciurienilor a adus bunăstare doar străinilor şi „baronilor” locali. Schimbarea a venit doar la nivelul regimului, nu şi pe plan social, iar străinii au păstrat concesiunile în China, astfel că ţara a rămas mult în urma noii puteri asiatice, Japonia. Instituţiile republicane au fost slabe din start, au existat foarte multe revolte la nivel regional, iar apoi ţara s-a confruntat cu invazia Japoniei şi cu războiul. Abia în 1949 a izbucnit adevărata revoluţie în China, iar ţara a devenit terenul experimentelor pentru planurile „măreţe” ale lui Mao:Marele Salt Înainte de la sfârşitul anilor '50, Marea Foamete cu cele peste 40 de milioane de victime, şi cei zece ani ai Revoluţiei Culturale. Ţara şi-a revenit abia în vremea lui Deng Xiaoping. Reformele economice au redresat China şi i-au redat un anume nivel de normalitate, dar represiunea politică a continuat. Întrebarea de bază este dacă o ţară atât de mare precum China, cu deficitul democratic de care a suferit întotdeauna, poate fi condusă şi de un alt regim în afară de unul autoritar. Ceea ce rămâne totuşi clar este că, în ciuda tuturor manifestărilor de comemorare a revoluţiei care au loc zilele acestea în China, evenimentele din 1911-1912 nu au adus practic nicio soluţie reală şi au lăsat ţara în pragul a decenii de suferinţă. SURSĂ: Historia.

Republica Uganda, cu o suprafaţă de 241.038 kmp şi cu o populaţie 37.101.745 de locuitori (est. iulie 2015), potrivit publicaţiei online The World Factbook (www.cia.gov), aniversează la 9 octombrie Ziua naţională, dată la care, în 1962, şi-a obţinut independenţa faţă de Marea Britanie. Uganda este un ţinut de contact între populaţiile bantu de agricultori şi nilote, de crescători de vite, venite din nord, între islam, creştinism (catolicism şi protestantism) şi animism, potrivit volumului ”Mica Eniclopedie de Istorie Universală” (2002). În nordul lacului Victoria ia naştere în secolele XIII-XIV regatul Kitwara. După destrămarea acestuia, se formează în secolele XVI-XVII regatele Buganda, Toror, Ankole şi Bunyoro. Dintre acestea se impune Buganda, care sub domnia regelui Mutesa I (1856-1884) cunoaşte maxima expansiune teritorială. Încercarea lui Mutesa I de a impune ca religie de stat islamul declanşează un război civil, care permite Companiei Britanice a Africii de Est să-şi extindă autoritatea în regiune (1890). În 1894, Regatul Buganda devine protectorat britanic, unit în 1896 cu Toro şi Bunyoro în protectoratul Uganda. Administraţia britanică foloseşte sistemul ”guvernării indirecte’‘, prin intermediul autorităţilor locale tradiţionale, ceea ce are ca rezultat menţinerea şi chiar consolidarea barierelor etnice, lingvistice, religioase şi social-politice. După 1900 sunt introduse cultura arborelui de cafea şi a bumbacului, care devin principalele produse la export. După cel de-al Doilea Război Mondial, când în Uganda îşi intensifică mişcarea de eliberare de sub protectorat britanic, în martie 1956, Regatul Unit acordă Ugandei autonomie internă. La 9 octombrie 1962, Uganda îşi proclamă independenţa, devenind, în 1963, republică federală în cadrul Commonwealth-ului. Principala activitate este agricultura. Majoritatea locuitorilor deţin ferme mici şi produc cassava, porumb, mei şi cartofi pentru consum propriu. Uganda exportă cafea, bumbac şi trestie de zahăr. Industria este reprezentată de exploatările miniere, prelucrarea produselor agricole, fabricile de ciment. Capitala este Kampala, cel mai mare oraş al ţării, şi are o populaţie de 1.936.000 de locuitori (2015), iar principalele oraşe sunt: Jinja, Gulu, Masaka, Mbarara. Muzeul Uganda, mormintele Kasubi şi Wamala, unde se află rămăşiţele regilor Bugandei, Catedrala Rubaga, Catedrala Namirembe, Moscheea Naţională, Templul Bahai, Teatrul Naţional Uganda, Galeria de Artă Nommo, Parlamentul din Uganda se numără printre principalele atracţii turistice ale capitalei Kampala, se menţionează pe site-ul www.infotour.ro. În Uganda se află 10 dintre cele mai bune parcuri naţionale ale Africii, 10 rezervaţii naturale şi 7 sanctuare, care adăpostesc animale sălbatice. Parcul Naţional Ruwenzori este considerat a fi cel mai spectaculos, mai ales că aici există unul dintre cele mai impresionante lanţuri muntoase de pe continentul african — munţii Ruwenzori cu vârful Margherita ce atinge înălţimi de 5.109 m. Gorile şi alte specii de maimuţe se pot vedea în pădurea Bwindi din Parcurile Naţionale Bwindi şi Mgahinga. Parcul Naţional Kibale conţine 12 specii diferite de primate. SURSĂ: Jurnalul Prahovean.

Alexandru I, numit și Alexandru I Karađorđević sau Alexandru Unificatorul (n. 4 decembrie 1888, Cetinje - d. 9 octombrie 1934, Marsilia) a fost întâiul rege al Regatului Iugoslaviei, fiind înainte, între anii 1921–1929, suveran al Regatului Sârbilor, Croaților și Slovenilor. Alexandru s-a născut la Cetinje în Muntenegru, fiind al patrulea copil al lui Petru Karadordjevic și al Prințesei Zorka de Muntenegru. Copilăria și-o petrece în Muntenegru, rămânând fără mamă de la vârsta de doar un an. Își face studiile la Geneva și în Rusia. În anul 1903 tatăl său devine rege al Serbiei după asasinarea regelui din dinastia Obrenovici. În anul 1909 Alexandru devine prinț moștenitor în locul fratelui său mai mare, care este obligat să renunțe la succesiune după ce în urma unui acces de furie lovește mortal pe unul dintre servitori. După moartea tatălui său, Alexandru este încoronat rege al Regatului sârbo-croato-sloven la data de 16 august 1921. La Belgrad, pe data de 8 iunie 1922, Alexandru se căsătorește cu Principesa Maria a României, fiica Regelui Ferdinand I al României și a Reginei Maria. Împreună au avut 3 băieți: Prințul Petru (1923 – 1970); Prințul Tomislav (1928 – 2000); Prințul Andrei (1929 – 1990). La 6 ianuarie 1929, Alexandru schimbă denumirea țării în Regatul Iugoslaviei. Pe data de 9 octombrie 1934, Alexandru este asasinat de un revoluționar bulgar în timp ce se afla într-o vizită de stat în Franța, în portul Marsilia. Revoluționarul acționase în numele unei organizații macedonene și a fost la rândul său ucis imediat după comiterea crimei. A fost unul dintre primele asasinate care au fost filmate. Pe film nu este surprins exact momentul împușcăturii, ci momentele imediat după. Pelicula cu asasinarea regelui Alexandru I rămâne unul dintre cele mai prețioase momente istorice ce au fost vreodată filmate, alături de încoronarea țarului Nicolae al II-lea al Rusiei, înmormântarea reginei Victoria a Regatului Unit, înmormântarea împăratului Franz Joseph al Austriei, asasinarea președintelui american John F. Kennedy și funeraliile președintelui Iosip Broz Tito al Iugoslaviei. Bulevardul Iuliu Maniu din București s-a numit în perioada interbelică „Bulevardul Alexandru I Unificatorul Iugoslaviei”. SURSĂ: Wikipedia.

Jacques Derrida (n. ca Jackie Derrida la 15 iulie 1930, El Biar, Algeria – d. 8 octombrie 2004, Paris) a fost un filosof evreu-francez de origine algeriană, considerat părintele deconstrucției. S-a născut în 1930 la El-Biar, în Algeria, într-o familie de evrei. Acolo face școala primară și liceul. Într-o Algerie care depindea de regimul naţional-socialist de la Vichy, și în care începând din 1940 evreii erau excluși din învățământ și din justiție, Derrida este exmatriculat de la liceul Ben Aknoun. Din 1942 învață la un liceu înființat de profesori evrei dați afară din învățământul de stat. Reîntors la Ben Aknoun, are o viață școlară dezordonată, gălăgioasă și îndreptată cu precădere spre activități sportive, din care nu lipsesc competițiile de tot felul. Marele filosof de mai târziu visa în acel moment să devină fotbalist profesionist. Bacalaureatul din 1947 este un eșec pentru Derrida. în același timp, el trăiește stări de tulburare, inadaptare și retragere, citind foarte mult (Jean-Jacques Rousseau, André Gide, Friedrich Nietzsche, Albert Camus). În perioada 1947-1948 participă la cursul de filosofie de la liceul Gauthier (Alger), unde este marcat profund de scrierile lui Bergson și Sartre. Din 1948 orientarea sa către filosofie este deja clară. Acum îl impresionează în mod deosebit Soeren Kierkegaard și Martin Heidegger. Anii 1952-1953 îl găsesc student la "École normale supérieure" din Paris, unde se împrietenește, printre alții, cu Bianco, Pierre Bourdieu, Serres. În 1943 îl cunoaște pe Michel Foucault. În 1956 primește o bursă specială de auditor al cursurilor Universității Harvard. În această perioadă a citit scrierile lui James Joyce. În iunie 1957 se căsătorește, la Boston, cu Marguerite Aucouturier, împreună cu care va avea doi copii. În timpul războiului din Algeria, Derrida predă limbile franceză și engleză tinerilor algerieni. Din 1960 se instalează cu familia la Nisa și apoi predă la universitățile Sorbona, la Johns Hopkins din Baltimore și la Yale. Totodată, înființează împreună cu niște prieteni Asociația Jan-Hus, care sprijinea intelectualii cehi disidenți sau persecutați. În 1983 este creat „Colegiul internațional de filosofie”, al cărui prim director este chiar Derrida. Pe lângă aceste activități, el primește și un rol în filmul "Ghost Dance", alături de Pascale Ogier. A decedat în 2004 la Paris. Dintre lucrările sale sunt de reținut cele trei lucrări publicate în 1967, la debutul său - L`ecriture et la différence (Scriitura și diferența), De la grammatologie (Despre gramatologie) și La Voix et le phénomène (Vocea și fenomenul). Lucrul despre care se vorbește mai puțin este însă preocuparea sa spre Marx, (cel puțin) din ultimul lui deceniu de viață, situîndu-se astfel printre puținii gînditori contemporani care n-au subscris la noul val de respingere în bloc a operei celui la care au facut apel - mai mult sau mai puțin întemeiat - toate mișcările și statele comuniste: "Că vor sau nu, că știu sau nu, toți oamenii de pe întreg pamîntul sînt astăzi, într-o anumită măsură, moștenitori ai lui Marx și ai marxismului...Nu există niciun precedent al unui astfel de eveniment. În întreaga istorie a omenirii...un astfel de eveniment (să repetăm: acela al unui discurs de formă filozofico-științifică care caută a se rupe de mit, de religie și de mistica naționalistă) deci acest eveniment s-a legat, pentru prima oară și în mod inseparabil, de niște forme mondiale de organizare socială (un partid cu vocație universală, o mișcare muncitorească, respectiv o confederație de state). Toate acestea propunînd un nou concept de om, de societate, de economie, de națiune - și mai multe concepte privitoare la stat și la dispariția acestuia." ("Spectrele lui Marx", Editura Polirom 1999, pag. 143-144) SURSĂ: Wikipedia.

Auguste și Louis Lumière sunt copiii industriașului francez Antoine Lumière, proprietarul unei uzine de aparate de fotografiat. Cei doi erau fotografi de meserie. Auguste Lumière s-a născut la 19 octombrie 1862 și a murit la 10 aprilie 1954. Louis Lumière s-a născut la 5 octombrie 1864 și a murit la 6 iunie 1948. Cei doi sunt considerați inventatorii primului aparat de filmat și a primului aparat de proiecție cinematografică. De fapt, primul aparat era folosit atât la filmare, cât și la proiecție prin adaptarea unei surse de lumină. Pentru atragerea unui număr mai mare de spectatori, se ajunge la concluzia că aceștia ar veni în sala de cinema dacă filmele ar fi în culori. Alternativa este de a colora imagine cu imagine filmele făcute până atunci, lucru posibil relativ ușor dat fiind lungimea lor mică. Realizează acest lucru cu muncitorii uzinei lor. Rezultatul sunt niște filme colorate, diferit de cea ce se va numi peste ani film color. La 17 decembrie 1903, pun la punct un sistem de film color, numit „Autochrome”, sistem pe care l-a aplicat și fotografiei. Frații Lumière pun la punct, în anul 1933, proiecția filmului în relief. Totuși, frații au declarat la început că „cinematograful este o invenție fără viitor” și au refuzat să-i vândă invenția lui Georges Méliès, însă viitorul a fost altul. Cinematograful s-a dezvoltat devenind atât o nouă artă, cât și o nouă industrie. În acest zbucium al căutărilor în dezvoltarea tehnicii cinematografice, îi vom mai găsi pe cei doi contribuind la dezvoltarea sistemului de transport sacadat al filmului în aparatul de proiecție, prin îmbunătățirea complexului de malta. Toată viața lor, cei doi au perfecționat și îmbunătățit descoperirea lor aceea fiind cinematografia. SURSĂ: Wikipedia.

Denis Diderot (1713-1784) s-a născut în Langres, Franţa. A rămas în istoria culturii ca fiind, între anii 1751 şi 1765, principalul coordonator al monumentalei ''Enciclopedii'', alcătuită din 17 volume. Având subtitlul ''Dicţionar sistematic al ştiinţelor, artelor şi meşteşugurilor'', "Enciclopedia" este considerată un bilanţ al tuturor cunoştinţelor dobândite până atunci de omenire şi, totodată, chintesenţa iluminismului, curent ideologic ce susţinea cultul raţiunii şi cunoaşterea ştiinţifică a lumii. Lucrarea a beneficiat de contribuţia unor importanţi savanţi francezi ai vremii, printre care Montesquieu, Voltaire, Helvetius şi d'Holbach. Diderot s-a remarcat şi ca filosof (''Eseu asupra meritului şi virtuţii'', 1745; ''Cugetări filosofice", 1746; ''Scrisoare despre orbi, spre folosul celor care văd'', 1749; ''Cugetări asupra interpretării naturii'', 1754), şi ca romancier (''Bijuteriile indiscrete'', 1747; ''Călugăriţa'', 1760; ''Nepotul lui Rameau'', 1762; ''Jacques fatalistul, 1796). SURSĂ: AGERPRES.

Regatul Lesotho, cu o suprafață de 30.355 kmp și o populație de 1.947.701 de locuitori (est. iul. 2015), potrivit publicației online The World Factbook (www.cia.gov), sărbătorește Ziua națională la 4 octombrie. Aceasta marchează ziua independenței (1966). Locuit de boșimani, Lesotho este populat, la începutul secolului XIX de triburi de origine basuto (de orgine bantu) refugiate aici în fața invaziei zuluse. Regele Moshoeshoe I (1838-1870), „părintele națiunii basuto”, unește triburile basuto, opune o dârză rezistență înaintării burilor și sfârșește sub presiunea acestora prin a accepta, în 1868, protectoratul britanic, sub numele de Basutoland. În 1871 a fost plasat sub controlul Coloniei Capului, apoi, din 1884, administrat direct de guvernul englez. Prin proclamarea, în 1910, a dominionului Uniunea Sud-Africană, în care Marea Britanie refuză să includă administrativ și Basutoland, acesta devine o enclavă în inima viitorului stat sud-african. În 1965, Basutoland obține autonomia internă, iar la 4 octombrie 1966, își proclamă independența în cadrul Commonwealth-ului, sub numele Regatul Lesotho. Lesotho este o țară adesea descrisă ca fiind un teritoriu aspru, simplu, care însă oferă experiențe turistice bazate pe frumusețea naturii, cu o floră și faună bogate, precum și un impresionant patrimoniu cultural și istoric. Lesotho este o națiune cu tradiții, credințe și obiceiuri ce au rezistat în fața trecerii timpului, fiind exemplificate cel mai bine în cadrul Festivalului anual de arte Morija, se arată pe www.turistik.ro. Cu o populație de 267.000 de locuitori (2014), potrivit publicației online The World Factbook (www.cia.gov), orașul Maseru este capitala acestui stat. Situat pe râul Caledon, care separă Lesotho de Africa de Sud, Maseru este cel mai mare oraș al țării. Între 1869 și 1871, Maseru a fost capitala administrativă a statului, înainte ca întreaga conducere să fie transferată în Colonia Capului. Maseru redevine din nou capitală în 1884, se menționează pe site-ul www.golesotho.co.za. Până în 1966, când Basutoland și-a obținut independența devenind Regatul Lesotho, Maseru a rămas un oraș relativ mic. De la o suprafață de 20 kmp, Maseru ocupă în prezent 138 kmp. Printre atracțiile capitalei se află arhitectura deosebită a Palatului regelui și a reședinței primului ministru, dar și Centrul de Convenții, Statuia regelui Moshoeshoe, Porțile Palatului Regal etc. Regatul Lesotho oferă și alte atracții turistice, printre care: picturile boșimane de pe stânci, ce înfățișează obiceiuri locale și animale, lângă Maseru — Ha Khotso și Ha Baroana; cea mai mare cădere de apă din Africa — Cascada Maletsunyae; grotele Motlejoeng; siturile Moyeni, Qalo și Morija unde, pot fi admirate urme de dinozauri; pădurea pietrificată de pe muntele Thaba-Ts-oeu; drumeții prin locuri precum Ramanbanta, Semonkong și Parcul Național Sehlabathebe. SURSĂ: financiarul.ro.

Alvin Toffler (n. 4 octombrie 1928, New York City, New York, SUA – d. 27 iunie 2016, Los Angeles, California, SUA) a fost un cunoscut scriitor și futurolog american. Pentru mai mult de patru decenii, Alvin Toffler, a fost una dintre cele mai influente și bine cunoscute voci din domeniul afacerilor și din cel intelectual. Odată cu publicarea primei sale lucrări Șocul viitorului, Toffler a creat o nouă disciplină, futurologia, prin studiul schimbării și impactul acesteia asupra afacerilor și culturii. Acesta are un deosebit dar pentru definirea forțelor și tendințelor ce ne modelează viitorul în economia actuală bazată pe informații. În afară de Șocul viitorului și Al treilea val, Alvin și Heidi Toffler (soția și partenera intelectuală a acestuia de 51 de ani) au scris și alte cărți printre care se numără Război și antirăzboi, Puterea în mișcare și, recent, Crearea unei noi civilizații. Toffler este un important consultant pentru comunitățile militare și de spionaj din lume, laureat al Fundatiei McKinsey pentru contribuția în literatură și de asemenea co-președinte onorific al Comitetului American privind Dezvoltarea Fondului Națiunilor Unite pentru Femei. Alvin Toffler deține diplome onorifice în literatură, drept, științe, și management de la Universitatea Keio din Japonia. SURSĂ: Wikipedia.

Primele urme ale prezenței umane pe teritoriul actual al Belgiei au peste 800.000 ani și au fost găsite la Hallembaye, în provincia Liège). Grota de la Spy păstrează urmele omului de Neanderthal care a populat teritoriile până la apariția lui Homo sapiens în jurul anilor 30.000 î.Hr. Primele vestigii ale Neoliticului au fost identificate la Spiennes unde se găsea o mină de silex. Primele vestigii ale Epocii Bronzului datează din 1750 î.Hr.. Începând cu anii 500 î.Hr. regiunea a fost ocupată de triburi celte care desfășoară comerț cu regiunea mediterană astfel că în aproximativ 150 î.Hr. primele monede celte își fac apariția. Primul nume al locuitorilor este Belgi (după care actuala Belgie este numită). Aceștia sunt o populație celtică ce locuiesc în nordul Galiei, dar distincția dintre aceștia și galii din sud este disputată. Cezar se referă la aceștia în cronicile sale Commentarii de Bello Gallico, numindu-i cei mai puternici dintre gali: "Horum omnium fortissimi sunt Belgæ". Acesta petrece aici cinci ani, perioadă care i-a fost necesară pentru a-i învinge. Teritoriul a fost cucerit și încorporat Imperiului Roman în același timp cu restul Galiei, devenind provincia romană Galia Belgica. Provincia era mult mai întinsă decât actuala Belgie, aceasta ocupând și mare parte din nordul Franței și vestul Elveției. Principalele sale orașe erau Nemetacum (Arras), Divodurum (Metz), Bagacum (Bavay), Aduatuca (Tongeren), Durocorturum (Reims). Provincia Germania Inferior ocupa aproximativ restul teritoriilor Țărilor de Jos, principalel orașe fiind Traiectum ad Mosam (Maastricht), Ulpia Noviomagus (Nijmegen), Colonia Ulpia Trajana (Xanten) și Colonia Agrippina (Köln). Prezența romană aduce cu ea patru secole de pace și prosperitate. Frontierele sunt păzite în fața triburilor germanice de numeroase legiuni, iar principalele așezări sunt legate între ele prin drumuri amenajate. Limba latină, inițial folosită în administrație, comerț și armată, devine treptat limba populară înlocuind dialectele celtice. Începând cu secolul al III-lea creștinismul se impune în regiune, odată cu fondarea unui episcopat la Tongeren. După marile invazii din secolul al V-lea, regiunea devine centrul primului regat franc, a cărui capitală este Tournai. În jurul anului 500, Clovis, regele Francilor, este botezat și mută capitala la Paris. Regiunea este creștinată masiv începând cu anul 630. În timpul lui Carol cel Mare valea râului Meuse este centrul Imperiului Carolingian. În urma Tratatului de la Verdun de la moartea acestuia, regiunea este împărțită între regatele lui Carol cel Pleșuv (comitatul Flandra) și Lothar de-a lungul râului Escaut. După incorporarea Lotaringiei în Sfântul Imperiu Romano-German, pe teritoriul actualei Belgii se dezvoltă fiefuri cvasi-independente: Ducatul Brabant, Ducatul Limburg, Ducatul Luxemburg, Comitatul Hainaut, Comitatul Namur și Principatul Liège. În vest, Comitatul Flandra, cu toate că este un vasal al regelui Franței nu se află sub autoritatea acestuia. Începând din secolul al X-lea numeroase orașe se dezvoltă, în principal în Flandra și de-a lungul râului Meuse. Industria și comerțul, printre altele cu Liga Hanseatică, se dezvoltă, regiunea fiind, împreună cu Italia, una dintre centrele economiei europene. Principalele orașe sunt Bruges, Gent, Ypres și Tournai în vest și Huy, Namur, Dinant și Liège în est. Centrul actualei belgii rămâne pâna la sfârșitul secolului o regiune predominant rurală, orașele din Brabant Bruxelles, Louvain și Malines extinzându-se doar la sfârșitul secolului. Până în 1300 dezvoltarea economică este alimentată de o conjunctură economică favorabilă. Orașele se extind, deseori o a doua centură de fortificații fiind necesară. Expansiunea este frânată în secolul al XIV-lea datorită numeroaselor crize și epidemii de ciumă, în majoritatea orașelor numărul locuitorilor scăzând. Majoritatea orașelor au regăsit nivelul populației din 1300 abia în secolul al XIX-lea. La sfârșitul războiului de o sută de ani teritoriile actualei Belgii, cu excepția Principatului Liège, intră sub dominația Ducilor de Burgundia. La moartea lui Carol cel Curajos în 1477, teritoriile burgunde sunt partajate între Regatul Franței și Sfântul Imperiu Romano-German, Țările de Jos intrând astfel în posesia dinastiei de Habsburg. Carol Quintul se naște în 1500 la Gent și este moștenitor în același timp al Imperiului Habsburgic și al Spaniei. Acesta se consideră a fi flamand și burgund și reușește extinderea Țărilor de Jos la 17 provincii, din Firzia în nord pâna în Flandra și Luxemburg în sud. La moartea acestuia, în urma partiției domeniilor sale între fratele și fiul său, Țările de Jos revin regelui Spaniei, Filip al II-lea, și vor fi numite de aici înainte Țările de Jos Spaniole. În această perioadă, orașul Anvers devansează orașul Bruges ca importanță economică. Aceasta se datorează în parte colmatării râului Zwin, cât și diverselor interese politice și economice. Anvers devine astfel una dintre capitalele economice și financiare din nord-vestul Europei. Sub Filip al II-lea, șapte provincii din nord convertite la calvinism se revoltă și în 1556 își obțin independența sub numele de Provinciile Unite. Teritoriile actualei Belgii, precum și o serie de provincii din sudul actualei Olande, rămân posesii spaniole, aceștia eliminând treptat mișcările protestante din regiune. Aceste conflicte afectează puternic orașul Anvers care își pierde supremația economică, majoritatea populației plecând fie spre Provinciile Unite, fie spre Sfântul Imperiu Romano-Germanic. Foarte repede orașul Amsterdam devine în locul Anvers-ului un centru comercial și economic important. În secolul al XVII-lea, războaiele dintre Franța pe de o parte și Spania și Provinciile Unite pe de altă parte, desenează marte parte a frontierei actuale franco-belgiene. Tratatul de la Utrecht din 1713 de la sfârșitul Războiul de Succesiune a Spaniei marchează sfârșitul dinastiei Habsburg în Spania, Țările de Jos de Sud rămânand însă sub controlul acesteia, însă prin intermediul ramurii austriece. Armata olandeză care controla teritoriile le cedează controlul acestora austriecilor, teritoriile devenind Țările de Jos Austriece. Țările de Jos de sud, denumite din ce în ce mai des în franceză Țările belgiene (Pays belgiques), formează un stat federal format dintr-o serie de provincii semi-autonome, guvernate de către Habsburgi de la Viena. Inițial aceștia preiau instituțiile centrale spaniole de la Bruxelles iar sub regimul Mariei Tereza statul suferă o serie de reforme de centralizare a puterilor. Regiunea cunoaște o dezvoltare a industriilor, minieră în Hainaut și textilă la Gent iar pe plan intelectual și cultural perioada este marcată de deschiderea Academiei regale de științe și litere la Bruxelles. Până în 1740, limba spaniolă este în continuare utilizată în Consiliul Suprem al Țărilor de Jos de la Viena. Acest consiliu devine în 1757 "Biroul Belgian" din cadrul cancelariei austriece, iar în teritoriu, odată cu centralizarea, limba franceză devine din ce în ce mai utilizată, în detrimentul limbilor populare. Actele oficiale sunt totuși redactate în limba regiunii. Principatul Liège, sau Principatul Episcopal Liège, are în mare paret a acestei perioade o existență cvasi-independentă. Acesta era un stat din cadrul Cercului Renano-Westfalian de Jos din cadrul Sfântului Imperiu Romano-German. Era condus de către un Prinț-episcop ce rezida în Liège. Cuprindea mare parte din provinciile actuale belgiene Liège și Limburg, precum și o serie de exclave în alte părți ale Belgiei și Olandei. Principatul nu a făcut pate din cele 17 provincii ale Țărilor de Jos burgunde și nici din Țările de Jos Spaniole, dar politica acestuia era puternic influențată de către Ducele de Burgundia sau de către casa de Habsburg. Revoluția din Liège (franceză Révolution liégeoise, valonă Revolucion lidjwesse sauBinamêye revolucion) este perioada dintre 1789 și 1795, perioadă ce va antrena dispariția Principatului Liège după 8 secole de existență. Conform unor istorici, Revoluția din Liège a fost o imitare a Revoluției Franceze sau chiar a fost parte din aceasta. Astfel Revoluția a început simultan cu cea franceză, a continuat după întoarcerea temporară a principelui; a cunoscut o a doua fază odată cu intervenția trupelor revoluționare franceze în 1792 și o a treia fază odată cu revenirea francezilor în 1794. Astfel revoluția ia sfârșit în 1795 odată cu abolirea principatului și cu incorporarea teritoriului în Republica Franceză. Conform altor istorici, revoluția a avut loc în perioada absenței principelui-episcop, între plecarea acestuia în noaptea dintre 26 - 27 august 1789 pâna la întoarcerea acestuia pe data de 12 februarie 1791. Astfel Revoluția a fost o parte a Revoluției Barbasone desfășurată în Țările de Jos Austriece, revoluție eșuată. Cu toate acestea, scopul revoluției din Liège este unul progresist, menit să genereze schimbări profunde de ordin social și politic, în timp ce Revoluția barbasonă este o contestare a reformelor progresive ale lui Iosif al II-lea. În 1789, o serie de reforme politice și religioase pe care împăratul Iosif al II-lea încercă să le impună provoacă o insurecție reacționară. Statele Generale, consiliul provinciilor Țărilor de Jos, încetează să recunoască autoritatea împăratului. În urma bătăliei de la Turnhout din 24 octombrie 1789 armata imperială se dezintegrează iar în 11 ianuarie 1790 entitățile diferite ale Țărilor de Jos Austriece, ce își declaraseră independența, formează confederația Statelor Unite Belgiene. Discordia dintre partidele catolice și partidele liberale jenează formarea unei armate, astfel că trupele austriece nu întâmpină dificultăți majore în restabilirea autorității austriece în luna octombrie a aceluiași an. În 1792, Principatul Liège, la cererea revoluționarilor refugiați la Paris, împreună cu Țările de Jos de Sud sunt eliberate de către trupele Revoluției Franceze în urma Bătăliei de la Jemmapes. Armata franceză este primită ca eliberatoare de către populație, care a avut de suferit în urma înnăbușirilor revoluțiilor barbasone și din Liege. Un referendum este organizat, referendum ce acceptă unirea teritoriilor cu Franța. Totuși acesta este marcat de un absenteism ridicat. Francezii reorganizează teritoriile sub conducerea lui Louis-Ghislain de Bouteville du Metz care, pentru a permite refacerea finanțelor noii republici franceze, supune teritoriile la un regim fiscal dur. În martie 1793, armata franceză este învisă în bătălia de la Neerwinden: teritoriile fiind reocupate de către austrieci, cu acordul populației. Această restaurare este de scurtă durată, în urma Bătăliei de la Fleurus din 26 iunie 1794, trupele republicane înlătură definitiv regimul austriac. Statele belgiene devin astfel parte a Republicii Franceze începând cu data de 1 octombrie 1795. Principatul Liège este abolit definitiv prin incorporarea acestuia în departamentele Ourthe, Meuse-Inférieure și Sambre-et-Meuse, abolire consfințită prin concordatul dintre Bonaparte și Papa Pius al VII-lea în 1801. Întregul teritoriu este organizat sistematic, încet încet statul francez, devenit între timp Imperiu incorporează toate teritoriile Țărilor de Jos, inclusiv cele ale efemerei Republici Batave. În timpul perioadei franceze, regiunile miniere din sudul Belgiei cunosc o Revoluție Industrială datorită nevoilor miniere ale statului francez. Această regiune devine foarte repede una dintre cele mai industrializate regiuni din Europa. O serie de reforme instituționale progresive sunt de asemenea implementate: administrația, justiția, impozitele, iar Codul Napoleonian este impus. Totuși Războaiele Napoleoniene aduc suferințe noi populației, doar din actuala Provincie Liège 6% din populație moare pe câmpurile de bătălie. Conscripția obligatorie produce numeroase revolte, în special în regiunea flamandă, care este în plus supusă la utilizarea obligatorie a limbii franceze care este singura limbă permisă începând cu anul 1793. Perioada franceză ia sfârșit în 1815 în urma înfrângerii lui Napoléon la Waterloo, desfășurată pe un câmp de la sud de Bruxelles, în apropierea comunei omonime. La Congresul de la Viena din 1815, cele trei mari puteri învingătoare din Războaiele Napoleoniene partajează Europa fără a ține cont de sentimentele naționaliste crescânde și fără a consulta populațiile. Astfel, teritoriile actualelor state Olanda, Belgia și Luxemburg formează un stat tampon în nordul Franței, stat numit Regatul Unit al Țărilor de Jos, o monarhie condusă de Wilhelm I de Orange. Pe data de 18 iulie 1815 regele publică o constituție ce prevede fuziuea celor două state. ïn nord, Statele Generale, acceptă constituția în unanimitate. În sud, propunerea este supusă votului a 1603 notabili belgieni. Dinter aceștia 527 votează pentru și 796 votează împotrivă (dintre care 126 din motive religioase). La numărarea voturilor, cele 280 voturi absente sunt considerate pentru. Același lucru se petrece și cu voturile împotrivă pe considerente religioase, astfel că constituția este acceptată cu 933 voturi pentru și 670 voturi contra. Populația asistă la refacerea Țărilor de Jos de dinainte de 1581, sub forma unui stat protestant, dar udul este puternic opus olandezilor. Primul antagonism este de ordin religios: cei 3,5 milioane de catolici din sud sunt integrați într-un stat condus de 2 milioane de protestanți situați în nord. Declararea libertății religioase este considerată o amenințare de către clerul catolic care se organizează sub forma unei opoziții conduse de episcopul de Gent. Al doilea antagonism este de ordin economic: zonele industriale din sud nu mai au acces la piața franceză și trebuie să facă față concurenței cu Anglia a cărei industrie era mult mai avansată. În plus susținerea din partea regelui a dezvoltării economice a nordului în defavoarea sudului, care a mers până a a frâna dezvoltarea portului Anvers în defavoarea porturilor din nord, a dus la cristalizarea unei opoziții liberale. Tendințele autoritare ale regimului vis-a-vis de libertățile presei și ale clerului catolic, permite cristalizarea în sudul țării o opoziție catolico-liberală. Această opoziție nu se regăsește în nord, catolicii din nord fiind lipsiți de influență iar liberalii fiind fideli regelui. Acesta nu dorește să facă concesii locuitorilor din sud, deoarece, aceștia fiind majoritari, puteau să ajungă să conducă statul, fapt neacceptat nici de către rege, nici de către populația din nord, care este tot timpul foarte fidelă regelui. Astfel revolta belgienilor este inevitabilă, elementul declanșator fiin al doilea val de revoluții din Europa, din anul 1830. Burghezia ia putere în august 1830 și, susținută de toate păturile sociale, declanșează o mișcare de independență față de regimul unui suveran absolutism străin. În această perioadă, chestiunea lingvistică nu era preponderentă. Cu toate că limba oficială era limba neerlandeză, populația valonă nu se simțea amenințată de către un rege francofon și era susținută de o puternică burghezie francofonă. În schimb limbile locale (în special limba germană în Luxemburg) nu sunt deloc protejate. Probleme și acuzații serioase legate de impunerea olandezei ca unică limbă nu apar decât în 1829, cu puțin timp înainte de destrămarea statului. Pe data de 25 august 1830, puțin timp după Revoluția din Iulie din Franța, în orașul Bruxelles are loc o răscoală populară. Mișcările sociale se propagă în sudul țării iar pe data de 27 septembrie trupele guvernamentale evacuează majoritatea provinciilor din sud cu excepția citadelelor Anvers, Maastricht și Luxemburg. De pe 25 septembrie un guvern provizoriu este format iar acesta elaborează o Constituție. Aceata caută un nou rege, dar Ducele de Nemours, fiul lui Ludovic-Filip refuză. O uniune personală sub conducerea regelui Olandei este momentan propusă, dar propunerea este refuzată de către guvern. Pe data de 4 octombrie 1830, guvernul provizoriu declară independența, iar pe data de 3 noiembrie au loc alegeri pentru un Congres național, care adoptă constituția pe data de 7 februarie 1831. Deoarece majoritatea celor 300.000 membri ai colegiului electoral care a ales Congresul provin din burghezie, precum și datorită sentimentelor anti-olandeze și a convingerii că francofonii erau majoritari în noul stat, limba franceză este declarată singura limbă oficială. Pe data de 4 noiembrie 1830 la Londra se deschide o conferință despre viitorul Belgiei. Marile puteri recunosc independența Belgiei pe data de 20 ianuarie 1831. Noul stat devine un regat iar tronul este oferit lui Leopold de Saxe-Coburg-Gotha (un unchi al Regina Victoria) care devine Leopold I al Belgiei, primul Rege al Belgienilor pe data de 21 iulie 1831. Noul stat este declarat neutru. Inițial noul stat deținea și teritoriul actualului Mare Ducat de Luxemburg și provincia olandeză Limburg. În 1839 Țările de Jos recunosc noul stat belgian iar la Londra este semnat un nou tratat ce delimitează frontiera dintre cele două state. Statul Belgian pierde cele două regiuni în favoarea Olandei, dar reușește obținerea reducerii părții sale din datoria publică a Regatului Unit al Țărilor de Jos. Cu toate că tratatul prevedea și libera circulație pe râul Escaut și astfel accesul la mare al portului Anvers, Olanda nu își respectă obligațiile decât în 1863. Frontierele actuale ale Belgiei au fost fixate în 1919 prin Tratatul de la Versailles care acorda Belgiei Cantoanele din Est. În secolul al XIX-lea, datorită rezervelor importante de cărbune și fier, Belgia cunoaște o revoluție Industrială, devenind pentru o perioadă cea de a doua putere industrială mondială în urma Angliei. Esențialul puterii industriale se găsea în Valonia, unde exista deja o tradiție a prelucrării fierului. Regiunea devine astfel cel de al doilea producător mondial de oțel și cărbune. Regele Leopold al II-lea ce îi succedează tatălui său în 1865, primește în 1885 cu titlu privat Statul Independent Congo cu scopul de a asigura o colonie pentru Belgia. Acest teritoriu este actualul stat Republica Democratică Congo care devine domeniul personal al regelui. Acesta îl cedează statului belgian doar în 1908 ca urmare a presiunilor internaționale. Exploatarea bogățiilor Congo-ului sunt atribuite unor agenți ai statului independent sau unor concesionari deveniți între timp celebrii datorită crudității regimului acestora. Indigenii sunt supuși unui regim de muncă forțată și de teroare. Numărul victimelor regimului este actualmente dificil de estimat, estimațiile variează între 6 și 10 milioane persoane. În 1908, datorită presiunilor internaționale, statul belgian primește colonia Congo. Deoarece constituția belgiană interzice cheltuiala de sume în colonii, toate investițiie se realizează fie din fonduri private fie din fonduri proprii ale coloniei. Cu toate acestea Belgia dezvoltă semnificativ Congo-ul, care devine un important producător agricol și minier. Din nefericire populația loală nu beneficiează de dezvoltarea economiei, salariile sunt derizorii iar investițiile sociale foarte limitate. Coexistența dintre indigeni și albi nu este susținută de o politică oficială de apartheid asemănător celui din Africa de Sud, dar este o existență în care cele două comunități duc existențe separate. Numeroase critici se ridică contra acestui sistem, dar în Belgia propaganda colonială are un ton foarte paternalist, ce glorifică misiunea de civilizare desfășurată de statul belgian. În 1914, Germania, aflată în război contra Franței invadează Belgia pentru a ocolii armata franceză prin nord. Violarea neutralității Belgiei provoacă intrarea în război a Regatului Unit. În ciuda așteptărilor strategilor germani, rezistența armatei belgiene este puternică, pentru o perioadă armata germană fiint chiar nevoită să reculeze. Armatei germane i-au trebuit 15 zile pentru a cucerii forturile de apărare a orașului Liège. Armata belgiană sub comanda regelui Albert I se retrage dar continuă să lupte iar uneori chiar contra-atacă. Această rezistență neprevăzută contracarează puternic planurile germanilor care duce la o serie de atrocități din august-septembrie 1914. În cele din urmă țara este ocupată în întregime pe durata întregului război, cu excepția liniei de front de pe râul Yser. Guvernul se refugiează la Sainte-Adresse, la periferia orașului Le Havre. În această perioadă în Congo, armata colonială reușește să obțină victorii importante, împreună cu aliații francezi și englezi, în luptele din coloniile germane din Camerun și din Africa Orientală. La sfârșitul războiului Belgia obține, din partea Ligii Națiunilor, tutela vechilor colonii germane Rwanda și Burundi. Refuzul Germaniei de a plătii reparațiile de război cuvenite Belgiei a avut un efect semnificativ asupra refacerii economiei distruse de război. Marea criză economică din anii 1930 afectează puternic economia Belgiană considerată una dintre cele mai dezvoltate din punct de vedere economic. Din punct de vedere politic, după o perioadă de alianță cu Franța, Belgia redevine stat neutru, odată cu ajungerea la putere a mișcării naziste în Germania. Perioada interbelică este marcată de renașterea naționalismului flamand. Acesta nu este balansat de o memorie națională belgiană. Pentru flamanzi memoria războiului este una inumană datorită comportamentului ofițerilor francofoni. Divizarea armatei în regimente valone și regimente flamande, precum și o politică de neutralitate au făcut ca Belgia, cu toate că dispunea de o armată de două ori mai mare decât în 1914, să nu poată face față unei noi invazii germane. Din punct de vedere cultural, în perioada interbelică se dezvoltă mișcările expresioniste flamande și suprarealiste. De asemenea benzile desenate devin foarte populare, numeroși artiști belgieni devenind desenatori faimoși de benzi desenate, ceea ce a dus la o cultură aparte a acestora în Belgia. În 1940, Belgia este din nou ocupată, de această dată de către trupele Germaniei Naziste. După ce a desfășurat lupte de rezistență, uneori considerate ca disperate, după 18 zile, regele Leopold al III-lea decide să capituleze, în ciuda opoziției guvernului refugiat la Londra. Decizia regelui este considerată de o parte a opiniei publice drept o trădare, în timp ce alții au salutat voința regelui de a se solidariza cu trupele capturate de către ocupant. Regele rămâne în Belgia ca prizonier de război, în timp ce marea majoritate a armatei belgiene este dusă în captivitate. Faptul că majoritatea prizonierilor flamanzi au fost eliberați imediat, în timp ce soldații valoni au rămas prizonieri până la sfârșitul războiului a generat tensiuni intracomunitare la sfârșitul războiului. Acțiunile regelui din perioada războiului au fost contestate puternic. Acesta, cu toate că nu își exersa funcțiile oficiale, s-a întâlnit cu cancelarul Adolf Hitler la sfârșitul lui 1940 și a păstrat legături cu administrația instalată de ocupantul german. Mișcarea belgiană de extremă dreapta facistă, Rexismul, își pierde din suport în partea valonă dar mișcarea flamandă Uniunea Națională Flamandă câștigă suport. Colaborarea militară este prezentă dub forma a două divizii Waffen SS, una valonă și una flamandă care combat pe Frontul de Est. Din punct de vedere al sabotajelor efectuate, rezistența în partea valonă pare să fie mai puternică, dar aceasta este datorată și infrastructurii economice mai dezvoltate aici. De asemenea ideologia politică conservatoare și influențată de naționalismul local din Flandra face ca populația acesteia să fie mai puțin dornică de luptă contra germanilor decât în partea valonă. Aceasta, colaborată cu eliberarea prizonierilor flamanzi, face ca starea de spirit în timpul războiului să fie complet diferită în cele două părți ale țării. Este de notat faptul că Congo-ul Belgian a susținut trupele aliate pe parcursul războiului, furnizându-le acestora numeroase materii prime, printre care Uraniul utilizat pentru bombele de la Hiroșima și Nagasaki. Încă de dinaintea sfârșitului războiului, guvernul belgian în exil semnează un acord de cooperare economică cu vecinii Olandezi și Luxemburghezi, ceea ce a dus la formarea uniunii economice Benelux în 1944. La sfârșitul războiului, traumatizată de cele două ocupații din ultimele războaie, Belgia este unul dintre promotorii cei mai fervenți ai securității colective în cadrul parteneriatului atlantic, ce a dus la formarea Organizației Tratatului Atlanticului de Nord a cărui membru este din 1949. Din 1966 în urma retragerii Franței din structurile de comandă comune, sediul OTAN este situat la Bruxelles. În 1952 Belgia este unul dintre membrii fondatori ai Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului iar în 1957 în urma semnării Tratatului de la Roma Belgia este unul dintre membrii fondatori ai Comunității Economice Europene, precursorul Uniunii Europene. Bruxelles este una dintre cele trei capitale ale acesteia, orașul găzduind majoritatea instituțiilor principale. Disputa asupra conduitei regelui Leopold al III-lea în timpul războiului a cauzat o polemică intensă și a cauzat chiar mișcări sociale de protest. În 1950, este organizat un referendum pe chestiunea revenirii regelui. În Flandra cotul a fost șajoritar în favoarea întoarcerii acestuia, dar în Valonia majoritatea s-a ronunțat împotrivă. Cu toate că la nivel național voturile pentru au fost majoritare, decizia regelui de a reveni a provocat numeroase incidente insurecționale în Valonia ceea ce face ca regele să abdice în favoare fiului său Badouin I în 1951. Cu toate că această acțiune a permis revenirea la o situație politică normală, chestiunea regală a însemnat ruptura definitivă a curentului unitarist în politica belgiană. După patru ani de efervescență naționalistă și în urma revoltei din 4 ianuarie 1959 guvernul Belgian fixează data de 30 iunie 1960 ca datăde acordare a independenței Congo-ului. Partidele puternic anticoloniale câștigă alegerile legislative și prezidențiale organizate, Joseph Kasa-Vubu fiind ales președinte iar Patrice Lumumba devine prim ministru. Pe data de 30 iunie 1960, colonia Congo devine independentă după doar 6 luni de pregătire. În criza politică ce a urmat acestei date, criză care a durat timp de 5 ani, Belgia, pentru a-și păstra interesele economice, a jucat un rol important, dar în același timp ambiguu, care a dus la asasinarea lui Lușușba și la instaurarea regimului autoritar al lui Mobutu Sese Seko. Regimul corupt al acestuia va plonja Congo-ul, rebotezat Zair, într-o mizerie economică și un război civil. La sfârșitul războiului, politicile economice Keynesiene au fost deosebit de influente în Belgia. Anularea datoriei publice a permis derularea a numeroase proiecte de dezvoltare a infrastructurii, aceasta fiind perioada în care autostrăzile belgiene au fost construite. Datorită distrugerilor mai importante ale războiului și a caracterului agrar mai pronunțat Flandra a beneficiat mai mult de pe urma Planului Marshall și a ajutoarelor predecesorilor Uniunii Europene. Anii 60 și 70 au marcat o schimbare a situației economice. Flandra devine treptat regiunea cea mai productivă din punct de vedere economic în timp ce Valonia este cuprinsă de o criză economică datorită deindustrializării regiunilor dominate de industria grea. Cauzele acestui declin sunt de asemenea și un sindicalism puternic și caracterul intervenționist puternic al autorităților publice. La începutul anilor 1980 țara a trecut printr-o perioadă dificilă datorită deteriorării performanțelor ecnomice și a reformelor economice neglijate. Un program de impulsionare a creșterii economice prin încurajarea exporturilor a dus la creșteri economice importante pe parcursul anilor 80. Cu toate acestea datoria publică s-a ridicat la cote alarmante, atingând 130% din PIB în 1992. O serie de politici economice de reduceri drastice a cheltuielolor au dus la reducerea importantă a acesteia, lucru ce a permis accesul Belgiei la Zona Euro în 2001. Sub presiunile comune ale mișcările flamande și valone, Belgia evoluează treptat spre un stat din ce în ce mai federalizat. Centrul puterii politice se deplasează treptat spre Flandra care a constituit totdeauna majoritatea populației. În 1962 o serie de frontiere lingvistice sunt definite, iar partidele naționale se separă de- alungul acetor frontiere. Din 1963 țara este divizată în 4 regiuni lingvistice: una olandeză, una franceză, una germană și regiunea orașului Bruxelles bilingvă. În 1968 o serie de "războaie lingvistice" ajung la apogeu odată cu împărțirea Universității Catolice din Louvain în Katholieke Universiteit Leuven și Université catholique de Louvain. O serie de reforme instituționale sunt efectuate, acestea transformând statul unitar într-o federație. Constituția este rectificată în 1993 pentru a adăuga noile structuri ale statului federal. Acesta este rganizat sub forma a trei regiuni și trei comunități: Flandra, Valonia și Regiunea Capitalei Bruxelles respectiv Comunitatea flamandă din Belgia, Comunitatea franceză din Belgia și Comunitatea germanofonă din Belgia. SURSĂ: Wikipedia.

Numele său de botez a fost Giovanni (Ioan). Giovanni Bernardone s-a născut în 1182, la Assisi, fiul lui Pietro Bernardone și a donnei Pica. La botez, donna Pica și-a numit pruncul Ioan, tatăl însă – abia întors dintr-o călătorie de afaceri, cum era negustor de stofe, obiecte de artă și de bijuterii – renumește pruncul Francisc (foarte probabil, recunoștință pentru călătoria negustorească în Alsacia). Anii tinereții zvăpăiate i-a împărtășit cu cei de-o vârstă cu el și de aceeași treaptă socială, participând chiar la ciocnirile armate ale comunei natale; astfel, de exemplu, în 1202, cu ocazia războiului deschis între Perugia și Assisi. Armatele rivale dau piept în piept la Collestrada. Victoria este de partea peruginilor. Între locuitorii din Assisi luați prizonieri s-a numărat și Francisc, rănit. Va rămâne prizonier de război la Perugia mai bine de un an. Către sfârșitul anului 1203, din cauza bolii care se înrăutățea (considerat pe moarte) și probabil pentru o oarecare sumă de bani – răscumpărare plătită de Pietro Bernardone – a fost eliberat. Vindecat de boala îndelungată (prin 1204/1205), Francisc pare că a rămas pradă unei profunde neliniști interioare, mai ales cu privire la viitorul său. Al 24-lea an al vieții sale (1205) înseamnă pentru Francisc și începutul convertirii: abandonarea prietenilor de mai înainte; o viață de rugăciune mai intensă; întâlnirea cu leprosul căruia îi sărută rănile; vocea lui Cristos care-i vorbește din crucea din San Damiano; pelerinajul la Roma și prima experiență de sărăcie voluntară. Convertirea lui a însemnat o schimbare radicală a vieții. Izvoarele pun la originea acestei convertiri diferite evenimente: o reevaluare a propriei vieți ca urmare a bolii; un vis tainic în ajunul unei noi expediții militare spre sud, împotriva împăratului (visul de la Spoleto, în care Isus l-a întrebat: Francisc, ce este mai valoros să slujești Regele sau pe slujitorul regelui?); întâlnirea cu Răstignitul din bisericuța San Damiano (Sfântul Damian), unde Cristos Domnul i-a zis: Francisc, mergi și repară casa mea, care se ruinează; însuși Francisc, în Testament, amintește cauza convertirii sale, doar că el numește alt eveniment: întâlnirea cu leproșii și slujirea lor (Domnul mi-a dat mie, fratelui Francisc, să încep a face pocăință astfel: când eram în păcate mi se părea amar lucru să văd leproșii, și Domnul însuși m-a condus printre ei și cu ei am fost milostiv. Și îndepărtându-mă mai apoi de la ei, ceea ce mi se părea amar mi-a fost schimbat în dulceață a sufletului și a trupului. După aceea, am mai stat puțin și am ieșit din lume (Testament, scris 1226: . 110). Urmează renunțarea la bunurile pământești și autodezmoștenirea, deoarece tatăl său era potrivnic noilor sale alegeri și, în schimbul luxoaselor haine de mai înainte, îmbracă „il saio” (zdreanța), haina celor mai săraci dintre săraci (acest saio este și originea tunicii franciscane); renovarea a trei bisericuțe (San Damiano, San Pietro della Spina și Porziuncola). După o scurtă ședere în mănăstirea San Verecondo din localitatea Vallingegno, se îndreaptă spre Gubbio, unde găsește ospitalitatea lui Giacomello Spadalonga iar el, personal, se pune în slujirea leproșilor din lazaretul de la Vittorina. În mod cert, toate acestea se petrec în 1206. În 1208 Francisc este din nou la Assisi; în primăvară ascultă la Porțiuncula, Evanghelia Liturghiei votive în cinstea Apostolilor. Auzirea acestui text evanghelic a cristalizat în el vocația apostolică și evanghelică, drept care s-a dedicat unei vieți de blândețe, de smerenie și de mărturisirea evanghelică directă („vivere secundum formam sancti Evangelii” = viețuirea conform formei de viață a sfintei Evanghelii); în chiar același an se adună în jurul său primii însoțitori ce au ales ca el și cu el sărăcia radicală și munca manuală ca mijloc de susținere: cererea pomenii era concepută ca un mod de a beneficia din „masa Domnului” numai în cazul în care el sau frații săi nu găseau, din muncile umile, plată suficientă ca să supraviețuiască; în felul acesta s-a format nucleul Primului Ordin Franciscan. Prima regulă a acestei fraternități a fost aprobată oral, în 1210, de papa Inocențiu al III-lea, care după mai multe ezitări i-a îngăduit lui Francisc și fraților săi posibilitatea de a predica (activitate de la care – în mod tradițional – laicii erau excluși). În 1212 grupului lor li s-a alăturat Clara de Assisi (avea pe atunci doar 18 ani), care a pus bazele unei ramuri feminine a mișcării. După 1210 Francisc a accentuat tonul misionar al activității sale, dând naștere unei vaste opere de predicare itinerantă (mai întâi în Italia centrală), primind în Ordin un număr tot mai mare de frați, astfel încât, în 1219, a ajuns să primească o misiune de mărturie evanghelico-profetică pe lângă Sultanul Abd al-Malik (o misiune concepută în mod total divers și opus logicii cruciadelor, care, pe atunci, erau în toi). Ascultarea și sărăcia, simplitatea și refuzul oricărui privilegiu, umilința și egalitatea între oameni au rămas temele fundamentale ale mesajului său de reînnoire spirituală, care, de fapt, a devenit și un sistem al reînnoirii Bisericii, chiar dacă Francisc nu avea direct în vedere o astfel de reformă: atitudinea lui a fost întotdeauna de mare discreție și respect față de ierarhia bisericească, chiar și atunci când îi simțea modelele stranii și străine. Această perioadă a fost marcată și de tensiuni puternice, atât printre frații săi (care-l urmau), cât și între ei și Curia Romană, care, în ascultare, le cerea să preia una din formele de viață călugărească deja existente. Francisc dorea cu toată puterea sa să se ferească de tot ceea ce ar fi putut să-i confere un privilegiu oarecare, iar haina clericală și cea călugărească erau în totală contradicție cu idealul său de a fi cel mai mic dintre cei mici. Reticența curiei, pe de altă parte, provenea din prudență, întrucât evoluțiile ne-ortodoxe (sau chiar eretice) a acestor mișcări pauperistice ale vremii erau reale și puternice. Din ascultare, Francisc a acceptat o astfel de viață, deși voia să păstreze cât mai mult revelația originară a viețuirii evanghelice între cei mai neînsemnați. Din acest motiv nici n-a voit să primească călăuzirea directă a ordinului, care prindea viață, ca urmare a aprobării regulei așa-zise Regula bullata, scrisă cu consultarea cardinalului Ugolino în 1223. În septembrie 1224 Francisc a primit stigmatele pe Monte Alverna. A murit doi ani mai târziu, epuizat de boală și aproape orb. Înainte de a muri a compus Cântarea fratelui soare, cunoscută și drept Cântarea făpturilor, unul din primele imnuri în limba italiană. Simțind moartea aproape, și-a exprimat două dorințe: să fie anunțată doamna Iacoba (pe care, de altfel, o numea „fratelo Iacoba”), care să-i aducă un fel de prăjituri pe care le pregătea ea și care îi plăceau lui Francisc; a doua dorință a fost, mai întâi, să fie îmbrăcat cu un „saio” de împrumut, mai apoi a cerut să fie pus gol-goluț pe pământul gol. Francisc a lăsat vreo treizeci de scrieri, scurte, de altfel, scrise în dialectul umbrian. În afară de cele două Reguli monastice (prima neaprobată de papă din cauza austerității prea mari, cea de-a doua aprobată și care constituie și azi baza Ordinului Franciscan), între scrierile sale sunt „Admonitiones”, 10 scrisori, „Salutatio virtutum” (Omagiul virtuților), Laudes, o Salutatio B. Virginis (Omagiul Preacuratei Fecioare) și, în sfârșit, Cântarea fratelui soare, un imn de laudă adresat lui Dumnezeu și creației sale. Pentru înțelegerea mesajului său este de folos scurtul Testament, datat în 1226, în ultimele zile ale vieții. SURSĂ: Wikipedia.

Palau, după numele său oficial Republica Palau, este o țară insulară aflată în Oceanul Pacific, la 800 km est de Filipine. Câștigându-și independența în anul 1994, Palau este una dintre cele mai mici și mai tinere țări. Palau este constituită din 16 state: Aimeliik, Airai, Angaur, Hatohobei, Kayangel, Koror, Melekeok, Ngaraard, Ngarchelong, Ngardmau, Ngaremlengui, Ngatpang, Ngchesar, Ngiwal, Peleliu și Sonsorol. Palau este unul din cele mai mari puncte de atracție pentru scufundătorii din întreaga lume. Blue Corner, Turtle Cove și Drop Off sunt numai câteva dintre locurile renumite pentru scufundători. Primii locuitori au sosit probabil din Indonezia și Insulele Filipine. Primul european care a vizitat aceste meleaguri a fost Fernando Magellan, în anul 1521. Dar britanicii au fost cei care au dominat comerțul până în anul 1885, când Papa Leon al XIII-lea a recunoscut revendicările Spaniei asupra Insulelor Caroline. Spania a controlat teritoriul până în 1899, când l-a vândut Germaniei. Germanii au introdus producția de nuci de cocos și mineritul de fosfați, și au ajutat la eradicarea epidemiilor de dizenterie și gripă, care reduseseră populația de la circa 40.000 la circa 4.000. Japonia a ocupat teritoriul în 1914, dezvoltând industria mineritului, a pescuitului și agricultura. În 1938, a devenit un teritoriu militar închis. A fost locul unor lupte crâncene în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. La 18 iulie 1947, Consiliul de Tutelă al Națiunilor Unite a pus Teritoriul de tutelă al Insulelor Pacifice, inclusiv Palau, sub admninistrația SUA. Tutela a luat sfârșit la 1 octombrie 1994, când Acordul Liberii Asocieri cu Statele Unite al Americii (aprobat de către alegătorii palaueni) a intrat în vigoare, făcând ca Palau să devină o țară independentă, în asociație cu SUA. SUA răspunde de apărarea teritoriului și îi dă ajutor economic. În schimb, SUA are dreptul să aibă vase militare (inclusiv cu propulsie nucleară) în Palau timp de 50 de ani. Populația este formată dintr-un amestec de rase polineziene, malaeziene și melaneziene. Circa 65% din populație sunt creștini (49% dintre ei fiind romano-catolici), iar 8,8% sunt modekngei (religie autohtonă). Culturile principale sunt nucile de cocos, copra, cassava, cartofi dulci. Industria principală este turismul. Resurse naturale: păduri, minerale (în special aur), produse de mare. SURSĂ: Wikipedia.

Charles Cros (n. 1 octombrie 1842, Fabrezan, Languedoc-Roussillon, Franța – d. 9 august 1888, Paris, Franța) a fost un poet și inventator francez, considerat precursor al simbolismului. A inventat o variantă a gramofonului și a contribuit la dezvoltarea tehnicii fotografice. SURSĂ: Wikipedia.

Nurhaci (Manciuriană:ᠨᡠᡵᡤᠠᠴᡳ Moellendorff: nurgaci, chineză simplificată: 努尔哈赤, chineză tradițională: 努尔哈赤; pinyin: Nǔ'ěrhāchì, alternativ Nurhachi, 1559 – 30 septembrie 1626) a fost un important șef de clan, jurchen, care s-a remarcat la sfârșitul anilor secolului al XVI-lea în Manciuria. Nurhaci făcea parte din clanul Aisin Gioro, și a domnit de la 1616 până la moartea sa, în septembrie 1626. Nurhaci a unit și reorganizat diversele triburi jurchene (mai târziu "manciuriene"), a consolidat sistemul militar de Opt Steaguri și în cele din urmă a lansat un asalt asupra dinastiei Ming și a regatului coreean Joseon. Cucerirea provinciei Liaoning, din nord-estul Chinei, a pus bazele cuceririi restului teritoriului Dinastiei Ming, de către urmașii săi, care vor întemeia dinastia chineză Qing în 1644. El este creditat cu întocmirea alfabetului limbii manciuriene. SURSĂ: Wikipedia.

Ce partid politic susţii? Acesta este un sondaj de opinie, vă rugăm să vă argumentaţi alegerea o singură dată printr-un Reply la acest topic. Cine răspunde de două ori primeşte un avertisment verbal. Posturile simpliste vor fi sancţionate cu un avertisment verbal, iar cele injurioase/provocatoare cu un avertisment. Asiguraţi-vă că aţi citit Regulamentul Sondajelor înainte de a posta!