Jump to content

[9 aprilie] 1940 - Operațiunea Weserübung


BIS aka OldNab
 Share

Recommended Posts

Imagini pentru weserubung operation

 

 

 

 

 

Motivele Germaniei pentru a invada cele două țări au fost numeroase. În primul rând, industria germană era dependentă de importul minereurilor de fier din Suedia. Acestea erau transportate prin portul Narvik, din Norvegia. Controlul coastei norvegiene putea permite Aliaților să implementeze o blocadă eficientă împotriva Germaniei. Această blocadă putea crea dificultăți strategice pentru forțele germane. Ocuparea Norvegiei a permis Germaniei să controleze mările din apropiere și să organizeze viitoare operațiuni folosind submarine germane împotriva Marii Britanii.

 

Operaţiunea Weserübung a fost numele de cod al planului german de invadare a Norvegiei şi Danemarcei.

 

Pauza de şase luni între conflictul la sol din campania poloneză şi brusca invadare de către Hitler a Danemarcei şi Norvegiei este cunoscută sub numele de Războiul Ciudat. În Vest, nu au avut loc prea multe evenimente la sol şi în aer în acea perioadă. Astfel, opinia publică din Marea Britanie şi din Franţa a fost amăgită să creadă că, pentru ei, războiul nu era, de fapt, o chestiune de viaţă şi de moarte.

 

Cea mai mare victorie a Marinei Regale, în timpul Războiului Ciudat, a fost scufundarea cuirasatului de buzunar german Admiral Graf Spee. Conducându-şi operaţiunile în largul apelor din America de Sud, căpitanul Hans Langsdorff a scufundat zece nave britanice. În bătălia de la River Plate, nava germană a ţinut piept tunurilor de 203.2 milimetri ale crucişătorului HMS Exeter. De asemenea, a rezistat şi tunurilor de 152.4 milimetri ale crucişătorului uşor HMS Ajax şi ale crucişătorului neozeelandez HMS Achilles. Graf Spee le-a avariat destul de grav pe primele două.

 

Hitler a ordonat OKW-ului, Comandamentul Suprem al armatei germane, începerea unor planuri preliminare de invazie a Norvegiei după cucerirea Poloniei. Acest plan, intitulat „Studie Nord“ avea în vedere participarea la conflict doar a unei singure divizii de parașutiști germane.

 

Avioanele Aliaţilor au aruncat mine în Canalele Norvegiene, în căile navigabile adânci şi adăpostite dintre fiorduri şi în insulele aflate de-a lungul coastei, din Stavanger până la Capul Nord. Aliații au făcut acest lucru în speranţa de a constrânge navele germane încărcate cu minereu să intre în Marea Norvegiei. Acolo, Marina Regală putea să le scufunde. Aceste acțiuni au purtat oficial denumirea de Operațiunea Wilfred.

 

Primele nave germane au pornit înspre coasta Danemarcei. Datorită poziţiei sale în Marea Baltică, zona era importantă pentru controlul naval al porturilor majore, atât ruseşti, cât şi germane. Ţara fiind mică şi relativ plată, era ideală pentru tipul de război purtat de forţele germane. Micile forţe armate daneze nu erau capabile să ofere o rezistenţă solidă.

 

Corpul de Armată 21, sub comanda generalului Nicolaus von Falkenhorst, a început operaţiunile de invazie a Norvegiei. Principala forţă combativă era transportată spre ţărmurile norvegiene. Concomitent, trupe de parașutiști germani aveau să aterizeze pe aeroporturile din Oslo şi Kristianstadt, precum şi în perimetrul bazei aeriene de la Sola. Acest act a constituit primul atac aeropurtat din istoria omenirii.

 

Răspunsul Aliaţilor la invazia germană a fost destul de prompt, însă, hazardat şi extrem de dezorganizat. Planurile au fost schimbate de mai multe ori, în timp ce erau aplicate. Acest lucru a produs confuzie şi, uneori, haos. Trupele britanice, care erau îmbarcate pentru invazia din Norvegia, trebuiau să fie debarcate în Scoţia, astfel încât crucişătoarele de linie să poată fi urmărite.

 

Aliaţii au debarcat la 200 de kilometri nord de Trondheim, la Namsos, şi la 305 kilometri sud de acest punct, la Åndalsnes. Aliații au sperat să poată traversa deşerturile înzăpezite care se întindeau între cele două localități şi să pună mâna pe Trondheim de pe uscat. Conducătorul Amiralității britanice, generalul-maior Frederick Hotblack, a fost pus la curent în privinţa acestei operaţiuni la sediul Amiralităţii. Ulterior, acesta a suferit un infarct pe bulevardul The Mall, în drumul de întoarcere spre clubul său. Avionul succesorului său s-a prăbuşit în drum spre Scoţia.

 

Cu toate că artileria din fortăreaţa Oscarburg, de lângă Oslo, scufundase crucişătorul Blücher, una dintre foarte puţinele victime ale tunurilor de coastă din cel de-al Doilea Război Mondial, capitala Norvegiei a căzut.

 

La Narvik, forţa Aliată care a debarcat la Harstad, în insulele Lofoten, avea să numere în curând 20 000 de soldaţi, faţă de cei 4 000 de germani care se aflau acolo. Cu toate că relaţia dintre Aliaţi a funcţionat bine, relaţiile dintre armata britanică şi marina aceleiaşi ţări s-au scurtcircuitat la Narvik. Acest lucru s-a întâmplat pentru că, în mod neverosimil, acţionau sub ordine contradictorii. Amiralul flotei, contele de Cork şi Orrery, a primit ordinul de a cuceri Narvikul cu orice preţ. Concomitent, comandantul forţelor de uscat, generalul-maior Pierse Mackesy, a fost autorizat să aştepte dezgheţul înainte de a cuceri oraşul.

 

Operațiunea Weserübung a fost un succes major pentru Germania. Germania a luat prin surprindere Norvegia, și, mai ales, Danemarca, care a fost înfrântă în numai câteva ore. După terminarea operațiunilor militare din cele două țări, a urmat o perioadă de ocupație militară pe durata războiului.

 

Odată ce Franţa a căzut, germanii au intrat în posesia câmpurilor de zăcământ de fier din Alsacia-Lorena şi a porturilor de la Atlantic. Acestea au luat locul celor din Gällivare şi Trondheim. Însă, aproximativ 201.000 de kilometri pătraţi de teritoriu norvegian aveau nevoie în continuare de garnizoane pentru o bună parte din război. Aceste garnizoane trebuiau să adăpostească cel puţin 12 divizii germane, totalizând în jur de 350.000 de oameni.

 

Invazia germană a Danemarcei a legitimat capturarea de către Aliaţi a Reykjavikului şi a insulelor Feroe, din luna următoare. Acolo, au fost asigurate baze aeriene vitale pentru campaniile antisubmarin din Bătălia Atlanticului. După campania dezastruasă din Norvegia și Danemarca, guvernul lui Neville Chamberlain a fost nevoit să își depună mandatul. Astfel, Winston Churchill a devenit noul prim-ministru al Marii Britanii.

 

 

SURSĂ: History Lapse.

Edited by BIS aka OldNab
Link to comment
Share on other sites

Guest
This topic is now closed to further replies.
 Share

×
×
  • Create New...

Important Information

We have placed cookies on your device to help make this website better. You can adjust your cookie settings, otherwise we'll assume you're okay to continue.