Dispunerea măsurilor asigurătorii nu restrânge dreptul de proprietate privată

[F4L John]

 

Dispunerea măsurilor asigurătorii au ca scop evitarea ascunderii, distrugerii, înstrăinarii sau sustragerii de la urmărire a bunurilor care pot face obiectul confiscării speciale sau al confiscării extinse.

 

Art. 249 C. procedură penală prevede că procurorul, în cursul urmăririi penale, judecătorul de cameră preliminară sau instanţa de judecată, din oficiu sau la cererea procurorului, în procedura de cameră preliminară ori în cursul judecăţii, poate lua măsuri asigurătorii, prin ordonanţă sau, după caz, prin încheiere motivată, pentru a evita ascunderea, distrugerea, înstrăinarea sau sustragerea de la urmărire a bunurilor care pot face obiectul confiscării speciale sau al confiscării extinse ori care pot servi la garantarea executării pedepsei amenzii sau a cheltuielilor judiciare ori a reparării pagubei produse prin infracţiune.

Potrivit ultimelor noutăţi legislative acest articol de lege a făcut obiectul unei excepţii de neconstituţionalitate.

 

În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate s-a susţinut că dispoziţiile art. 249 din Codul de procedură penală încalcă prevederile constituţionale referitoare la dreptul de proprietate privată şi la restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi, în măsura în care restrângerea exerciţiului dreptului de proprietate, prin luarea măsurii asigurătorii, nu este limitată în timp.

 

Se consideră că textul de lege criticat ar trebui să prevadă o perioadă rezonabilă pentru care să poată fi instituite măsuri asigurătorii asupra bunurilor unei persoane. În acest sens arată că, prin modul în care sunt redactate, dispoziţiile art. 249 din Codul de procedură penală nu vizează configurarea normativă a conţinutului şi a limitelor dreptului fundamental de proprietate privată, ci reglementează o restrângere şi chiar o imposibilitate de exercitare a acestui drept, restrângere care nu este conformă cu prevederile art. 53 din Constituţie.

 

Se susţine că nu este îndeplinită condiţia ca restrângerea să fie proporţională cu cauza, având în vedere că măsura sechestrului asigurător se menţine atât timp cât durează procesul penal şi nu poate fi supusă controlului decât o singură dată, pe calea contestaţiei. Arată că principiul proporţionalităţii, consacrat de prevederile art. 53 din Legea fundamentală, presupune caracterul excepţional al restrângerilor exerciţiului drepturilor sau al libertăţilor fundamentale, ceea ce implică, în mod necesar, şi caracterul lor temporar.

 

Curtea Constituţională a reţinut că măsurile asigurătorii sunt măsuri procesuale cu caracter real care au ca efect indisponibilizarea bunurilor mobile şi imobile care aparţin suspectului, inculpatului, persoanei responsabile civilmente sau altor persoane, prin instituirea unui sechestru asupra acestora în vederea confiscării speciale, a confiscării extinse, executării pedepsei amenzii sau a cheltuielilor judiciare ori acoperirii despăgubirilor civile.

 

Aceste măsuri au caracter provizoriu, având rolul de a preveni ascunderea, distrugerea, înstrăinarea sau sustragerea de la urmărire a bunurilor care ar putea să asigure repararea prejudiciului cauzat prin infracţiune, plata amenzii, a cheltuielilor judiciare sau realizarea confiscării, dispuse prin hotărâre judecătorească rămasă definitivă.

 

Măsurile asigurătorii se dispun de procuror, în cursul urmăririi penale, din oficiu sau la cererea părţii civile, prin ordonanţă motivată, de judecătorul de cameră preliminară sau de instanţa de judecată în timpul procesului penal, la sesizarea procurorului, a părţii civile sau din oficiu, prin încheiere motivată, producându-şi efectele de la momentul dispunerii până la momentul pronunţării hotărârii definitive în dosarul penal.

 

Curtea a constatat că sechestrul este o măsură asigurătorie de drept penal, iar nu o sancţiune penală, care poate fi dispusă împotriva persoanelor care au săvârşit fapte prevăzute de legea penală, dar nu ca o consecinţă a răspunderii penale, nedepinzând de gravitatea faptei săvârşite, neavând, aşadar, caracter punitiv, ci eminamente preventiv. De altfel, potrivit art. 107 alin. (3) din Codul penal, măsurile de siguranţă se pot lua şi în situaţia în care făptuitorului nu i se aplică o pedeapsă.

Excepţia de neconstituţionalitate a fost respinsă prin Decizia nr. 146/2018 publicată în Monitorul Oficial nr. 455/2018.

 

Prin urmare, dispoziţiile art. 249 din Codul de procedură penală nu aduc atingere prevederilor art. 44 din Constituţie, întrucât, deşi reglementează o limitare a dreptului de proprietate privată, afectând atributul dispoziţiei juridice şi materiale asupra bunurilor indisponibilizate – pe întreaga durată a procesului penal, până la soluţionarea definitivă a cauzei – această limitare este una permisă, având în vedere că se aplică în mod nediscriminatoriu, este justificată de un interes general, este necesară obiectivului urmărit de legiuitor şi este proporţională cu scopul propus.

 

 

Articol preluat integram de pe lexcafe.ro