Poate instanța de judecată să rețină direct prin hotărârea de condamnare o circumstanță atenuantă sau agravantă fără ca mai înainte să fi pus în discu

[Madalin]

 

Condițiile sociale actuale sunt deosebite. Pandemia Coronavirus ne-a surprins pe toți, cu griji în absolut toate domeniile importante, care îndeplinesc nevoi de bază și dorințe pe care ne-am obișnuit să ni le satisfacem ușor. Însă, o asemenea perioadă are și plusurile ei. Probabil, libertatea de mișcare restrânsă ne-a pus în poziția în care, din dorință sau din pură plictiseală (deși, cândva, o persoană cu adevărat deosebită mi-a spus că „un om inteligent, niciodată nu se plictisește!”), trebuie să reflectăm mai mult cu privire la aspectele cu adevărat importante ale vieții.

 

Într-una din zilele trecute, s-a declanșat telefonic o mică „dispută juridică” între subsemnatul și un drag prieten, magistrat. Am încercat să-l conving că, ipotetic, s-ar putea reține, direct prin hotărârea de condamnare, o circumstanță atenuantă, întrucât aceasta este în favoarea inculpatului. Nu știu dacă l-am convins însă, oricum, o asemenea dezbatere va rămâne la nivelul pur teoretic, șansele ca dialogul nostru să fie pus inclusiv pe tapetul juridic clasic, oficial și înstituționalizat, fiind inexistente. Ca un adevărat profesionist, sunt sigur că va uza de dispozițiile art. 66 din Noul Cod de procedură penală.

 

Pentru a putea răspunde într-o manieră judicioasă cu privire la această chestiune trebuie să parcurgem mai multe etape, rolul demersului nostru fiind acela de a putea oferi un răspuns cât mai apropiat de realitatea juridică actuală.

 

În primul rând, trebuie să avem în vedere noțiunea de Obiectul judecății.

 

După cum bine cunoaștem, judecata în primă instanță trebuie să dea o rezolvare integrală fondului cauzei. În acest sens, instanța învestită cu judecarea cauzei are obligația să se pronunțe cu privire la toate aspectele care formează obiectul judecății, aspecte care se circumscriu noțiunilor de „fapte”, respectiv „persoane”, indicate în actul de sesizare a instanței. Conflictul de drept penal, care face obiectul judecății în primă instanță, „este obiectiv limitat la fapta care l-a generat și la persoanele între care s-a ivit. El este adus în fața organelor judiciare prin promovarea acțiunii penale din oficiu. (…) Fără aducerea lui în justiție, conflictul de drept penal nu poate face obiectul judecății. Această limitare decurge din principiul că instanța nu se poate sesiza, de regulă, din oficiu, cu judecarea și soluționarea unui conflict de drept penal, trimiterea în judecată, deci aducerea acestui conflict în justiție fiind atributul aproape exclusiv al procurorului”.

 

De regulă, actul de investire a instanței îl reprezintă rechizitoriul procurorului. Din cuprinsul acestuia trebuie să rezulte în mod neechivoc voința de a sesiza instanța cu anumite fapte, săvârșite de anumite persoane. Potrivit Codului de procedură penală actual, obiectul judecății se raportează la fapta și persoana arătate în cuprinsul actului de sesizare a instanței: rechizitoriu sau încheierea de începere a judecății.

 

Spre deosebire de vechea reglementare, Noul Cod de procedură penală nu îi mai atribuie rechizitoriului caracterul de act de inculpare. Această limitare are ca efect inaptitudinea funcțională a instanței de fond de a judeca alte fapte și/sau persoane cu privire la care ar reieși date în cursul cercetării judecătorești, chiar dacă între acestea și faptele și persoanele deduse judecății ar exista o legătură substanțială. În asemenea cazuri, instanța va trebui să sesizeze procurorul în vederea efectuării urmăririi penale și, eventual, a trimiterii în judecată a făptuitorilor, însă într-un dosar distinct. Bineînțeles, și reprezentantul Ministerului Public are posibilitatea dacă nu obligativitatea de a uza de aceste prerogative.

 

Acesta este și considerentul pentru care, în actuala legislație, sfera organelor judiciare care pot dispune extinderea urmării penale implicit extinderea acțiunii penale cu privire la aspecte noi este una limitată. De altfel, extinderea acțiunii penale în cursul judecății pentru alte acte materiale sau extinderea procesului penal pentru alte fapte implicit cu privire la alte persoane nu mai sunt posibile (art. 335, art. 336 și art. 337 din Codul de procedură penală anterior). Prin eliminarea din cadrul cercetării judecătorești a celor trei instituții, legiuitorul a urmărit eficientizarea desfășurării procesului în primă instanță fiindcă, în practica judiciară, s-a dovedit faptul că prin uzitarea acestor pârghii juridice de inculpare nu se ajunge decăt în stadiul în care procedurile penale erau vădit îngreunate.

 

În plus, se punea problema nerespectării dreptului la apărare prin aceea acuzatului nu i se prezenta, încă de la începutul demarării procedurii, într-o maniera previzibilă, acuzația. Or, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit că: „acuzatul trebuie să fie informat în mod corespunzător și pe deplin cu privire la orice modificare a acuzației, inclusiv modificările care au legătură cu «cauza» acesteia, și trebuie să dispună de timpul și înlesnirile necesare pentru a reacționa la aceste modificări și pentru a-și organiza apărarea pe baza oricărei noi informații sau afirmații. Modificarea acuzației aduse unei persoane, indiferent dacă este vorba despre natura faptelor imputate sau despre calificarea lor juridică, trebuie adusă la cunoștința ei în aceleași condiții de promptitudine prevăzute de art. 6 paragraful 3 lit. a), pentru ca ea să fie în măsură să dispună de facilitățile necesare organizării apărării în noile condiții apărute”.

 

Totodată, Curtea reține că: „art. 6 paragraful 3 lit. a) din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale reglementează dreptul „acuzatului” de a fi informat cu privire la natura și cauzele „acuzației” ce i se aduce. Dispozițiile convenționale precitate evidențiază necesitatea ca autoritățile naționale să depună o maximă diligență cu privire la modul în care se face notificarea „acuzației” către cel interesat, deoarece actul de acuzație are un rol determinant în procedura penală; începând cu data notificării, persoana în cauză este oficial avizată despre baza factuală și juridică a învinuirii ce i se aduce (Hotărârea din 19 decembrie 1989, pronunțată în Cauza Kamasinski împotriva Austriei, paragraful 79; Hotărârea din 25 martie 1999, pronunțată în Cauza Pelissier și Sassi împotriva Franței, paragrafele 51-52; Hotărârea din 25 iulie 2000, pronunțată în Cauza Mattoccia împotriva Italiei, paragraful 59). Art. 6 paragraful 3 lit. a) din Convenție recunoaște acuzatului nu numai dreptul de a fi informat cu privire la „cauza” acuzației, adică faptele materiale de care este acuzat și pe care se bazează acuzația, dar și la „natura” acuzației, adică încadrarea juridică a faptelor în cauză; în ambele situații informarea trebuie să fie detaliată.”

 

Plecând de la aceste principii, actuala legislație stabilește că judecata este limitată la fapta și persoana arătate în actul de sesizare, nu însă și la încadrarea juridică a faptei, astfel că, în vederea respectării principiilor legalității și aflării adevărului, indiferent de procedura de judecată aplicată, acuzația penală poate suferi modificări din perspectiva încadrării juridice a faptei.

 

Așa cum am arătat, trebuie făcută precizarea că noua legislație procesual penală impune anumite limite în raport de obiectul judecății pe care trebuie să le avem în vedere în momentul în care se discută o eventuală cerere de schimbare a încadrării juridice. Prin Decizia nr. 250/2019 a Curții Constituționale se reține că: „necesitatea schimbării încadrării juridice poate fi determinată fie de o greșită apreciere inițială a încadrării, fie de intervenirea sau descoperirea ulterioară a unor împrejurări care conduc la reținerea unei încadrări juridice diferite față de cea inițială”.  

 

Așadar, din textul precitat identificăm existența a două situații pe care le putem întâlni în practică. O prima ipoteza factuală nu prezintă un grad ridicat de dificultate întrucât suntem în situația în care fapta este corect descrisă, dar încadrarea juridică data prin rechizitoriu este greșită. A doua situație presupune o atenție sporită întrucât descoperirea ulterioară a unor împrejurări, ori intervenirea ulterioară a acestora, ridică problema asupra schimbării obiectului și limitelor judecății. Din moment ce prevederile art. 371 din Noul Cod de procedură penală limitează obiectul dedus judecății numai la fapte și persoane arătate în actul de sesizare apreciez că orice alt element descoperit în timpul cercetării judecătorești care ar fi în măsură să agraveze situația inculpatului printr-o eventuală schimbare de încadrare juridică nu poate fi primit.

 

Ulterior, se pune problema lămuririi noțiunii de schimbare a încadrării juridice.

 

În urma activităților de cercetare judecătorească efectuate de instanță, se poate ajunge la concluzia că încadrarea juridică a faptelor menționată în actul de sesizare nu este cea corectă. Solicitarea de schimbare a încadrării juridice poate fi pusă în discuție din oficiu sau la cererea inculpatului, părților sau a persoanei vătămate. S-a arătat faptul că: „sensul tehnic al noțiunii de încadrare juridică se deosebește de de calificarea faptei, aceasta din urmă fiind făcută de legiuitor.”  

Încadrarea juridică a faptei în norma de încriminare presupune, în principal, identificarea normei penale speciale care incriminează fapta săvârșită și o definește ca infracțiune. Pentru a ne justifica alegația trebuie facută o diferențiere între noțiunile de: faptă prevăzută de legea penală, infracțiune și încadrare juridică. Fără dubiu există o diferență fundamentală între noțiunile de: faptă (fenomen material caracterizat prin coordonatele: timp, spațiu, element generator care poate să fie sau nu omul), infracțiune și faptă prevazută de legea penală (acțiune sau inacțiune săvârșita întodeauna de un om). Infracțiunea va fi întotdeauna o faptă prevăzută de legea penală, dar nu orice faptă prevăzută de legea penală constituie infracțiune.

 

Considerăm că este necesar să subliniem și aspectul că încadrarea juridică a faptei în normele dreptului penal este operațiunea pe care o execută organul judiciar, de stabilire a concordanței depline între fapta săvârșită și norma penală specială care incriminează acea faptă, precum și în raport cu dispozițiile penale generale aplicabile cu privire la fapta săvârșită. Așadar, schimbarea încadrării juridice produce efecte atăt sub aspectul răspunderii penale, căt și sub aspectul desfășurării procesului penal.

 

De altfel, noțiunea de schimbare a încadrării juridice a fost pe larg dezbătută în cadrul Deciziei nr. 250/2019 a Curții Constituționale. Pe această cale, instanța de control constituțional reamintește faptul că: „încadrarea juridică a faptei semnifică stabilirea textului de lege care o prevede și o sancționează și caracterizarea ei ca infracțiune potrivit acestui text și presupune realizarea de către organele judiciare a unei relații corespunzătoare între conținutul legal al infracțiunii și conținutul concret al acesteia. Prin încadrarea juridică a faptei se statuează asupra textului din legea penală, a tiparului incriminator ce prevede și sancționează fapta socialmente periculoasă ce constituie obiectul cauzei penale, în sensul art. 371 din Codul de procedură penală. „Schimbarea încadrării juridice a faptei este un act procesual necesar în cazurile în care rechizitoriul a reținut din eroare o anumită încadrare sau atunci când în cursul judecății apar elemente noi de natură să determine o altă încadrare juridică decât cea dată prin actul de sesizare a instanței. Inițiativa schimbării încadrării juridice a faptei, indiferent dacă are loc în fața primei instanțe sau în judecarea căilor de atac, aparține instanței de judecată, părților, precum și procurorului. Acest drept al părților și al procurorului de a solicita instanței modificarea cadrului procesual rezultă din prevederile art. 301 alin. 1 din Codul de procedură penală [s.n. din 1968], normă de aplicație generală, conform căreia, «În cursul judecății, procurorul și oricare dintre părți pot formula cereri, ridica excepții și pune concluzii».” (Decizia nr. 124 din 1 martie 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 245 din 24 martie 2005)”.

 

În continuare, Curtea reține următoarele aspecte: „Schimbând încadrarea juridică, instanța reține ca săvârșită aceeași faptă prevăzută în actul de sesizare, așadar, conținutul faptei imputate nu se schimbă. În acest sens, Curtea a constatat că „încadrarea juridică a faptei presupune realizarea de către organele judiciare a unei concordanțe între conținutul legal al infracțiunii și conținutul concret al acesteia. De pildă, se poate schimba încadrarea juridică dintr-o infracțiune în altă infracțiune, însă cu reținerea aceleiași laturi obiective, dar cu urmări sau cu împrejurări diferite. Așadar, schimbând încadrarea juridică a faptei, instanța constată ca săvârșită aceeași faptă prevăzută în actul de sesizare, însă cu reținerea sau înlăturarea unor împrejurări de care nu/se face vorbire în rechizitoriu” (Decizia nr. 253 din 25 aprilie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 570 din 18 iulie 2017, paragraful 30). Din această perspectivă, Curtea reține, în acord cu Decizia nr. 253 din 25 aprilie 2017, precitată, că „datele, care ar putea conduce la concluzia că încadrarea juridică dată faptei prin actul de sesizare trebuie schimbată, pot să apară doar în cursul cercetării judecătorești ca urmare a readministrării probelor din urmărirea penală ori a administrării de probe noi”. Astfel, Curtea reține că necesitatea recalificării în drept a faptelor reținute în sarcina inculpatului poate să reiasă din cercetarea judecătorească, având în vedere materialul probator administrat în faza de urmărire penală și în cursul cercetării judecătorești, prin raportare la circumstanțele concrete ale cauzei.”

 

Schimbarea de încadrare juridică se referă și la reținerea circumstanțelor atenuante sau agravante? 

 

În literatura de specialitate au fost opinii divergente cu privire la necesitatea schimbării de încadrare juridică atunci când aceasta se referă la reținerea circumstanțelor atenuante sau agravante.

 

Cu titlu prealabil se impune să arătăm faptul că circumstanțele atenuante sunt acele „împrejurări” de fapt pe care legiuitorul a înțeles sa le valorifice în favoarea suspectului sau a inculpatului, în sensul în care acestea reflectă periculozitatea redusă a infractorului, prin raportare la fapta săvârșită. Pe de altă parte, circumstanțele agravante au fost definite ca fiind acele stări, situații, întâmplări, calități ori alte date ale realității care stau în afara conținutului infracțiunii, dar care preced, însoțesc sau succed activității infracționale și care privesc fie realizarea faptei prevăzute de legea penală, fie persoana făptuitorului, caracterizând-o sub raportul crescut a periculozității sociale. Fără a face o analiză detaliată a celor două noțiuni întrucăt nu aceasta este tema dezbaterii trebuie reținut totuși, că din punct de vedere al efectelor, diferența majoră dintre cele două categorii de circumstanțe o constiuie faptul că în raport de prevederile art. 76 și 78 din Noul Cod Penal, circumstanțele atenuante iși produc efectul de fiecare dată când sunt incidente într-un caz, pe când aplicarea efectelor circumstanțelor agravante este lăsată la aprecierea instanței de judecată. În plus, o altă diferențiere care apare între cele două categorii de circumstanțe și care ar putea să ne intereseze în momentul în care vom analiza problematica de drept care face obiectul acestei dezbateri, însă din perspectiva circumstanțelor agravante, este și aceea că noua legislație nu reține categoria circumstanțelor agravante facultative.

 

Revenind la cele două curente doctrinare, arătăm că pe de o parte, s-a apreciat faptul că: „plecând de la dispozițiile legale relevante (art. 49, art. 377 și art. 386 C. proc. pen. etc.), luând în considerare opiniile exprimate în literatura de specialitate și jurisprudență, consider că încadrarea juridică este operațiunea, efectuată de organele judiciare, de stabilire a corespondenței între fapta pretins comisă și modelul abstract rezultat din norma de incriminare incidentă, cu reținerea normelor generale aplicabile (privind participația și cauzele de atenuare sau agravare a răspunderii penale). Cu alte cuvinte, încadrarea juridică a faptei cuprinde obligatoriu norma de incriminare, în forma efectiv aplicabilă în cauză (variantă simplă, variantă agravată, varianta atenuată, variantă asimilată) și, eventual (în funcție de situația speței), normele generale privind participația (coautoratul, instigarea și complicitatea), pluralitatea de infracțiuni (recidiva, concursul de infracțiuni și pluralitatea intermediară), tentativa, infracțiunea continuată și circumstanțele atenuante sau agravante”. 

 

Însa, literatura majoritară a reținut că: „prin încadrarea juridică a faptei se înțelege stabilirea denumirii infracțiunii, fără a se lua în considerare reținerea circumstanțelor atenuante sau agravante”. De asemenea, s-a evidențiat că: „nu echivalează cu schimbarea încadrării juridice și, în consecință, nu atrage incidența dispozițiilor art. 386 înlăturarea de către instanța de fond a unei circumstanțe atenuante.”

 

Apreciez că din perspectiva circumstanțelor atenuante cea de-a doua opinie este una corectă întrucăt într-o atare situație, încadrarea juridică nu se schimbă, ci numai coordonatele între care se pune problema individualizării sancțiunii penale. De altfel, după modificările legislative din februarie 2014, jurisprudența a început să se canalizeze, ca manieră de abordare a problemei, către cea de-a doua soluție. Instanțele de judecată, în majoritatea lor, nu aprecieaza că o cerere de reținere a circumstanțelor atenuante nu reprezintă o veritabilă cerere de schimbare a încadrării juridice. Aceasta orientare era împărtășită și de jurisprudența anterioară. Astfel, într-o decizie a C.S.J. se menționează următoarele aspect: „aplicarea prevederilor referitoare la circumstanţele atenuante şi agravante ţine de individualizarea pedepsei, iar nu de încadrarea juridică a faptei. Prin urmare, instanţa de apel, care a schimbat încadrarea juridică a faptei pentru a înlătura aplicarea prevederilor art. 73 lit. b) C. pen. referitoare la circumstanţa atenuantă legală a provocării, a făcut o greşită aplicare a art. 334 C. proc. pen.”

Cu toate acestea, dacă ne vom propune să analizăm aceeași chestiune de drept însă din perspectiva circumstanțelor agravante, vom observa practic că demersul nostru juridic poate deveni unul sinuos. Nu prezintă dificultate situația în care imprejurarea de fapt ce se subscrie circumstanței agravante este descrisă în corpul rechizitoriul dar în partea sa finală nu s-a indicat expres textul de lege corespondent. Într-un asemenea caz, nu se poate vorbi de o schimbare a încadrării juridice cât timp din considerentele rechizitoriului rezultă clar voința procurorului. În atare situație, instanța de judecată trebuie ca în soluția de condamnare să aibă în vedere și existența circumstanței agravante. În funcție de voința magistratului se poate aplica sau nu o pedeapsă până la maximul special.

 

Probleme ridică situația în care, în urma cercetării judecătorești, rezultă aspecte noi care nu au fost avute în vedere la momentul inculpării și care s-ar putea încadra în exigențele art. 77 din Noul Cod penal. Și fac această apreciere întrucât modalitatea în care legiuitorul înțelege să enumere acele împrejurări care se subscriu noțiunii de circumstanțe agravante este în măsură să sublinieze ideea că ar fi necesară o schimbare de încadrare juridică, din perspectiva tehnică. Fiindca, situațiile factuale de la art. 77 din Noul Cod penal, în maniera în care sunt construite și legiferate, sunt în măsură să agraveze situația inculpatului nu prin aceea că s-ar putea sau nu majora regimul sancționator (care, așa cum anterior am arătat, rămâne la aprecierea judecătorului) ci, mai cu sema, prin aceea că s-ar adăuga la acuzația care este descrisă în rechizitoriu.

 

Așadar, diferența esențială decurge din însăși definirea celor două categorii de circumstanțe. Or, așa cum anterior am arătat, de obicei, situațiile factuale care se încadrează în cazurile de circumstanțe agravante sunt elemente care nu se suprapun conținutului infracțiunii și sunt exterioare acestuia. Pe de altă parte, circumstanțele atenuante, prin natura lor, sunt intriseci conținutului infracțiunii. De exemplu, dacă s-ar reține în urma cercetării judecătorești că la săvârșirea faptei au participat mai mult de două persoane împreună, fără să se fi evidențiat acest aspect în rechizitoriu, ar echivala cu o agravare a situației inculpatului prin aceea că s-ar adăuga la acuzație o împrejurare de fapt exterioară conținutului infracțiunii, deja detaliat scriptic în actul de sesizare. Din punct de vedere procedural, ipotetic, o asemenea operațiune poate fi realizată printr-o cerere de schimbare a încadrării juridice. Însă, în atare situație, trecând chiar peste opinia doctrinară majoritară potrivit căreia reținerea circumstanței agravante în cursul cercetării judecătorești nu poate face obiectul cererii de schimbare a încadrării juridice, intervin limitele impuse de dispozițiile art. 317 din Noul Codul de procedură penală. Fiindcă în acest caz, nu se pune problema stabilirii concordanței între fapta săvârșită și norma penală specială care incriminează acea faptă ci se dorește o modificare a acuzației.

 

Însă, reținerea stării de provocare ține mai de grabă de nuanțarea manierei în care trebuie prezentată latura subiectivă a infracțiunii, aspect care reflectă un grad de periculozitatea redusă a inculpatului, element care ține strict de îndividualizarea pedepsei și care nu poate face obiectul unei cereri de schimbare a încadrării juridice.

Nu în ultimul rând, pentru a oferi un răspuns complet problemei de drept trebuie să parcurgem tărâmul principiilor specifice după care se desfășoară faza de judecată și mai cu seama: principiul oralității, principiul contradictorialității și nemijlocirii. 

 

Dispozițiile art. 351 din Noul Cod de procedură penală reglementează distinct cele trei noțiuni. O sinteză a acestora principii reflecta ideea că cererile și excepțiile formulate de către procuror, părți și ceilalți subiecţi procesuali sau ridicate din oficiu trebuie puse în discuția contradictorie a participanților la actul de justiție. În plus, instanţa este obligată să se pronunţe asupra lor prin încheiere motivată.

 

În practica judiciară s-au întâlnit mai multe situații în care instanța de judecată s-a pronunțat, direct prin hotărâre, în sensul că a reținut o circumstanță atenuantă sau una agravantă fără ca în prealabil să fi pus în discuția contradictorie a părților o asemenea oportunitate.

 

Apreciez că trebuie privită diferit problema în funcție de natura circumstanței. În situația în care vorbim de o circumstanță atenuantă, inculpatul nu va avea interes să invoce o asemenea neregularitate, într-o eventuală cale de atac. Așadar, singurii participanți în procesul penal care ar mai avea interes real să critice o asemenea hotărâre ar putea fi: procurorul, partea civilă, partea responsabilă civilimente și persoana vătămată. Dar și în această situație trebuie să ținem cont de restricțiile pe care le instituie dispozițiile art. 409, art. 427, art. 436 sau 455 din Codul de procedură penală.

 

Pe de altă parte, chestiunea trebuie privită diferit și în funcție de etapa procesuală în care se regăsește dosarul. Fiindcă, exercitarea unei posibile căi de atac ordinare a apelului lasă loc, în raport de efectul devolutiv, pentru o paletă mai largă de critici fundamentate pe aspecte de nelegalitate decât exercitarea unei căi extraordinare de atac. Astfel că, aspectul de nelegalitate analizat mai sus tinde să fie aproape imposibil de încadrat într-un caz de nelegalitate specific căilor extraordinare de atac.

În plus, partea interesată ar trebui să facă dovada unei vătămări. Apreciez că în situația de față, nulitatea, decurgând din eludarea dispozițiilor art. 351 alin. 2 din Codul de procedură penală, reprezintă, în realitate, o nulitate relativă și, în conformitate cu prevederile art. 282 Cod proc. pen., cel care o invocă trebuie să facă dovada unei vătămări.

 

În cazul în care vorbim de reținerea unei circumstanțe agravante, situația se schimbă radical. Evident, primul interesat să critice o asemenea soluție este inculpatul. În cazul de față, nulitatea, decurgând din eludarea dispozițiilor art. 351 alin. 2 din Codul de procedură penală, reprezintă, în realitate, o nulitate absolută care poate conduce la desființarea hotărârii atacate. În realitate, înculpatului deși nu i s-a schimbat încadrarea juridică, i s-a înrăutățit situația și prin aceea că, în procesul de individualizare a pedepsei au fost incluse aspecte noi neindicate în rechizitoriu în lipsa cărora nu ar fi putut să intervină prevederile art. 78 din Noul Cod penal.

S-ar putea pune problema că actuala legislație nu prevede un caz expres de nulitate absolută în care se poate încadra o asemenea neregularitate. Însă, având în vedere definiția nulității absolute, drept situație concretă apărută în procesul penal, pe care legiuitorul român o prezumă ca încălcând unul dintre drepturile fundamentale, putem extinde noțiunea de nulitate absolută, cuprinzând și acele decizii ale Curții Europene a Drepturilor Omului, prin care se constată că o neregularitate procesuală încalcă drepturile fundamentale ale omului, prevăzute de CEDO. Acest punct de vedere este împărtățit și detaliat într-o lucrare pe care distinsul domn avocat Toader Georgian a publicat-o în data de 13.12.2018.

 

Opinăm în aceeași direcție, în sensul că, în cazul în care o situație concretă apărută în procesul penal, este prezumată de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului ca încălcând unul dintre drepturile fundamentale, aceasta este lovită de nulitate absolută. Însă, de această dată nulitatea absolută nu este transpusă în dispozițiile Codului de procedură penală, ci aceasta își face aplicabilitate directă din dreptul European. O situație contrară ar lipsi de eficacitate dispozițiile CEDO, în sensul că, odată constatată o încălcare a unui drept fundamental printr-o situație concretă (spre exemplu încălcarea dreptului la un proces echitabil și a dreptului la apărare) justițiabilul ar fi nevoit să dovedească de fiecare dată existența unei vătămări în situația specifică. Or, considerăm că o astfel de interpretare nu poate fi primită, iar dezlegările unor probleme de drept prin care CEDO constată încălcarea drepturilor fundamentale, odată ivite din nou în practica judiciară internă, trebuie să fie sancționate cu nulitatea absolută, prin aplicarea directă a Convenției în temeiul art. 20 din Constituție.

 

Și în cazul ipotetic în care s-ar pune problema că ar fi vorba de o nulitate relativă, vătămarea este una evidentă și constă în condamnarea la o pedeapsă mărită fără să i se fi respectat inculpatului dreptul la un proces echitabil. Iar aici intervin discuțiile anterioare pe care le-am făcut cu privire la noțiunea de drept a „acuzatului” de a fi informat în totalitate cu privire la natura și cauzele „acuzației” ce i se aduce și implicita sancționare a unei asemena conduit din perspectiva art. 6 CEDO.

Din punct de vedere al remediului pe care il poate utiliza inculpatul, probleme ar putea să ridice numai invocarea acestei chestiuni de drept într-o cale de atac extraordinară. Fiindca, odată invocată în apel, pertinența cererii urmează să fie apreciată în complet de colegialitate. Opinez în sensul că sentința ar trebui desființată și cauza trimisă spre rejudecare, în condițiile în care la pronunțarea acesteia instanța de fond încalcă drepturi fundamentale ale omului, într-o modalitate pe care CEDO a analizat-o anterior și a constatat că atrage anularea hotărârii. În caz contrar, Curtea de Apel ar da pentru întâia oară o interpretare a unei situații noi, iar inculpatul nu ar avea posibilitatea de a constesta această soluție. Practic, s-ar ajunge în situația în care s-ar pronunța o hotărâre fără a avea dreptul la o cale de atac efectivă.

 

În schimb, dacă pronunțarea asupra chestiunii de drept analizate se face printr-o decizie, se pot invoca prin intermediul unei căi extraordinare de atac prevederile art. 438 alin. 12 din Codul de procedură penală. Însă, eficiența unui asemenea remediu trebuie apreciată în raport de jurisprudența națională care, de cele mai multe ori, din păcate, interpreteaza mai mult decât restrictiv aplicabilitatea cazurilor de casație. Așadar, în lipsa promovării unei acțiuni contencioase de verificare a constituționalității normelor de drept care instituie cazurile în care se poate exercita o cale extraordinară de atac în raport de realitatea concretă juridică invocată, singura soluție viabilă prin care se poate oferi posibilitatea respectării dreptului la apărare și a dreptului la un proces echitabil ar fi demararea procedurii în fața Curții Europeane a Drepturilor Omului.

 

Sursa

[Madalin]

Topic închis.