[14 iulie] 1889 - naşterea lui Ante Pavelici

[BIS aka OldNab]

 

 

 

Ante Pavelici s-a născut în micul sat Bradina de la poalele Muntelui Ivan, aflat la nord de Konjici, și la circa 15 kilometri sud-vest de Hadžići, pe atunci parte a Imperiului Austro-Ungar. Părinții săi s-au mutat în Bosnia și Herțegovina, dar erau originari din regiunea Lika din sudul Regatului Croației și Slavoniei (și el parte a Austro-Ungariei). Acolo, ei au locuit în orășelul Krivi Put, în partea centrală a câmpiei Velebit. Căutând de lucru, familia sa s-a mutat într-un sat de lângă Jajce. La maturitate, Ante Pavelici s-a hotărât să se mute la Zagreb să studieze dreptul. Extremist încă din tinerețe, Pavelici a intrat în organizația denumită „Frankovci”, al cărui fondator, Josip Frank, era socrul lui Slavko Kvaternik, un ofițer din armata austro-ungară. Kvaternik era de multă vreme susținător al separatismului croat.

 

În 1919, Pavelici era secretar interimar al Partidului Pur al Drepturilor. În 1921, a fost arestat împreună cu mai mulți colegi de partid, dar a fost eliberat. Pavelici și-a apărat colegii de partid la proces, dar a pierdut. S-a căsătorit cu Marija Lovrenčevici la 12 august 1922 în biserica Sf. Marcu din Zagreb.

 

În anii de după Primul Război Mondial, a devenit din ce în ce mai evident că Pavelici este un personaj conflictual; el a fost implicat într-o serie de dispute cu Partidul Centralist și cu Partidul Țărănesc Croat al lui Stjepan Radici. Pavelici era unicul reprezentant al partidului său în Skupştina (parlamentul iugoslav), dar rareori participa la lucrări și, atunci când era prezent, ținea câte un discurs lung în care critica câte o măsură cu care nu era de acord.

 

La începutul anilor 1920, Pavelici a luat legătura cu diaspora croată din Viena și Budapesta. În anii următori, a avut contacte cu Organizația Revoluționară Internă Macedoneană și, în 1927, i-a apărat pe macedonenii acuzați la Skopje de terorism. Prin cunoștințele sale de la Viena, Pavelici a stabilit legături clandestine cu guvernul italian, dar nu a reușit să aibă legături similare și în Ungaria, unde autoritățile de la Budapesta nu doreau să-și pericliteze și mai mult relațiile cu alte țări.

 

În 1927, Pavelici a fost ales în Adunarea Națională Iugoslavă, după un mandat în consiliul municipal al Zagrebului. Pavelici a fost unul dintre cei doi candidați aleși de pe listele Blocului Croat, celălalt fiind Ante Trumbici. Pavelici a fost secretar al Partidului Drepturilor până în 1929, când a început perioada dictaturii regale în Regatul Iugoslaviei. La scurt timp după proclamarea guvernului lui regelui Alexandru în ianuarie 1929, Pavelici a plecat din țară și a fost condamnat la moarte in absentia la Belgrad pentru rolul său în demonstrațiile antisârbești organizate la Sofia de bulgari și macedoneni. Pavelici a înființat apoi mișcarea extremistă Ustaşa.

 

Pavelici și Ustaşa au fost susținuți de dictatorul fascist Benito Mussolini din Italia, care îi considera un mijloc de distrugere a Iugoslaviei și de extindere a influenței italiene în Adriatica. Mussolini i-a permis lui Pavelici să locuiască în exil la Roma și să-și pregătească trupele paramilitare pentru războiul cu Iugoslavia. Pavelici avea apoi să cedeze Italiei părți din Dalmația și unele insule din Adriatica, primind în schimb întreaga Bosnie și Herțegovină de astăzi.

 

Taberele Ustaşa au fost înființate în Italia și în Ungaria, în principal la Brescia și Borgotaro în Italia și la Jankapuszta în Ungaria. În 1933, Ustaşa a încercat să declanșeze o insurecție armată în Iugoslavia. Înarmați de italieni, ustașii au încercat fără succes să invadeze Iugoslavia trecând Marea Adriatică în bărci cu motor. Ulterior, ei au mai făcut două tentative de a-l asasina pe regele Alexandru I al Iugoslaviei. Ultima dintre ele a reușit, Alexandru fiind ucis la Marsilia la 9 octombrie 1934, împreună cu ministrul francez de externe, Louis Barthou.

 

Lipsa protecției înarmate pentru monarhul iugoslav, împreună cu superficialitatea măsurilor de securitate într-o perioadă când se cunoștea că deja fusese un atentat la viața lui Alexandru, depun mărturie în favoarea calităților de organizator ale lui Pavelici; se pare că el a mituit un înalt oficial de la Sûreté General. Prefectul poliției din Marsilia, Jouhannaud, a fost demis ca urmare a asasinatului. Pentru a doua oară, Pavelici a fost condamnat la moarte in absentia de această dată de un tribunal francez.

 

Adolf Hitler nu era prea entuziast să pună fasciști la conducerea guvernelor sale marionetă și a făcut aceasta doar atunci când nu avea altă opțiune. Așa a fost cazul cu Croația și cu guvernul ustașilor lui Pavelici. Înainte de a deveni lider al grupării Ustaşa, el era un tânăr avocat, lider al Partidului Drepturilor (partid naționalist croat). Abia în 1929 s-a înființat Ustaşa-Hrvatska Revolucionarna Organizacija (Organizația Revoluționară Croată-Insurgentă, UHRO). În 1932, a scris carta principiilor pe baza cărora plănuia obținerea independenței Croației pe baza identității etnice croate și a religiei catolice. Această misiune avea să fie responsabilitatea unui ustanak, anume o armată insurgentă, formată din etnici croați, sub conducerea ustașilor.

 

Purificarea etnică și cuceririle teritoriale aveau să fie în centrul agendei partidului. Pavelici credea că noul stat croat trebuie să conțină mare parte din Bosnia și toată Dalmația. Pavelici și partidul său au susținut că Croația deja îi învinsese pe nomazii estului și pe musulmanii turci. Noul lor obiectiv era cel de a scăpa țara de slavii estici și de comunism. În Croația au fost înființate circa 24 de lagăre de concentrare, dintre care cele mai violent a fost cel de la Jasenovac, unde aliații au estimat că au fost uciși 750.000 de sârbi, evrei și ţigani. Pavelici nu-i considera pe croați a fi estici sau slavi, ci mai degrabă de origine gotică occidentală. Partidul avea să utilizeze această idee mai târziu, pentru a justifica apropierea de Germania Naţional-Socialistă.

 

Deși Pavelici s-a aliniat împreună cu partidul său la o ideologie mai apropiată de fascismul italian, mișcarea Ustaşa din Germania a început să pună accent mai mult pe rasă. De mai multe ori Hitler s-a ferit să-l aducă pe Pavelici la putere. Rolul conducerii Croației după invazia germană a fost oferit la început lui Vladko Maček, care conducea la acea vreme Partidul Țărănesc. În 1941, Hitler a luat în calcul înlocuirea lui Pavelici cu același Maček. Acesta, însă, a refuzat de fiecare dată, lăsându-l pe Pavelici la putere. La sfârșitul războiului, când Pavelici a fugit, peste 50.000 de soldați croați au fost uciși de comuniștii care pătrunseseră în țară.

 

Pavelici a rămas în Italia până la începutul celui de-al Doilea Război Mondial. În 1941, după ce puterile Axei au căzut de acord pentru înființarea Statului Independent al Croației, Pavelici a revenit la Zagreb și a devenit conducător al Statului. În 1941, l-a vizitat pe Hitler la Berchtesgarten. Ca șef al statului, el a ordonat direct, a organizat și a pus în aplicare o campanie de teroare împotriva sârbilor, evreilor, ţiganilor și croaților antifasciști.

 

Sârbi, evrei și ţigani, bărbați, femei și copii, erau uciși cu sălbăticie. Sate întregi erau dărâmate și oamenii erau împinși în hambare cărora ustașii le dădeau foc. Generalul Edmund von Glaise-Horstenau a raportat OKW-ului la 28 iunie 1941:

 

“...conform rapoartelor de încredere de la numeroși observatori germani militari și civili, în ultimele săptămâni ustașii au înnebunit de furie.”

La 10 iulie, generalul Glaise-Horstenau a adăugat:

 

“Soldații noștri trebuie să fie martori muți la asemenea evenimente; nu se reflectă bine asupra reputației lor, altfel foarte bune... Mi se spune frecvent că trupele germane de ocupație vor trebui în cele din urmă să intervină împotriva crimelor ustașilor. Aceasta s-ar putea la un moment dat să se întâmple. Deocamdată, cu forțele de care dispunem, nu aș putea cere o astfel de acțiune. Intervențiile ad-hoc în cazuri individuale ar putea face armata germană să pară responsabilă de nenumărate crime pe care nu le-a împiedicat în trecut.”

Conform acestor mărturii, chiar și ofițerii germani erau într-atât de îngroziți de atrocitățile comise de Ustaşa, încât au intervenit din când în când pentru a opri vărsarea de sânge, au arestat unii dintre cei mai celebri ustași (preotul Miroslav Filipovici/Majstorovici, Banja Luka, 1942) și au dezarmat un detașament Ustaşa (Bosnia de Est, 1942).

 

Regimul și-a declarat de la început intențiile de a elimina populația sârbă din NDH ucigând o treime din ea, expulzând o treime și asimilând restul. Un raport al Gestapoului adresat lui Himmler (17 februarie 1942) privind creșterea activității partizanilor arăta că „creșterea activităților bandelor se datorează în primul rând atrocităților comise de unitățile Ustaşa în Croația împotriva populației ortodoxe. Ustașii își comit faptele într-o manieră bestială nu doar împotriva bărbaților recrutabili, ci mai ales împotriva bătrânilor, femeilor și copiilor fără apărare. Numărul de ortodocși pe care croații i-au masacrat și pe care i-au torturat cu sadism până la moarte este de peste șapte sute de mii.”

 

Regimul lui Pavelici nu a fost recunoscut oficial de Vatican, dar biserica nu a condamnat niciodată genocidul și convertirile forțate la catolicism comise de ustași. La scurt timp după venirea la putere în aprilie 1941, Pavelici a fost primit într-o audiență particulară la Roma de Papa Pius al XII-lea, act pentru care Papa a fost aspru criticat.

 

Politica oficială față de sârbi a fost exterminarea, expulzarea și convertirea la romano-catolicism. În ce privește evreii și ţiganii, unica politică era anihilarea totală. Conform unui raport iugoslav oficial, doar 1.500 dintre cei 30.000 de evrei croați au rămas în viață. Aproximativ 26.000 dintre cei 40.000 de romi din Statul Independent al Croației au fost uciși de ustași.

 

Un tribunal iugoslav l-a găsit pe Pavelici vinovat de moartea a aproximativ 700.000 de oameni.

 

În mai 1945, Pavelici a fugit din calea partizanilor iugoslavi, prin Bleiburg în Austria. După câteva luni, s-a mutat la Roma, unde a fost ascuns de membri ai Bisericii Romano-Catolice (conform unor documente americane declasificate).

 

La șase luni după sosirea la Roma, Pavelici a plecat în America de Sud. Sosind în Argentina cu ajutorul rețelelor de refugiu ale naţional-socialiştilor, a devenit consilier pe probleme de securitate al lui Juan Perón. Perón a emis 34.000 de vize croaților, inclusiv celor ce colaboraseră cu naţional-socialiştii și fugiseră de Aliați.

 

La 10 aprilie 1957, la a 16-a aniversare a înființării Statului Independent al Croației, Pavelici a fost împușcat și grav rănit de un atacator necunoscut la Buenos Aires. Atentatul a fost atribuit serviciilor secrete iugoslave. Deși un glonț i-a rămas în coloana vertebrală, Pavelici nu a vrut să fie spitalizat.

La două săptămâni după atentat, autoritățile argentiniene au acceptat cererea guvernului iugoslav de a-l extrăda pe Pavelici, dar el s-a ascuns înainte de a putea fi trimis în Iugoslavia. Deși s-a spus că Pavelici ar fi plecat în Paraguay să lucreze pentru regimul Stroessner, locul unde se afla el exact a rămas necunoscut până la sfârșitul lui 1959, când s-a aflat că i se acordase azil politic în Spania. Pavelici a murit la 28 decembrie 1959, la spitalul german din Madrid, probabil din cauza complicațiilor cauzate de glonțul din coloana vertebrală. Pavelici a fost înmormântat în cimitirul San Isidro din Madrid.

 

 

SURSĂ: Wikipedia.

Edited July 14, 2022 by BIS aka OldNab

[BIS aka OldNab]

Topic deschis pentru următoarele 72 de ore.

[BIS aka OldNab]

Topic deschis pentru următoarele 72 de ore.