[25 martie] 1918 - independenţa Belarusului

[BIS aka OldNab]

 

 

 

Belarus (în belarusă Беларусь; în rusă Беларусь, transliterat: Belarus sau Белоруссия, transliterat Belorussia, pronunție belarusă: /bʲɛɫ̪äˈrus̪ʲ/), denumită oficial Republica Belarus, este o țară fără ieșire la mare, aflată în Europa de Est, vecină cu Rusia către nord-est, Ucraina către sud, Polonia către vest, și Lituania și Letonia către nord-vest. Capitala țării este Minsk; printre alte orașe mari se numără Brest, Hrodna, Gomel, Moghilău și Vitebsk (Vițebsk). Peste 40% dintre cei 207.600 km² sunt împăduriți, iar principalele sectoare economice sunt agricultura și industria prelucrătoare.

 

Până în secolul al XX-lea, teritoriile Belarusului modern au aparținut mai multor țări, între care se numără Principatul Poloțkului, Marele Ducat al Lituaniei, Uniunea Polono-Lituaniană, și Imperiul Rus. După Revoluția Rusă, Belarusul a devenit republică constituentă a Uniunii Sovietice, primind numele de Republica Sovietică Socialistă Bielorusă (RSSB). Frontierele Belarusului au luat forma lor actuală în 1939–1945, când unele teritorii ale celei de a doua republică Poloneză i-au fost incorporate în urma invaziei sovietice a Poloniei. Țara și teritoriul său au fost devastate de al Doilea Război Mondial, în timpul căruia Belarusul a pierdut circa o treime din populație și mai mult de jumătate din resursele economice. Republica s-a dezvoltat din nou în anii postbelici. În 1945, RSS Bielorusă a devenit membră fondatoare a Națiunilor Unite, împreună cu Uniunea Sovietică și cu RSS Ucraineană.

 

Parlamentul republicii a declarat suveranitatea Belarusului la 27 iulie 1990, și în procesul de destrămare a Uniunii Sovietice, Belarusul și-a declarat independența la 25 august 1991. Alexander Lukașenko este președintele țării din 1994. În ciuda obiecțiilor guvernelor occidentale, Lukașenko a continuat politicile din epoca sovietică, între care perpetuarea proprietății de stat în economie. Conform unor organizații și țări, alegerile au fost incorecte, iar adversarii politici ai președintelui au fost suprimați violent. În 2000, Belarus și Rusia au semnat un acord de extindere a cooperării, afirmând dorința de a crea o uniune.

 

Peste 70% din populația de 9,49 milioane de oameni a Belarusului trăiește în zone urbane. Peste 80% din populație este formată din etnici belaruși, cu minorități semnificative de ruși, polonezi și ucraineni. De la referendumul din 1995, țara are două limbi oficiale: belarusa și rusa. Constituția Belarusului nu declară o religie oficială, deși principala religie practicată în țară este ortodoxia rusă. A doua religie, romano-catolicismul, are un număr mult mai mic de credincioși, dar atât Paștele cât și Crăciunul ortodox și catolic sunt sărbători naționale. Belarusul are cel mai mare indice al dezvoltării umane din membrii CSI.

 

Denumirea de „Belarus” corespunde literal termenului „Rusia Albă” (Rutenia Albă). Există mai multe presupuneri privind originea numelui „Rutenia Albă”. O teorie etno-religioasă sugerează că numele utilizat pentru descrierea părții din vechile pământuri rutene aflate în granițele Marelui Ducat al Lituaniei care fusese populată predominant de slavii creștinați, spre deosebire de Rutenia Neagră, care era predominant locuită de baltici păgâni. O explicație alternativă a numelui este pe marginea hainelor albe purtate de slavii autohtoni. O a treia teorie sugerează că vechile pământuri rutene necucerite de tătari (adică Połack, Vitebsk și Moghilău) fuseseră denumite „albe”. Alte surse susțin că înainte de 1267, pământul necucerit de mongoli era considerat „Rutenia Albă”. În 2008, istoricul Ales Bely și-a prezentat teza de doctorat, care sugera că denumirea de „Rutenia Albă” se referă la zona Republicii Novgorodului cucerită de Cnezatul Moscovei în 1478; în termenii geografiei actuale, aceasta înseamnă estul Belarusului și zonele cucerite prin expansiunea spre vest a Moscovei în timpul Războiului Livonian din secolul al XVII-lea.

 

Numele de „Rutenia” este uneori substituit cu cel de „Rusia”, și astfel „Rutenia Albă” este denumită uneori „Rusia Albă”. Această confuzie a fost încurajată de regenții moscoviți după căderea Rusiei Kievene. Cnejii moscoviți, începând cu Ivan al IV-lea, s-au considerat succesori de drept ai dinastiei ducale rutene, iar utilizarea numelui de „Rusia” cu referire la toate fostele pământuri rutene (ale slavilor răsăriteni) a devenit o armă politică și casus belli pentru cucerirea tuturor teritoriilor rutene ocupate de Lituania și Polonia. Numele a apărut pentru prima oară în literatura medievală în germană și latină; cronicile lui Jan din Czarnków amintesc de încarcerarea marelui duce lituanian Jogaila și a mamei sale în „Albae Russiae, Poloczk dicto” la 1381. Termenul latinesc Alba Russia a fost utilizat din nou de către Papa Pius al VI-lea pentru a înființa o societate iezuită în 1783. Bula papală oficială afirma: „Approbo Societatem Jesu in Alba Russia degentem, approbo, approbo”. Prima utilizare a termenului de „Rusia Albă” cu referire la Belarus a fost pe la sfârșitul secolului al XVI-lea, din partea lui Jerome Horsey, un englez cunoscut pentru legăturile strânse cu curtea regală rusă. În secolul al XVII-lea, țarii ruși au folosit denumirea de „Rutenia Albă” pentru a descrie pământurile cucerite de la Marele Ducat al Lituaniei.

 

Belarus a fost numită oficial de către ruși „Bielorusia” (în rusă Белоруссия; cu ultima parte similară în română, dar nu și în rusă cu termenul „Rusia” — scris Россия) în perioada țaristă, iar țarul rus se autointitula „Țar al tuturor Rusiilor”, întrucât imperiul său era format din toate Rusiile – cea Mare, cea Mică, cea Albă. După Revoluția Bolșevică din 1917, termenul de „Rusia Albă” a provocat confuzie cu forțele militare social-democrate care se opuneau bolșevicilor „roșii”.[29] În perioada RSS Bieloruse, a fost îmbrățișat termenul de „Bielorusia” ca parte a conștiinței naționale. În Belarusul de vest, aflat sub control polonez în perioada interbelică, termenul de „Byelorussia” a fost utilizat cu referire la regiunile orașelor Białystok și Hrodna.

 

Termenul de „Bielorusia” (numele din alte limbi, inclusiv în română, bazându-se pe forma rusească) a fost utilizat oficial până în 1991, când Sovietul Suprem al RSS Bieloruse a declarat republica independentă cu numele de „Belarus” (Беларусь, în rusă), pentru a reflecta forma corectă în limba autohtonă. Utilizarea temporară a denumirilor RSS Bielorusă și a abrevierilor sale a fost permis între 1991 și 1993. Forțele conservatoare din Belarusul independent nu au susținut schimbarea de nume și s-au opus fără succes includerii sale în propunerea constituțională din 1991.

 

Oficial, numele complet al țării este „Republica Belarus” (Рэспубліка Беларусь, Республика Беларусь, Respublika Belarus). Astfel, numele de „Bielorusia” a fost înlocuit de „Belarus” pe plan internațional, în limbile de circulație mondială, în limba română, dar și parțial în rusă (deși numele tradițional încă persistă); similar, adjectivul „bielorus” a fost înlocuit cu „belarus” (deși în rusă nu a apărut un alt adjectiv). „Bielorus” este mai apropiat de termenul rusesc inițial bielaruski. Intelectualii belaruși din anii staliniști au încercat să schimbe numele din „Bielorusia” spre o formă de „Krivia” din cauza presupusei legături cu Rusia. Unii naționaliști s-au opus numelui din același motiv. Unele state preferă însă să folosească în continuare denumirea tradițională, istorică, în limba națională. Astfel, în Suedia, deși o petiție a fost depusă de cetățeni beloruși pentru modificarea numelui din „Vitryssland” în „Belarus”, denumirea oficială continuă să fie cea de „Vitryssland” (în traducere „Rusia Albă”). În Franța, deși denumirea oficială în limba franceză la ONU este „République de Bélarus” (traducere propusă de guvernul belarus), la recomandarea mai multor instituții franceze între care Academia Franceză și Ministerul de Externe, continuă să fie folosit numele de „Biélorussie”. Mai multe ziare populare publicate pe plan local păstrează însă numele vechi al țării în limba rusă, ca de exemplu Komsomolskaia Pravda v Bielorussii, varianta locală a unui popular ziar rusesc. Cei ce doresc reunificarea Belarusului cu Rusia continuă să utilizeze și ei termenul de „Bielorusia”.

 

În regiune, au fost descoperite atât rămășițe de homo erectus cât și de Neanderthalieni. Între anii 5000 și 2000 î.e.n., au predominat culturile Bandkerimik. Pe lângă acestea, în Belarus și în parți din Ucraina, s-au găsit urme din cultura Nipru-Doneț.[41] Cimerienii și ale triburi de păstori locuiau zona prin 1000 î.e.n., iar înainte de 500 e.n., slavii se stabiliseră aici, fiind înconjurați de sciți. Diferite triburi barbare asiatice, huni și avari au migrat pe aici în preajma anilor 400–600 e.n., dar nu au dislocat elementul slav.

 

Regiunea ce astăzi formează Belarusul a fost populată de triburi slave în secolul al VI-lea. Odată cu trecerea timpului, slavii i-au asimilat pe sciții, sarmații, cimerienii și balticii ce locuiau alături de ei. Începând cu secolul 9, slavii au intrat treptat în contact cu varegii, negustori și războinici scandinavi.[43] Deși înfrânți și goniți pentru scurt timp de către localnici, varegilor li s-a cerut ulterior să revină[43] și au ajutat la formarea unei entități statale — denumită astăzi Rusia Kieveană — în schimbul unui tribut. Statul Rusiei Kievene a apărut în 862 fie în apropierea Kievului[44] fie în zona Novgorodului.[44] Cu timpul, poporul vareg a sfârșit prin a fi asimilat de masa slavă. Rădăcina rus’ din endonimul vareg a supraviețuit în numele națiunilor moderne belaruse, ruse și rutene, precum și în numele finlandez și eston pentru Suedia (Ruotsi, respectiv Rootsi).

 

După moartea liderului kievean Iaroslav I cel Înțelept, statul s-a dezmembrat în principate independente.[45] Aceste principate rutene au fost grav afectate de o invazie mongolă în secolul al XIII-lea, și multe au fost ulterior încorporate în Marele Ducat al Lituaniei.[46] Din principatele anexate de Marele Ducat, nouă erau locuite de strămoși ai belarușilor.[47] În această perioadă, Ducatul s-a implicat în mai multe campanii militare, inclusiv în luptele de partea Poloniei împotriva Cavalerilor Teutoni în bătălia de la Grunwald din 1410; victoria a permis Lituaniei să controleze frontierele nord-vestice ale Europei de Est.

 

La 2 februarie 1386, Marele Ducat al Lituaniei și Regatul Poloniei au intrat într-o uniune personală prin căsătoria conducătorilor lor.[49] Această unire a pus în mișcare o serie de evenimente ce a dus la formarea Uniunii Polono-Lituaniene, formată în 1569. Rușii, în frunte cu Ivan al III-lea al Moscovei, au început cuceririle militare în 1486 în încercarea de a cuceri pământurile Rusiei Kievene, și anume teritoriile de astăzi ale Belarusului și Ucrainei.

 

Uniunea dintre Polonia și Lituania a luat sfârșit în 1795 odată cu Împărțirile Poloniei între Imperiul Rus, Prusia și Austria.[51] În această perioadă teritoriile Belarusului au fost cucerite de Imperiul Rus condus de Ecaterina a II-a,[52] care le-a păstrat până la ocuparea lor de către Imperiul German în Primul Război Mondial.

 

În cursul negocierilor pentru tratatul de la Brest-Litovsk, Belarus și-a declarat independența sub ocupație germană la 25 martie 1918, formând Republica Populară Belarus.[54][55] Imediat după aceea, a izbucnit Războiul Polono-Sovietic, iar Belarusul s-a găsit prins între Polonia și Rusia Sovietică. O parte din Belarus a căzut sub control rusesc și a devenit RSS Bielorusă în 1919. La scurt timp după aceea, ea a fost transformată în Republica Sovietică Socialistă Lituano–Bielorusă. Teritoriile contestate au fost împărțite între Polonia și URSS după încheierea războiului în 1921, iar RSS Bielorusă a devenit membru fondator al URSS în 1922.[54][56] Partea vestică a Belarusului actual a rămas parte a Poloniei.

 

În anii 1920, au fost demarate reformele agrare care au culminat cu colectivizarea în Belarusul sovietic. În anii 1930, implementarea planurilor cincinale a dus la accelerarea industrializării. În același timp, în Belarusul de Vest, populația s-a bucurat de libertate economică și socială, iar începând cu 1926 drepturile culturale ale majorității belaruse din regiunea aparținând Poloniei au fost crescute, aceasta bucurându-se de școli în limba belarusă și de utilizarea limbii în administrație.

 

În 1939, Germania Nazistă și Uniunea Sovietică au invadat și au ocupat Polonia, aducând începutul celui de al Doilea Război Mondial. Mare parte din Polonia de nord-est, consfințită astfel prin pacea de la Riga cu 20 de ani în urmă, a fost anexată RSS Bieloruse, și formează acum regiunea istorică denumită Belarusul de Vest. Consiliul Popular Bielorus, sub control sovietic, a preluat teritoriile locuite predominant de etnici belaruși, la 28 octombrie 1939 la Białystok.

 

Germania Nazistă a invadat apoi Uniunea Sovietică în 1941. Fortăreața Brest, anexată în 1939, a fost supusă unuia dintre cele mai distructive asalturi și apărarea ei în 1941 a rămas în memorie ca act de eroism împotriva agresiunii germane. Statistic, RSS Bielorusă a fost cea mai afectată republică sovietică în timpul războiului și a rămas în mâinile naziștilor până în 1944. În acea perioadă, Germania a distrus 209 din cele 290 de orașe ale republicii, 85% din industrie, și peste un milion de clădiri. Numărul morților a fost estimat între două și trei milioane (aproape un sfert, până la o treime din populația totală), în vreme ce populația evreiască a fost devastată de Holocaust și nu a mai revenit. Populația Belarusului a revenit la nivelul dinainte de război abia în 1971.

 

După război, Belarus a fost una dintre cele 51 de țări fondatoare ale Cartei Organizației Națiunilor Unite și i s-a permis să aibă un vot adițional în ONU, pe lângă cel al URSS. Reconstrucția postbelică a început imediat după război și RSS Bielorusă a devenit un important centru industrial al vestului Uniunii Sovietice, creând locuri de muncă și atrăgând etnici ruși care au imigrat. Frontierele RSS Bieloruse și ale Poloniei au fost retrasate de-a lungul așa-numitei Linii Curzon.

 

Iosif Stalin a implementat o politică de sovietizare pentru a izola RSS Bielorusă de influențele occidentale. Această politică a implicat aducerea de ruși și alți alogeni din diverse părți ale Uniunii Sovietice, punându-i în posturi-cheie în cadrul guvernului republicii. Utilizarea oficială a limbii belaruse și alte aspecte culturale au fost limitate de către Moscova. După moartea lui Stalin în 1953, Nikita Hrușciov a continuat politica de hegemonie culturală a predecesorului său, declarând: „cu cât începem cu toții mai repede să vorbim rusește, cu atât mai repede vom construi comunismul.”

 

În 1986, RSS Bielorusă a fost expusă semnificativ efectelor exploziei centralei termonucleare de la Cernobîl din RSS Ucraineană vecină.

 

În iunie 1988, arheologul ce avea să devină apoi lider al Partidului Conservator Creștin al Frontului Popular Belarus, Zianon Paźniak a descoperit gropi comune ale victimelor executate între 1937–1941 la Kurapaty, lângă Minsk. Unii naționaliști au afirmat că această descoperire este dovadă că guvernul sovietic a încercat distrugerea poporului belarus, determinându-i pe naționaliști să ceară independența.

 

În martie 1990, au avut loc alegerile pentru Sovietul Suprem al RSS Bieloruse. Deși Frontul Popular Belarus, pro-independență, a obținut doar 10% din locuri, populația a fost mulțumită de delegații aleși. Belarus s-a declarat stat suveran la 27 iulie 1990, adoptând Declarația de Suveranitate a Republicii Sovietice Socialiste Belaruse. Cu susținerea Partidului Comunist, numele țării a fost schimbat în Republica Belarus la 25 august 1991. Stanislau Šuškevič, președintele Sovietului Suprem al Belarusului, s-a întâlnit cu liderii Boris Elțin al Rusiei și Leonid Kravciuk al Ucrainei la 8 decembrie 1991 în pădurea Białowieża pentru a declara oficial dizolvarea Uniunii Sovietice și formarea Comunității Statelor Independente.

 

O constituție națională a fost adoptată în martie 1994, și în cadrul ei funcția de șef al guvernului a fost comasată cu cea de președinte al țării. Alegeri prezidențiale în două tururi de scrutin, la (24 iunie și 10 iulie 1994) l-au adus la conducerea țării pe necunoscutul până atunci Aleksandr Lukașenko. El a obținut 45% din voturi în primul tur și 80% în al doilea, învingându-l pe Viačaslaǔ Kiebič care a primit 14% din voturi. Lukașenko a fost reales în 2001, 2006, 2010 și 2015.

 

 

SURSĂ: Wikipedia.

Edited March 25, 2023 by BIS aka OldNab

[BIS aka OldNab]

Topic deschis pentru următoarele 72 de ore.