[12 octombrie] 322 î.e.n. - sinuciderea lui Demostene

[BIS aka OldNab]

 

 

Demostene (384 î.Hr., Atena – 12.10.322 î.Hr., Calauria, Argolida) – Om politic atenian, considerat unul dintre cei mai mari oratori greci ai Antichităţii. A îndemnat Atena să i se opună lui Filip II al Macedoniei şi, mai târziu, fiului acestuia, Alexandru cel Mare. Discursurile sale oferă informaţii preţioase despre viaţa politică, socială şi economică a Atenei secolului IV î.Hr.

 

Demostene, contemporan cu Platon şi Aristotel, a fost fiul unui înstărit făuritor de săbii. Tatăl său a murit când Demostene avea şapte ani, lăsându-i moştenire o avere considerabilă, dar tutorii lipsiţi de scrupule ai băiatului au profitat de poziţia lor, astfel că, la împlinirea vârstei majoratului, Demostene n-a mai primit decât foarte puţin din această moştenire. Dorinţa puternică de a-l da în judecată pe tutorele său, Aphobos, precum şi constituţia sa fragilă din cauza căreia nu a putut beneficia de educaţia fizică obişnuită la grecii antici, l-au îndrumat să se iniţieze în oratorie. A studiat, de asemenea, retorica juridică.

 

În opera lui Plutarh Vieţi paralele, istoricul şi biograful grec povesteşte că Demostene şi-a construit un atelier subteran unde îşi exersa vocea, precum şi că s-a ras doar pe jumătate de cap pentru a nu putea ieşi în public. Plutarh mai adaugă că Demostene avea un defect de vorbire, „o pronunţie neclară şi bâlbâită” pe care a corectat-o ţinând pietre în gură în timp ce vorbea şi recitând versuri în timp ce alerga sau avea răsuflarea tăiată. Exersa, de asemenea, vorbirea în faţa unei oglinzi mari.

 

În ciuda programului de autoperfecţionare, primele tentative de a vorbi în public în cadrul Adunării Poporului au fost sortite dezastrului. Publicul a râs de el. Procesele intentate lui Aphobos şi altor doi tutori în 363 î.Hr. au avut un succes mai mare; nu i-au adus mult mai mulţi bani, dar a învăţat foarte multe despre strategia vorbirii şi metodele de argumentare. Trei dintre discursurile sale împotriva lui Aphobos şi două împotriva sculptorului Antenor au supravieţuit până azi.

 

La 20 de ani, tânărul Demostene s-a trezit fără averea ce i se cuvenea, fără o meserie sau o profesie şi, aparent, cu puţine şanse de succes în vreun domeniu. Însă priceperea sa oratorică a stârnit interesul. În Atena democrată din sec. IV î.Hr., orice cetăţean care dorea să intenteze un proces sau să se apere împotriva unor acuzaţii trebuia să îşi susţină singur pledoaria. Nu orice cetăţean, evident, avea suficient talent pentru a-şi scrie singur discursurile – fapt care a dus la răspândirea practicii de a angaja un scriitor de discursuri (logograf) care să pregătească discursurile pentru astfel de ocazii. Talentul demonstrat de Demostene în discursurile împotriva lui Aphobos a fost recunoscut de oamenii înstăriţi care aveau nevoie de un logograf. În scurt timp, lucra pentru clienţi bogaţi şi puternici care îl plăteau bine pentru serviciile sale. Astfel şi-a început cariera care a continuat chiar şi în timp ce era puternic implicat în lupta politică împotriva lui Filip II al Macedoniei – în mod oarecum similar cu situaţiile în care avocaţii moderni au şi un cabinet particular pe lângă serviciile prestate pentru stat.

 

Demostene avea 30 de ani când, în 354 î.Hr., a ţinut primul discurs important în faţa Adunării. Discursul Despre consiliul naval a avut un mare succes. Adunarea sau Ecclesia (Ekklesia), un organ legislativ compus din toţi bărbaţii adulţi cetăţeni ai Atenei, a convenit să ia în considerare zvonurile despre o posibilă ameninţare la adresa Atenei, venită din partea Persiei. Discursul bine argumentat al lui Demostene a contribuit la convingerea atenienilor de a-şi aduna forţele navale în tăcere pentru a le demonstra persanilor că, deşi Atena nu dorea să lanseze un atac, era pregătită de luptă. Acesta a subliniat faptul că, deşi Atena nu ar avea nici un aliat în cazul în care ar ataca prima, toate celelalte oraşe-stat greceşti i s-ar alătura, dacă ar fi atacată de persani.

 

În acest discurs, pentru prima dată, Demostene a abordat o temă care avea să îi marcheze întreaga carieră publică – cel mai potrivit mod pentru ca Atena să îşi păstreze libertatea democratică era să rămână independentă faţă de alte oraşe în timp ce, pe de altă parte, trebuia să fie gata să încheie alianţe temporare ori de câte ori era ameninţată de vreun pericol. În acelaşi discurs, dezvăluindu-şi înclinaţia către o planificare financiară atentă, el propune o revizuire elaborată a metodei de impozitare a celor bogaţi pentru a strânge bani pentru nave.

 

Începând din acel moment (354 î.Hr.), cariera lui Demostene se confundă practic cu istoria politicii externe a Atenei. Nu a trecut prea mult timp până când talentul său oratoric l-a transformat în liderul a ceea ce în prezent s-ar putea numi partid democrat. Anumite persoane interesate, în special cei înstăriţi, ar fi preferat oligarhia în locul democraţiei; numeroşi neguţători ar fi preferat pacea cu orice preţ. Deşi erau de acord că macedonenii erau barbari, mulţi dintre cetăţenii Atenei nu aveau încredere în alte oraşe-stat greceşti precum Teba şi Sparta.

 

Adunarea ateniană era un organism slab organizat, adesea clocotitor, de până la 6 000 de bărbaţi. Erau capabili să acopere prin strigăte un vorbitor care nu le era pe plac sau să îl facă de râs. Oricine putea vorbi, dar standardele erau atât de înalte încât numai cei mai buni oratori supravieţuiau mai mult timp.

 

În această arenă turbulentă, Demostene s-a făcut remarcat. Contemporanii îl numeau „băutor de apă”, însemnând o personalitate strictă şi, probabil, respingătoare. Deşi insultele erau un lucru obişnuit în cadrul Adunării, inteligenţa lui Demostene era extrem de caustică. În timp ce se apăra prin discursul Despre Coroană împotriva atacurilor rivalului său de o viaţă, Eschine, nu s-a ferit să îl numească „animal viclean”, „flecar leneş”, „salahor al curţii” sau „necurat”. Demostene nu era mai prejos decât ceilalţi când venea vorba de abuzul verbal, pentru că înţelesese cât este de avantajos să faci publicul să îşi piardă respectul faţă de oponent.

 

A fost un cercetător sârguincios al istoriei greceşti, folosind paralele istorice detaliate în aproape toate discursurile publice şi se spune că a copiat de opt ori Istoria Războiului Peloponesiac a lui Tucidide pentru a-şi perfecţiona limbajul şi pentru a reţine informaţiile istorice. Le-a cerut în permanenţă atenienilor să îşi amintească propria istorie, credinţa trecută în democraţie şi să nu uite cât de mult îi urau pe tirani. Dragostea lui pentru democraţie dă discursurilor un suflu umanistic ce le face interesante chiar şi în prezent.

 

Demostene era şi foarte sârguincios. Plutarh spune că obiceiul său era să stea noaptea şi să se gândească la conversaţiile şi discursurile susţinute în timpul zilei, experimentând diverse replici sau discursuri pe care le-ar fi putut ţine. Excela de fiecare dată când putea să îşi pregătească discursul din timp, dar natura vieţii politice ateniene l-a forţat probabil adesea să îi dea replica unui oponent pe loc. Din nefericire, întrucât toate discursurile care s-au păstrat sunt texte atent redactate, nu se poate determina cât de des vorbea Demostene spontan.

 

Faimosul său discurs din 354 î.Hr. Despre consiliul naval s-a concentrat pe ameninţarea venită dinspre răsărit. Între timp, în Macedonia, la nord, tânărul rege Filip, având aproape aceeaşi vârstă ca şi Demostene, anexa, treptat, oraşe greceşti la graniţa de sud a regatului său. În 356 î.Hr., Filip a pus stăpânire pe o colonie ateniană în Tracia, după ce i-a înşelat pe atenieni cu promisiunea că le va proteja oraşul, iar în 354 î.Hr. a mai cucerit o altă colonie ateniană. În 353 î.Hr., Sparta şi Arcadia au cerut Atenei ajutor militar împotriva lui Filip. Când acesta şi-a continuat drumul spre sud, adăugând forţei sale militare mita şi ameninţările, atenienii au trimis o armată mică pentru a-i opri trecerea la Termopile. Deşi Filip s-a îndreptat către coasta Traciei, evitând confruntarea directă cu Atena, intenţiile sale erau clare. Însă mulţi atenieni au continuat să creadă că ameninţarea lui Filip era trecătoare.

 

La începutul anului 351 î.Hr., Demostene a ţinut un discurs împotriva lui Filip, aşa numita Prima filipică, prin care a devenit lider al opoziţiei faţă de ambiţiile imperiale ale Macedoniei. În următorii 29 de ani, Demostene nu s-a lăsat; aşa cum spune Plutarh, „ţelul pe care şi l-a propus în comunitate a fost nobil şi drept, apărarea grecilor împotriva lui Filip”. În Prima filipică el le aminteşte atenienilor că îi învinseseră odată pe spartani, la fel de puternici ca Filip, subliniind sarcastic că Filip nu le-ar fi cucerit niciodată teritoriile, dacă ar fi fost la fel de timid cum par a fi atenienii. A încheiat provocându-i pe concetăţeni să ia frâiele în propriile mâini şi să nu-l lase pe Filip să învingă de la bun început.

 

Cu toate acestea, muşcătorul său discurs nu a reuşit să îi stârnească pe atenieni. Filip a avansat până în Peninsula Calcidică, ameninţând oraşul Olynthos, care a cerut ajutorul Atenei. În 349 î.Hr., Demostene a ţinut trei discursuri emoţionante (Olinticele) pentru a obţine ajutor pentru Olynthos, dar oraşul a fost cucerit anul următor fără a beneficia de ajutor însemnat din partea Atenei. În cele din urmă, Filip şi atenienii au încheiat, în aprilie 346 î.Hr., Pacea lui Filocrate; Demostene, în parte pentru a câştiga timp de pregătire pentru lupta îndelungată pe care o întrevedea, a fost de acord cu pacea şi a mers în calitate de ambasador pentru a negocia tratatul cu Filip. În timpul negocierilor, Filip, înţelegând că elocvenţa lui Demostene reprezenta o ameninţare la adresa planurilor sale, l-a ignorat şi i s-a adresat în schimb colegului său ambasador, Eschine. Cei doi s-au întors de la ambasadă duşmani înverşunaţi, Demostene denunţându-l pe Eschine, în timp ce acesta din urmă îi asigura pe toţi de bunele intenţii ale lui Filip.

 

În discursul Despre pace ţinut la sfârşitul anului 346 î.Hr., deşi condamna termenii tratatului lui Filocrate, argumenta că acesta trebuia onorat. Între timp, Filip şi-a continuat tactica, stârnind oraşele-stat greceşti, precum Teba şi Sparta, unul împotriva celuilalt. Demostene a fost unul dintre cei câţiva ambasadori care a pornit într-un turneu zadarnic în Pelopones pentru a căuta ajutor împotriva lui Filip. Drept răzbunare, Filip s-a plâns la Atena de afirmaţiile făcute de unii dintre ambasadori. În A doua filipică din 344 î.Hr., Demostene a replicat că nu ar fi fost niciodată de acord cu Pacea lui Filocrate dacă ar fi ştiut că Filip nu avea să îşi ţină promisiunea. În plus, susţinea el, Eschine şi alţii i-au înşelat pe atenieni dându-le un sentiment fals de siguranţă. Chestiunea a ajuns subiectul unui proces public în toamna lui 343 î.Hr., când Demostene, în discursul Falsa legaţie, l-a acuzat pe Eschine că dădea rapoarte false, oferea consiliere proastă, nu se supunea instrucţiunilor şi era suspect că primeşte mită. Instanţa însă l-a achitat pe Eschine.

 

Modelul încâlcit al ameninţării şi contraameninţării a continuat până în 341 î.Hr., când un general atenian şi-a atras furia lui Filip pentru că îşi desfăşura activitatea prea aproape de unul dintre oraşele sale din Chersones. Filip a solicitat rechemarea acestuia, dar Demostene a replicat într-un discurs, Despre Chersones, că motivul din spatele „intrigilor şi născocirilor” Macedoniei era acela de a şubrezi voinţa atenienilor de a se opune cuceririlor lui Filip. „Filip este în război cu noi”, a declarat el, „căci a încălcat tratatul de pace”. La scurt timp după aceea, Demostene a rostit A treia filipică, probabil cel mai de succes discurs din îndelungata sa campanie împotriva lui Filip. Drept rezultat, Demostene a devenit controlorul flotei navale şi putea astfel să facă reformele pe care le-a propus în 354 î.Hr. În plus, s-a format o mare alianţă împotriva lui Filip, care includea cetatea Byzantion şi foştii inamici ai Atenei, cum ar fi Teba.

 

A urmat un război indecis, cu Atena foarte puternică pe mare, iar Filip aproape aproape de neînfrânt pe uscat. Armata Macedoniei era bine organizată sub un singur comandant strălucit care a folosit cavaleria împreună cu infanteria extrem de disciplinată, în timp ce alianţa grecilor se baza pe ceea ce în realitate era un grup de miliţii ale cetăţenilor. Dezastrul a lovit în 338 î.Hr., când Filip a învins aliaţii în bătălia de la Cheroneea, din zona central-nordică a Greciei. Potrivit lui Plutarh, Demostene a luptat, dar a fugit din luptă după ce şi-a pierdut armele. Chiar dacă s-a făcut de ruşine sau nu în acest fel, tot Demostene a fost cel ales de popor pentru a ţine discursul funerar pentru cei ucişi în luptă.

 

După pacea încheiată de oratorul şi diplomatul atenian Demade, Filip a acţionat cu prudenţă; şi, deşi facţiunea promacedoneană fusese în mod firesc întărită în urma victoriei, el a renunţat la ocuparea Atenei. Demostene a fost supus în diverse forme unor subtile atacuri pe cale legislativă de Eschine şi de alţii.

 

În 336 î.Hr., Grecia a fost şocată de vestea asasinării lui Filip. Când fiul său Alexandru i-a urmat la tron, mulţi greci au crezut că libertatea urma să fie restabilită. Dar, într-un an de zile, Alexandru a dovedit că era un duşman chiar mai neîndurător decât tatăl său – când Teba s-a revoltat împotriva lui în 335 î.Hr., acesta a distrus oraşul. O serie de victorii l-au încurajat pe Alexandru să pretindă ca Atena să îl predea pe Demostene şi alţi şapte oratori care i s-au opus lui şi tatălui său; numai o delegaţie specială la Alexandru a reuşit să anuleze acest ordin. La scurt timp, Alexandru a început invazia în Asia, care l-a dus până în India, lăsând Atena liberă de ameninţarea militară directă.

 

În 330 î.Hr. însă, considerând că facţiunea pro-Alexandru era încă puternică în Atena, Eschine a intentat un proces de indecenţă lui Ctesiphon – intentat pentru prima dată cu şase ani mai devreme – pentru că propusese să i se acorde lui Demostene coroana de aur pentru serviciile aduse statului. Ţinta reală era Demostene, întrucât Eschine îl acuza pe Ctesiphon că făcuse o declaraţie falsă atunci când a lăudat patriotismul şi serviciul public al oratorului. Confruntarea oratorică între Eschine şi Demostene a stârnit interes pe întreg teritoriul Greciei, pentru că nu doar Demostene era dat în judecată, ci întreaga politică ateniană din ultimii 20 de ani. Minimul necesar în astfel de cazuri era un juriu format din 500 de cetăţeni, dar la dezbatere s-a prezentat o mulţime mult mai mare de atenieni şi chiar de străini.

 

Discursul Despre coroană, răspunsul Iui Demostene la acuzaţiile lui Eschine cum că ar ezita în politică, acceptând mită şi dând dovadă de laşitate în luptă, este recunoscut drept o capodoperă a artei oratorice. Discursul cuprinde cele două decenii întregi în care grecii s-au confruntat cu Filip şi Alexandru, punând în contrast politicile lui Demostene în fiecare caz în parte cu ceea ce el numeşte trădarea lui Eschine ca agent al Macedoniei. Ca întot¬ deauna, cunoaşterea detaliilor istorice este impresionantă. El întreabă publicul în mod repetat de ce anume era nevoie pe timp de criză şi cine ce va face. Adresându-se direct lui Eschine, el spune „Politicile tale i-au susţinut pe inamicii noştri, ai mei, ai ţării noastre”. Epitetele folosite îl prezintă pe Eschine ca pe un oportunist vrednic de dispreţ, un simbriaş al lui Filip. Verdictul juraţilor a fost foarte clar – Eschine nu a primit nici măcar o cincime din voturi, fiind astfel obligat să plece în exil. Demostene şi politicile sale au primit un vot masiv de aprobare din partea poporului.

 

Şase ani mai târziu însă, a fost condamnat pentru infracţiuni grave şi a fost forţat să evadeze din închisoare şi să se exileze. A fost acuzat că a luat 20 de talanţi depozitaţi în Atena de Harpalos, un refugiat al lui Alexandru. Demostene a fost găsit vinovat, a primit o amendă de 50 de talanţi şi întemniţat.

 

Circumstanţele acestui caz sunt neclare. Se poate ca Demostene să fi intenţionat să folosească banii în scopuri civice şi, probabil, este semnificativ faptul că instanţa l-a amendat cu doar de două ori şi jumătate valoarea în cauză, nu de zece ori, aşa cum se obişnuia în astfel de cazuri. Evadarea din închisoare a făcut imposibilă întoarcerea lui în Atena pentru a strânge banii pentru amendă. Liderul de odinioară al atenienilor era acum exilat de propriul popor.

 

O altă turnură dramatică a avut loc în anul următor, când Alexandru a murit. Puterea Macedoniei a părut, în sfârşit, curmată; s-a încheiat o nouă alianţă împotriva lor. Atenienii l-au rechemat pe Demostene din exil şi i-au dat banii necesari pentru a plăti amenda. Dar la venirea lui Antipater, succesorul lui Alexandru, Demostene şi alţi oratori au fugit, din nou, din oraş.

 

Fostul său prieten, Demade, i-a convins apoi pe atenieni să îl condamne pe Demostene la moarte. În timp ce fugea de soldaţii lui Antipater, Demostene s-a sinucis cu otravă. După serviciul îndelungat în slujba statului, pe care, oricum, l-a încheiat abandonat de nestatornicii cetăţeni atenieni, moartea lui Demostene poate fi privită ca un simbol al declinului democraţiei ateniene.

 

Timp de aproape 30 de ani, Demostene a coalizat cetăţenii Atenei pentru a se putea opune puterii militare a lui Filip şi a lui Alexandru cel Mare. Discursul lui Demostene Despre coroană, apărarea carierei lui, susţinut în 330 î.Hr., a fost numit „cel mai mare discurs al celui mai mare orator din lume“. În secolul care a urmat morţii sale, învăţaţii de la Biblioteca din Alexandria au redactat cu atenţie manuscrisele faimoaselor sale discursuri.

 

Faima sa era atât de mare încât, atunci când oratorul roman Cicero a ţinut o serie de discursuri în anul 44 î.Hr. împotriva lui Marc Antoniu în circumstanţe similare celor în care Demostene i s-a opus lui Filip, discursurile lui Cicero au fost numite şi ele Filipice. Elevii romani studiau discursurile lui Demostene ca parte a instrucţiei lor oratorice. În Evul Mediu şi Renaştere, numele său a fost sinonim cu elocvenţa. Oameni de ştiinţă moderni, precum Werner Jaeger, au o viziune mai imparţială, mai puţin pasională – arătând căror probleme politice complexe a trebuit să le facă faţă Demostene ajutat de talentul său oratoric.

 

Indiferent ce interpretări pot fi date personalităţii şi muncii sale, în fiecare epocă a fost considerat drept unul dintre cei mai mari oratori şi oameni de stat din lume.

 

 

SURSĂ: ISTORII REGĂSITE.