Acceptarea de sine: antidotul pentru vocea care spune „nu e destul“

[DanieI]

 

    E seară și în casă se așterne treptat liniștea. Ziua s-a terminat, iar mintea începe să facă bilanțul: ce n-ai apucat să termini, unde ai reacționat prost, câte ai de făcut mâine, cât de departe ești de locul în care ți-ai propus să fii. Ciudat este că nu obișnuiești să spui „Azi a fost o zi cu multe de făcut“, ci mai degrabă „Iar n-am făcut destul“. Este o diferență subtilă între cele două propoziții, pentru că una descrie o zi, iar cealaltă pune o presiune invizibilă pe tine. Prima descrie ceea ce s-a întâmplat. Cea de-a doua spune, implicit, ceva despre cine ești și despre cât de bine te descurci.

    Gândește-te acum că un prieten vine și-ți spune că n-a făcut destul. Probabil i-ai spune că se judecă prea aspru. Și acum gândește-te la ce-ți spui ție, în aceeași situație. Nu ești la fel de blând(ă) cu tine, nu-i așa? Cu ceilalți suntem empatici aproape din reflex, însă față de noi menținem un standard pe care-l confundăm, deseori, cu exigența sănătoasă. Aici poate interveni acceptarea de sine, ca mijloc de a ne schimba atitudinea față de noi înșine.

 

    Ce înseamnă, de fapt, acceptarea de sine
Conceptul a fost formulat de Albert Ellis (1973), în cadrul terapiei rațional-emotive și comportamentale. Ellis vorbea despre capacitatea de a-ți recunoaște valoarea intrinsecă, independent de performanțe și de aprobarea celorlalți. Esența conceptului acceptării de sine necondiționate este că rezultatele sunt importante, dar ele nu definesc valoarea ființei tale.

    Mai târziu, Windy Dryden (2013) a nuanțat perspectiva și a descris acceptarea de sine ca pe o stare lipsită de evaluări globale despre propria persoană. Adică nu mai ești „bun“ în ziua în care ți-a ieșit prezentarea și „insuficient“ în ziua în care ai greșit ceva. Rămâi același om, care uneori reușește și uneori nu. Schimbarea apare atunci când învățăm să nu mai generalizăm pornind de la un anumit eveniment: faptul că am greșit nu înseamnă că suntem, în ansamblu, „greșiți“ sau „insuficienți“.

 

    De ce nu ne ajunge stima de sine
Atunci când valoarea pe care ne-o atribuim depinde în mare măsură de rezultate, stima de sine poate deveni vulnerabilă la succes și eșec, după cum arătau Crocker & Park în studiul lor din 2004. Când reușim, ne simțim valoroși. Când greșim, ne clătinăm. Acest lucru e similar cu construcția unei case pe un teren care se mișcă. Stima de sine e vulnerabilă în fața unor eșecuri sau a perioadelor dificile.

    Acceptarea de sine e diferită. Nu ne ridică pe un piedestal când reușim și nu ne prăbușește când greșim. Ne ține într-un loc mai stabil, de unde putem privi ce s-a întâmplat, fără să ne condamnăm pe noi înșine.

 

    Ce nu este acceptarea de sine
Acceptarea de sine nu spune „așa sunt și nu am ce să schimb“, ci „așa sunt acum, iar de aici pot să cresc“. Nu e resemnare și nici indulgență față de tot ce facem. Nu înseamnă nici să renunțăm la standarde sau la obiectivele care au sens pentru noi. E, mai degrabă, ceea ce Carl Rogers numea un paradox curios: ne putem schimba abia din momentul în care ne acceptăm așa cum suntem. Din critică consumăm resurse apărându-ne de noi înșine, în schimb, din blândețe și acceptare de sine rămâne energie pentru a crește ceva mai bun în viețile noastre.

 

    Ce ne arată cercetările
Un nivel mai ridicat de acceptare de sine e asociat cu mai puțină anxietate și cu mai puține simptome de depresie, o legătură pe care Chamberlain și Haaga au documentat-o încă din 2001, când au construit și primul instrument de măsurare a acestui construct. Mai târziu, un studiu al Ștefaniei Crișan și al colegilor ei (2022) a arătat că exercițiile de acceptare necondiționată de sine pot scădea tendința de autoculpabilizare și predispoziția la rușine.

    Totuși, una dintre cele mai importante legături este cea cu perfecționismul. Scott (2007) a observat că acceptarea de sine reduce perfecționismul maladaptiv, acel perfecționism care ne spune mereu că nu este de ajuns cât am reușit. Iar de aici până la epuizare e un drum scurt. Un studiu recent, realizat de Abu-Taleb și Abu-Ghazal (2025), care a urmărit 620 de studenți, a analizat relațiile dintre perfecționism, acceptare de sine și burnout academic. Concluzia e una pe care o vedem și în viața profesională: epuizarea poate veni din volumul de muncă, însă și din acea atitudine aspră și critică la adresa noastră, care ne face să încălcăm limitele ce țin de pauză, odihnă și recuperare.

    Tot cercetările recente ne arată și beneficiile. Acceptarea de sine este asociată și cu o stare generală de bine mai ridicată și cu o satisfacție mai mare față de viață, conform studiului realizat de Cordaro și colegii săi (2024), amplificându-ne mulțumirea, acel sentiment care ne ajută să percepem prezentul ca fiind complet așa cum este.

    Cum se simte integrarea acceptării de sine în viața de zi cu zi
Se vede în lucrurile mici, de zi cu zi, iar pe termen lung se reflectă în calitatea vieții tale. După o greșeală, mintea nu mai intră la fel de ușor în tiparul amplificării aspectelor negative. Nu mai adaugă, peste evenimentul în sine, o concluzie despre cine ești tu ca om. Astfel, scade nevoia de a te apăra și apare mai multă claritate. Ai mai multă disponibilitate pentru soluții, pentru că mintea nu mai este ocupată cu procesul intern de autocritică.

    Asta nu înseamnă că ne ferește de greșeli sau că ne protejează de nereușite. Înseamnă doar că nu mai punem, peste durere, verdictul că ceva e în neregulă cu noi.

 

    O invitație la reflecție
Din perspectiva mea, de om și psiholog, acceptarea de sine nu e o destinație la care ajungem odată pentru totdeauna. E ceva ce practicăm, zi de zi, conștient, prin felul în care ne vorbim atunci când rămânem cu noi înșine. Experiența ultimilor ani mi-a arătat că rezultatele nu vin din „a face mai mult“, ci mai degrabă din acea compasiune interioară și stare de bine pe care le cultivăm cu ajutorul acceptării de sine.

 

Sursă: https://www.paginadepsihologie.ro/acceptarea-de-sine-antidotul-pentru-vocea-care-spune-nu-e-destul/