Elena

Perspectiva noastră despre viaţă (scenariul nostru de viaţă) este exprimată prin cuvintele pe care le folosim. Felul în care ne percepem pe noi înşine, pe ceilalţi sau lumea în general transpare din cuvintele pe care le folosim. Cuvintele inflexibile sunt cele care arată o perspectivă rigidă asupra vieţii. Câteva dintre aceste cuvinte inflexibile pe care le folosim sunt: trebuie, niciodată, mereu, dacă X, atunci Y, etc. Dacă inflexibil este ceva ce nu se îndoaie, cuvintele inflexibile sugerează faptul că cel care le foloseşte este şi el rigid în perspectivele sale şi nu se îndoieşte de veridicitatea crezurilor sale. Practic, aceste afirmaţii sugerează existenţa unor gânduri iraţionale, adesea preluate de la figurile parentale din copilărie. Iată câteva exemple pentru a ilustra modul în care folosim aceste expresii.. Trebuie să faci pe plac altora ca să ai prieteni. Niciodată să nu ai încredere în nimeni, oamenii până la urmă te trădează. Mereu mi se întâmplă doar mie lucruri rele. Dacă greşesc, atunci asta înseamnă că sunt un idiot, sau Dacă am să fiu bogat atunci am să fiu fericit. Sigur că nu trebuie neapărat să facem pe plac altora pentru a avea prieteni. Se întâmplă adesea ca ceilalţi să ne placă aşa cum suntem, fără să trebuiască să facem ceva deosebit pentru a ne bucura de prietenia lor. Sigur că, chiar dacă oamenii uneori ne trădează, asta nu înseamnă că niciodată nu putem avea încredere în nimeni. De asemenea, desigur că nu ni se întâmplă mereu şi doar nouă lucruri rele, chiar dacă în anumite momente asta este impresia pe care o avem. Şi, în fine, condiţionarea care aduce şi ea nefericire: Dacă am să fiu bogat atunci am să fiu fericit. Sigur că sunt mulţi oameni care nu sunt bogaţi, însă cu toate astea duc o viaţă satisfăcătoare şi chiar fericită. A avea bani mulţi sau a avea bani puţini, ambele pot spori anxietatea, sau pot aduce alte stări psihologice neplăcute. Banii pot contribui la fericire, însă nu sunt o garanţie în acest sens. Nu sunt unica cale spre fericire. Rigiditatea în perspectivele noastre aduce cu sine nu doar bătăi de cap, ci ne poate chiar băga în depresie. A fi flexibil nu înseamnă a renunţa la valorile tale. Să fim flexibili înseamnă să putem pune sub semnul întrebării credinţele noastre şi să putem vedea realitatea, aşa cum este ea. Pentru a putea face acest lucru este nevoie de muncă, uneori chiar de psihoterapie, însă este un proces care merită parcurs pentru că ne poate ajuta să ne bucurăm mai mult de viaţă. În încheiere, vă las cu un citat din scrierile lui Nietzsche: „Tu ai calea ta. Eu am calea mea. În ceea ce priveşte calea dreaptă, calea corectă, singura cale, aceasta nu există.„ sursa: iosifszenasi

T/C.

Împrumutăm sărbători, obiceiuri și alte lucruri din cultura americană. Și nu pentru că nu am avea și noi cutumele proprii unice și apreciate peste tot în lume, ci pentru că presară sare și piper în tot acest tumult cotidian. Ideea de „rezoluție“ este, astăzi, pe buzele tuturor, însă acum ceva timp nu era un termen foarte uzitat, așa cum nu ne făceam nicio listă cu dorințe și visuri pe care să le bifăm în anul ce tocmai bate la ușă. Pe de altă parte, ele reușesc să ne pună pe gânduri, dar dau și o perspectivă viitorului apropiat sau mai puțin apropiat. Specialiștii însă, ne sfătuiesc să fim sinceri cu noi înșine și să ne stabilim perspective fezabile, în ideea în care să nu ne dezarmeze și, astfel, să se instaleze depresia în gândurile noastre. Potrivit companiei de consultanță în resurse umane, Franklin Covey, o treime dintre rezoluții nu reușesc să fie duse la bun sfârșit, pentru că ele nu sunt setate corect (fie sunt impuse de societate), fie sunt prea vagi, fie sunt total nerealiste. Revista Management Review crea, în anul 1981, atribute cuvântului „obiectiv“, care, deși, la acea vreme erau specifice segmentului business, ele se pot plia și în cazul rezoluțiilor. Unul dintre ele se referă la specificitatea lor. Mai precis, ele trebuie să fie cât mai clare, și, potrivit lui Katrine L. Milkman (prof. la Universitatea din Pennsylvania), ele trebuie să fie corelate de componenta timp. Tot prof. Milkman ne îndeamnă să ne realizăm și un plan de rezervă, în cazul în care eșuăm cu cel prezent. Și, de asemenea, ne încurajează să vorbim și comunității din care facem parte despre planurile pe care dorim să le punem în aplicare, ca un simbol al asumării răspunderii asupra lui. Desigur, inclusiv expunerea în mediul online poate fi o dovadă de curaj. Aici, însă, trebuie să ne așteptăm atât la reacții pozitive, cât și la sfaturi care ne pot întoarce din drumul nostru. Dar putem să ne gândim și că prin interconectivitatea dintre noi, putem să mai găsim persoane care au același afinități și planuri, și ne putem sfătui. Un alt atribut se referă la măsurabilitate, pentru a putea diferenția progresul sau, din contră, regresul unui obiectiv. În acest sens, Jeffrey Gardere (psiholog și personalitate media) susține notarea, într-un jurnal, a tuturor modificărilor și a micilor pași obținuți, în vederea atingerii scopului propus. Această materializare a obiectivelor trebuie să fie legată de realitate. Mai exact, atingerea, sau, mai precis, neatingerea lor, poate crea frustrări ce pot escalada pe toate palierele vieții. Ea trebuie să reflecte o izbândă cuantificabilă, realizabilă, însă, totodată, relevantă. Importanța unui scop este un alt atribut pertinent după care ne ghidăm lista rezoluțiilor. În acest sens, dr. psihiatru Michael Bennet subliniază că însemnătatea intrinsecă este cea care trebuie să aducă plus valoare obiectivului. El trebuie să fie personificabil pentru a-i putea adăuga „greutate“. Totodată, un alt aspect de care trebuie să ținem cont este acela prin care trebuie să admitem faptul că oricât am prognoza ceva, mereu vom avea o parte din noi care ne va împinge să mergem cu un pas înapoi. Iar explicația este una simplă: o schimbare nu este niciodată facil de pus în practică. Un obiectiv grandios nu poate fi realizat în doi pași simpli. El are nevoie de componenta timp, dar și de alte obiective mai mici, care, coroborate, să poată rezulta într-o izbândă majoră. Charles Duhigg (autor al cărții Puterea Obișnuinței) susține puterea micilor câștiguri, și, astfel, a progresului treptat. Totodată, el consideră că în vederea stabilirii sau a opririi unui obicei, acestea trebuie divizate în trei părți (indiciu, rutină, recompensă). Duhigg mai precizează că găsirea unui obiectiv și „croșetarea“ în jurul acestuia, trebuie să ne ofere curaj, dar și o stare de bine, în așa fel încât indiciile pe care le primim la nivel cognitiv să ne împingă să ne dorim să lucrăm și mai mult în acest sens. Rezoluția trebuie să producă o recompensă la final, și, în niciun caz, o pedeapsa. Pe de altă parte, trebuie să fim conștienți că, în toată această „alergare“ după un scop final, își vor face apariția și obstacole aferente. Pauline Wallin (psiholog și autor al cărții Cum să-ți îmblânzești rebelul interior), încurajează ca orice plan de obiective trebuie să conțină și un plan de eșecuri. De asemenea, alegerea unui număr mai mic în atingerea obiectivelor, crește, direct proporțional, motivația noastră. Așadar, este important să ne concentrăm pe ceea ce am realizat deja și să ne reconfigurăm traseul, în funcție de drumul parcurs până în acel moment. Dr. Oettingen propune tehnica W.O.O.P (dorință, rezultat, obstacol, plan), în care fiecare dintre elementele exprimate mai sus, să aibă un răspuns; astfel, planul devine realizabil. Dr. Wallin ne sfătuiește ca indiferent de rezultatul pe care-l obținem la finalul planurilor noastre, să fim blânzi cu propria persoană. Acesta ne sfătuiește să nu ne blamăm, ci să vorbim deschis cu noi înșine, asemeni unui copil descurajat, oferind argumente pertinente. Important este să ne găsim obiective care ne motivează și ne fac să fim o versiune mai bună a noastră. Atât timp cât lucrăm în acest sens, este mai puțin important rezultatul final, cât, mai ales, drumul parcurs în acest sens. sursa: paginadepsihologie

T/C.

Te-ai crezut important?

Welcome!

În timp ce mulți oameni spun că apreciază experiențele pozitive mai mult decât pe cele negative, există însă și un beneficiu ascuns al experiențelor negative. Deși, cineva implicat într-o situație negativă ar putea să nu se bucure de acest lucru, un studiu recent realizat de Universitatea din Minnesota și Universitatea Stanford indică faptul că o experiență negativă poate oferi sens vieții pentru individ. Profesorul Kathleen Vohs de la Universitatea din Minnesota și alți colegi cercetători au descoperit că sensul și fericirea sunt deseori descrise ca forme de pozitivism. Cu toate acestea, cercetătorii au ajuns la concluzia că conceptualizarea sensului vieții ca fiind pozitiv obstrucționează felurile în care experiențele negative pot oferi sens în viața oamenilor. Cercetarea a fost publicată recent în Current Opinion in Psychology. „Este aproape un truism că oamenii doresc experiențe pozitive și vor să le evite pe cele negative“, a spus Vohs, profesor de marketing la Carlson School of Management. „Totuși, încercarea de a trăi într-o lume fără provocări, probleme sau dificultăți nu este realistă și chiar contribuie la o viață ce are mai puțin sens“. Pentru a determina dacă experiențele negative oferă un sens în viața oamenilor, cercetătorii au studiat interviuri cu părinții ai căror copii mici au murit recent. Cercetătorii au descoperit că puțini dintre acești părinți folosesc un limbaj care exprimă fericirea, dar aproape toți au folosit un limbajul care urmărea înțelegerea acestui eveniment. Cercetătorii au studiat, de asemenea, interviuri cu evenimente mai puțin traumatizante – cum ar fi cearta cu partenerul, pierderea locului de muncă sau boala – pentru a determina cum pot acestea cauza într-un mod similar o căutare a sensului vieții. Aceste descoperiri susțin cercetarea anterioară a lui Vohs, care a constatat că: fericirea era despre a te simți bine, evitând emoțiile negative și satisfacerea nevoilor altcuiva; sensul, totuși, a fost derivat din comportamente și sentimente ce reflectă îngrijorarea față de ceilalți și rezultatul dintre acestea; fericirea este despre momentul prezent și evitarea reflecției, în timp ce sensul necesită o reflecție conștientă. Atunci când apare o experiență negativă, ea poate forța un individ să reflecte asupra motivului pentru care aceasta s-ar fi întâmplat, alimentând efectiv procesele care oferă sens vieții. „Cercetările noastre au arătat că, în timp ce oamenilor nu le plac sau nu apreciază evenimentele negative, exact aceste evenimente stimulează procesele mentale care oferă sens în viață“, a spus Vohs. „Asta însemnând că evenimentele negative asigură oportunitatea de a da un sens vieții, și de a recunoaște că acestea oferă o nouă perspectivă asupra valorii negativității în viața de zi cu zi“. sursa: paginadepsihologie

T/C.

Bine ai venit ❤️

+1 ca te cunosc.

Hai cu 72/72

Emoția este primul răspuns la interacțiunea cu mediul înconjurător. Plângem, râdem, ne bucurăm, suferim, suntem entuziasmați, triști – și tot așa, în fiecare zi. Însă frecvența cu care experimentăm emoții pozitive sau negative diferă de la un om la altul. O persoană vulnerabilă emoțional este o persoană al cărei sistem nervos autonom reacționează excesiv la niveluri relativ scăzute de stres, iar revenirea din acea stare durează mai mult decât în mod normal, chiar dacă stresul a fost înlăturat. Dialectica este o metodă importantă de integrare a discrepanțelor, ce reflectă modul în care mintea umană percepe și înțelege majoritatea conceptelor și ideilor fundamentale. Iar domeniul psihologiei conține astfel de concepte, precum: stimă de sine, încredere, curaj, onestitate, furie, pasivitate, retragere, impulsivitate, inhibiție, vinovăție și așa mai departe. Dialectica s-a clădit pe ideea că nu putem înțelege pe deplin niciunul dintre aceste concepte, dacă nu evaluăm și conceptul opus. Dialectica este cea care descompune fiecare concept în părțile sale aparent contradictorii, privindu-le dintr-o altă perspectivă: ca teză, antiteză și sinteză (sau alb, negru și gri). Gândirea dialectică înseamnă o explorare a posibilităților contradictorii, ce are ca rezultat cogniții care reduc disonanța cognitivă. Îndoiala cercetează fiecare credință. „S-ar putea să fie așa, dar este într-adevăr?“ Marsha Linehan a dezvoltat o abordare unică în tratamentul Tulburării de Personalitate Borderline (BPD), abordare pe care a ales să o numească Dialectical Behavior Therapy (DBT). Cercetările arată că DBT a fost folosită cu succes pentru a trata persoanele care suferă de depresie, bulimie, tulburare bipolară, borderline, tulburare de stres posttraumatic și abuz de substanțe. Se crede că acest tip de terapie îi poate ajuta pe cei care doresc să-și îmbunătățească abilitatea de a-și regla emoțiile, de a tolera stresul și sentimentele negative, de a fi atenți și prezenți în momentul dat și de a comunica și interacționa eficient cu ceilalți. După cum afirmă Marsha Linehan (psihologul și fondatorul terapiei dialectic comportamentale), gândirea dialectică este un teren de mijloc între două moduri opuse de a gândi și de a acționa. Și împacă abordările antitetice, făcute în termeni de absolut – ca atunci când avem credința că o persoană are dreptate, iar interlocutorul său, nu. Ce înseamnă inițialele DBT? „D“ înseamnă „dialectică“. O sinteză sau o integrare a contrariilor. În DBT, strategiile dialectice ajută atât terapeutul, cât și clientul să se desprindă de pozițiile extreme. „B“ înseamnă „comportamental“. Așadar, este necesară o abordare comportamentală. Aceasta înseamnă evaluarea situațiilor și comportamentelor-țintă. ”T“ înseamnă „terapie“. O posibilă definiție ar fi aceasta: ajută clienții să se elibereze de idei, tipare și răni vechi, care le restricționează fericirea și mulțumirea. Principiile terapiei comportamentale ne învață că mediul nostru are o influență semnificativă asupra comportamentului. Iar DBT menține accentul pus asupra influenței mediului în care un individ funcționează și lucrează activ. Mediul poate facilita sau descuraja interacțiunile dintre oameni și tot mediul este cel care ne poate influența starea de spirit. Terapia dialectic comportamentală este cunoscută și sub numele de „tratament bazat pe dovezi“, ceea ce vrea să spună că s-au făcut numeroase cercetări privind eficacitatea acesteia. Cel mai vizibil succes al DBT constă în faptul că această formă de terapie ajută la dezvoltarea unor puternice abilități de coping. DBT face uz de tehnici mindfulness din budismul Zen, pentru a reuși prezența minții aici și acum. Acest lucru poate ajuta persoanele aflate în terapie să evalueze în mod obiectiv și calm diferite contexte. Pregătirea mindfulness le permite oamenilor să țină cont de experiența lor actuală, să evalueze faptele și să se concentreze atât asupra esenței, cât și asupra detaliilor. Dialectica este utilizată pentru a sprijini și terapeutul, dar și persoana aflată sub tratament. Fiecare se poziționează la câte o extremă a unei probleme. Așadar, terapeuții folosesc dialectica pentru a ajuta oamenii să accepte acele aspecte care nu le plac. De asemenea, ei folosesc dialectica pentru a-l motiva și încuraja pe client să schimbe acele aspecte. Unul dintre conceptele-cheie în DBT este „acceptarea radicală“ sau, altfel spus, renunțarea la ceea ce ne dorim și acceptarea situației așa cum este. Oamenii presupun că acceptarea este similară cu aprobarea. Însă acceptarea radicală înseamnă, pur și simplu, să recunoaștem realitatea. Acceptarea radicală nu are nicio legătură cu pasivitatea sau cu renunțarea. Dimpotrivă, este vorba despre canalizarea energiei pentru a merge mai departe. Liderii budiști subliniază adesea că „acceptarea“ nu înseamnă resemnare în fața unei situații stresante, negative, mai ales atunci când situația se află sub controlul nostru. Spre exemplu, suntem nevoiți să acceptăm un deces, dar nu suntem nevoiți să acceptăm un tratament nedrept din partea altor persoane. Așadar, DBT ne arată că experiențele noastre sunt reale și ne învață cum să acceptăm cine suntem, indiferent de provocări sau de experiențele dificile. sursa: paginadepsihologie

T/C.

Welcome.

Retrag.

Welcome!

Sunt situatii, in care desi decidem in mod constient si rational sa schimbam modul in care actionam, suntem si simtim intr-o relatie, ceva parca nu se leaga si ne trezim ca facem aceeasi greseala. Exista ceva acolo in interiorul nostrum, un impuls, o emotie,o stare, care nu se lasa imblanzite de o simpla dorinta si decizie a mintii. De asemenea, sunt situatii in care incepem sa simtim un anumit disconfort muscular, anxietate, transpiratie, batai ale inimii fara sa stim ce anume din situatia respectiva a declansat astfel de reactii, desi in mod constient, avem un dialog interior in care ne incurajam ca totul este bine. De exemplu, o mamica care isi duce copilul la gradinita pentru prima data intra in panica. Inima incepe sa bata, simte ca vrea sa fuga, corpul se incordeaza. In ciuda eforturilor de a se calma nu reuseste si decide sa nu isi lase copilul la gradinita. Ce anume se intampla? Pare ca mintea si emotiile nu sunt impreuna, fiecare venind de pe “planete” diferite si avand propriul limbaj. Una din explicatii este data de teoria atasamentului si de neuropsihologie, ce aduce in atentie doua aspecte importante ale memoriei: memoria implicita si memoria explicita. Parintele teoriei atasamentului, John Bowlby, vorbeste despre patternuri relationale inconstiente ce se formeaza in si prin relatia cu ingrijitorul primar, care de obicei este mama. Apropierea afectiva, atasamentul sanatos dintre mama si copil stimuleaza dezvoltarea creierului la copil, care la randul sau, extinde si activeaza abilitatea unui individ de a se adapta emotional la viata. (Babette Rothschild). Inca de la inceput, mama ajuta bebelusul sa isi regleze atat disconfortul produs de foame,sete, frig,durere cat si reactiile emotionale de frustrare, furie, frica, agitatie. Bebelusul si mama invata sa se stimuleze reciproc prin privire, atingere care alina, sunete , prin oglindirea de catre mama a bucuriei, tristetii sau distresului pe care copilul le simte, intreg corpul fiind implicat in interactiune. Allan Schore considera ca aceste interactiuni sunt procesate de emisfera dreapta a creierului care este responsabila pentru stocarea informatiilor senzoriale. Aceste “modele interne”, insotite de o serie de senzatii corporale, formeaza o imagine despre sine a copilului si a celorlalti. Toate aceste experiente sunt stocate in memoria implicita. Memoria implicita este mediata de amigdala si proceseaza stimuli subliminali, senzatii fiziologice, afectele, procedurile automate. Ea ramane la un nivel inconstient pana este adusa in constiinta prin crearea unor legaturi cu memoria explicita. Memoria implicita exprima nevoile care nu au fost satisfacute in copilarie, relatiile importante care nu s-au format sau au fost deficitare, raspunsurile mai mult sau mai putin optime ale ingrijitorului primar fata de bebelus. Memoria explicita denumita si memoria declarativa este compusa din idei, actiuni, fiind mediata de hipocamp. Acest tip de memorie este ancorata in capacitatea de a folosi limbajul, conceptele, povestea, pentru a descrie experienta dar si pentru a-i da sens. Pana la varsta de un an, copilul dezvolta sentimentul de siguranta in relatie, de a se baza pe cel de langa, de a avea impact in relatie, de a oferi si de a primi apreciere . Daca aceste dimensiuni relationale sunt neglijate in mod repetat, intrerup contactul interior cu sinele iar persoana va fi incapabila sa se “exprime emotional si sa actioneze in acord cu nevoile sale”(Damasio,1999). Sentimentul de a nu fi important, de a nu conta, de nesiguranta si teama, devin structura psihologica de baza a persoanei. Aceasta structura de baza se poate activa in diverse situatii de viata fara ca noi sa fim constienti de acest aspect. Deoarece intreg corpul este implicat in acest proces, persoana in cauza poate pierde capacitatea naturala a acestuia de a se manifesta. Gatul rigid, durerile musculare, disconfortul abdominal, pumnul strans, etc sunt mesaje ale corpului ca “ceva se intampla”, pe care insa persoana le percepe ca avandu-le dintotdeauna. Intreaga noastra experienta de viata este codata la nivel biochimic in fiecare tesut al corpului nostru.(Erskine, 2010) Cu cat neglijarea nevoilor primare si experientele traumatice emotionale sau fizice au avut loc in perioada copilariei mici,cu atat mai mult aceste experiente sunt stocate in memoria implicita, fixate la nivelul corpului, fiind inaccesibile constiintei si limbajului si fiind rezistente la schimbari rationale. In acest caz, schimbarea reala se produce atunci cand corpul si mintea se armonizeaza. In terapie, interventia la nivelul corpului include constientizarea corporala, tehnici de relaxare, exercitii de energizare, activitati recreative. Toate aceste tehnici abordate cu grija si in ritmul clientului, produc schimbari somatice ce sunt integrate si constientizate prin intermediul limbajului, producand astfel schimbari la nivel psihologic. “Vindecarea” la nivelul psiho-emotional inseamna eliberarea de tensiunile corpului, de “armura”pe care o cream, de restrictiile interne care inhiba persoana sa isi traiasca viata deplin “in si prin propriul corp”.( Richard Erskine, 2010) sursa: psihologiecuantica