Jump to content

BIS aka OldNab

VIP
  • Posts

    20805
  • Joined

  • Last visited

  • Days Won

    37

Everything posted by BIS aka OldNab

  1. Take Ionescu, om politic şi orator de mare talent, excelând îndeosebi în domeniul politicii externe, a fost un militant pentru cauza naţională românească, unul dintre promotorii şi susţinătorii politicii proantantiste, iar după 1918, un iniţiator al pactelor regionale antirevizioniste. El s-a situat definitiv între înfăptuitorii României Mari, prin ideile exprimate în neasemuite şi unice discursuri în Parlament sau la întrunirile politice, în articole de presă, prin acţiunile sale întreprinse în ţară şi peste hotare în scopul realizării idealului naţional, după cum se arată în volumul ''Take Ionescu'' de Anastasie Iordache (ediţia a II-a revăzută şi adăugită, Editura Universal Dalsi, 2008). Take Ionescu (Dumitru, pe numele de botez) s-a născut în Ploieşti, la 13 octombrie 1858, tatăl său, Ghiţă Ioan, fiind negustor de cereale. A învăţat la Liceul ''Sf. Sava'' din Bucureşti, susţinând examenul de bacalaureat în 1875. A fost trimis apoi de tatăl său la Paris, unde urmează Facultatea de Drept, luându-şi în 1881 licenţa precum şi doctoratul în drept, obţinut cu ''Magna cum laude''. A fost pasionat şi dornic să dobândească cunoştinţe nu doar de drept, ci şi în domeniile artelor, literaturii, filosofiei. În perioada studiilor la Paris este atras de viaţa politică, participând adesea la dezbaterile Parlamentului, şi tot acum se arată interesat de soarta milioanelor de români din afara hotarelor. Astfel, el susţine la Cercul studenţilor români din Paris o conferinţă referitoare la naţionalităţile din Austro-Ungaria, iar într-o altă conferinţă preconizează destrămarea Imperiului austro-ungar şi împărţirea lui pe baza principiului naţionalităţilor. Revenit la Bucureşti în 1881, devine avocat în Baroul de Ilfov şi începe o strălucită carieră, devenind faimos pentru talentul său oratoric (a fost supranumit ''Tăkiţă gură de aur''). Colaborează la ziarul ''Românul'' al lui C.A. Rosetti, este remarcat de Ion C. Brătianu, şi, în 1884, devine deputat al Partidului Naţional Liberal. Părăseşte în scurt timp Partidul Naţional Liberal şi la alegerile din 1888 candidează ca independent, obţinând un loc la colegiul II Craiova. S-a impus în viaţa parlamentară printr-un extraordinar talent oratoric şi, totodată, a acordat o mare importanţă presei, publicând numeroase articole în ''Românul'', precum şi în săptămânalul de limbă franceză ''La Roumanie politique, literaire et economique''. Într-un articol publicat în ''Românul'' din 31 decembrie 1890, Take Ionescu se referă la unitatea naţională a românilor. ''Take Ionescu vedea poporul român în integralitatea sa, considerând unitatea naţională ca o realitate incontestabilă. În concepţia sa, Regatul României constituia un centru de coagulare a aspiraţiilor naţionale, Regatul însuşi trebuie să fie intens preocupat de soarta românilor din afara hotarelor sale, aflaţi sub dominaţia directă a imperiilor vecine: 'Existenţa naţională a neamului românesc întreg şi neştirbit este o chestiune vitală pentru toţi românii, pentru cei din Regat, ca şi pentru cei din afară''', menţionează volumul ''Take Ionescu'' de Anastasie Iordache, Ed. Universal Dalsi, 2008. Preocupat de soarta tuturor românilor din afara hotarelor, Take Ionescu era îngrijorat în mod deosebit de soarta românilor basarabeni, din cauza lipsei oricăror drepturi la viaţă politică naţională. El a întreprins, totodată, măsuri de ajutorare a românilor transilvăneni în lupta pentru afirmarea drepturilor lor. În 1891 Take Ionescu devine membru al ''Ligii pentru unitatea culturală a tuturor românilor''. În 1891 a intrat în Partidul Conservator. A fost ministru al Cultelor şi Instrucţiunii Publice (între 27 noiembrie 1891-3 octombrie 1895 şi 11 aprilie 1899- 9 ianuarie 1900), precum şi ministru al Finanţelor (între 9 ianuarie-7 iulie 1900 şi 22 decembrie 1904-12 martie 1907). Ca ministru al Cultelor şi Instrucţiunii Publice , Take Ionescu a acordat sprijin bănesc şcolilor româneşti din Braşov. ''Atitudinea tranşantă şi deschisă a lui Take Ionescu în fav oarea românilor transilvăneni a trezit suspiciunile şi reacţia nu numai a vechilor conservatori, dar şi a junimiştilor, ambele grupări având o orientare favorabilă Puterilor Centrale (...). Prin ajutorarea în secret a românilor transilvăneni sau prin articolul său din ''Românul'', prin repetatele intervenţii în Cameră în problema naţională, Take Ionescu se desprinsese treptat de orientarea politică externă a majorităţii copleşitoare din propriul partid, precum şi de junimişti care tatonau permanent în scopul realizării fuziunii conservatoare sub şefia lui P.P. Carp'', se arată în volumul amintit. În 1908 Take Ionescu părăseşte Partidul Conservator. La 3/16 februarie 1908 se constituie Partidul Conservator-Democrat, al cărui şef devine Take Ionescu. A fost ministru de Interne în guvernul condus de Titu Maiorescu (14 octombrie 1912-31 decembrie 1913). Adept al politicii de neutralitate la începutul Primului Război Mondial, Take Ionescu se va număra, în anii neutralităţii României (1914-1916) printre cei mai activi partizani ai intrării în acţiune de partea Antantei, fiind, alături de N. Filipescu, iniţiator al ''Acţiunii Naţionale'' şi al ''Federaţiei Unioniste'', se arată în volumul ''Guverne şi guvernanţi (1916-1938)'', autori Ion Mamina şi Ioan Scurtu (SILEX, Casă de Editură, Presă şi Impresariat, Bucureşti, 1996). Organizaţia ''Acţiunea Naţională'' (întemeiată în 1914) s-a pronunţat pentru intrarea imediată în război alături de Antantă şi a organizat mari manifestaţii şi întruniri la Bucureşti şi în alte mari oraşe din ţară. Organizaţia ''Federaţia unionistă'' (întemeiată în 1915), în care intrau şi reprezentanţi ai transilvănenilor aflaţi în Bucureşti, îşi propunea drept scop lupta pentru înfăptuirea unirii Transilvaniei cu România. În această perioadă Take Ionescu rosteşte numeroase discursuri, acordă interviuri şi publică articole în presă, având astfel un rol important în propagarea ideii unităţii naţionale. La 11/24 decembrie 1916, în urma înfrângerilor militare din toamna anului 1916, s-a format la Iaşi un guvern de concentrare naţională Ion I.C. Brătianu-Take Ionescu (Take Ionescu a fost, începând din 10 iulie 1917, vicepreşedintele Consiliului de Miniştri), care avea să demisioneze la 26 ianuarie/8 februarie 1918, deoarece considera inacceptabilă încheierea unei păci separate. Take Ionescu pleacă la Paris, în iunie 1918, însoţit de cca 200 de prieteni şi cunoscuţi oameni politici. La 24 august/6 septembrie 1918 a fost creat la Paris Consiliul Naţional Român Provizoriu, care, la 20 septembrie/3 octombrie 1918 a proclamat formarea Consiliului Naţional al Unităţii Române, organ reprezentativ al poporului român, al cărui preşedinte era Take Ionescu. Consiliul a fost recunoscut în toamna anului 1918 de guvernele Franţei, SUA, Marii Britanii şi Italiei drept exponent al intereselor poporului român. (''Istoria României în date'', Ed. Enciclopedică, Bucureşti, 2003). ''Ajuns la Paris, prima lui grijă a fost să creeze un Comitet Naţional, format din toate personalităţile care se aflau acolo. Un larg şi strălucit mănunchi de patrioţi care în dispreţul ocupaţiunii germane şi în opoziţie cu guvernul Marghiloman, supus germanilor, să reprezinte adevărata Românie. Pacea de la Buftea trebuia să se arate că a fost smulsă României învinse şi că nu corespunde aspiraţiunilor neamului. O intensă activitate de propagandă începea. Take Ionescu era când la Londra, când la Paris....'', arăta Constantin Xeni, un colaborator apropiat al lui Take Ionescu. (''Magazin istoric'' nr. 2 /februarie 1975). În iulie 1918 Take Ionescu a avut întrevederi cu G. Clemenceau, prim-ministru al Franţei, cu alţi oameni politici francezi precum Aristide Briand şi Paul Deschanel. În lunile septembrie, octombrie şi noiembrie 1918, Take Ionescu, împreună cu N. Titulescu, a făcut trei călătorii în Marea Britanie, Take Ionescu fiind primit în audienţă de prim-ministrul David Lloyd George. În toate demersurile sale Take Ionescu susţinea principiul naţionalităţilor. George Clemenceau spunea că ''Take Ionescu este un om care poate fi pe drept cuvânt numit european, un mare european, deşi român până-n măduva oaselor, având pentru ţara sa cea mai înaltă şi legitimă ambiţie''. Winston Churchill l-a caracterizat ca fiind ''omul care vedea întotdeauna clar şi just'' (''Magazin istoric'' nr. 2 /februarie 1975). Take Ionescu a fost ministru al Afacerilor Străine, începând din 13 iunie 1920, în guvernul condus de generalul Alexandru Averescu (13 martie 1920- 13 decembrie 1921), iar la 17 decembrie 1921 Take Ionescu a devenit preşedintele Consiliului de Miniştri (17 decembrie 1921-17 ianuarie 1922). ''Exponentul cel mai autorizat al diplomaţiei româneşti din perioada imediat următoare Primului Război Mondial a fost Take Ionescu, care a militat pentru crearea unui sistem de alianţe care să cuprindă Polonia, Cehoslovacia, România, Iugoslavia şi Grecia, a unui bloc ''de la Marea Baltică la Marea Egee'', care să se opună oricăror acţiuni revizioniste'', se arată în volumul ''Istoria României în anii 1918-1940. Evoluţia regimului politic de la democraţie la dictatură'' (Ioan Scurtu, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1996). În vara anului 1922, pe când vizita Italia, Take Ionescu s-a îmbolnăvit de febră tifoidă şi a murit la Roma, la 21 iunie 1922. A fost înmormântat la Sinaia, în curtea interioară a Mănăstirii Sinaia. SURSĂ: AGERPRES.
  2. La 12 octombrie, Republica Guineea Ecuatorială aniversează Ziua naţională. În 1968, acest stat şi-a proclamat independenţa. Situată în partea central-vestică a Africii, în Golful Guineii (insulele) şi pe continent (Mbini), Republica Guineea Ecuatorială are o suprafaţă de 28.051 km pătraţi şi o populaţie de 759.451 de locuitori (estimare 2016), potrivit www.mae.ro. Vecinii săi sunt: Camerun, Gabon şi Oceanul Atlantic. Două părţi distincte formează acest stat: o parte continentală - Mbini - cu podişuri şi munţi scunzi (alt. maximă 1.525 m), cu o pădure ecuatorială, şi o parte insulară, cu munţi vulcanici (peste 3.000 m în Insula Bioko), cu plantaţii şi păşuni. Râuri scurte străbat partea continentală vărsându-se în Oceanul Atlantic (Rio Muni 320 km), notează volumul ''Enciclopedia Statelor Lumii'' (2016). Clima este de tip ecuatorial, cu precipitaţii extrem de abundente (până la 10.000 mm/an). Pădurea (57% din suprafaţa ţării) deţine specii de lemn preţios (okoume, mahon, nuc african ş.a.), iar fauna include o multitudine de specii diferite (maimuţa cu mustăţi, bivoli pitici, elefanţi pitici de pădure ş.a.). Trei sunt parcurile naţionale din această ţară, respectiv Altos de Nsork, Monte Alen, Pico Basile, dar există şi cinci rezervaţii naturale. Insulele Fernando Po (astăzi, Insula Bioko) şi Annobon (astăzi, Insula Pagalu) au fost descoperite de navigatorii portughezi în 1469 şi 1471. Devenite posesiuni lusitane, acestea au fost cedate Spaniei în 1778 (Tratatul de la El Pardo). Spaniolii au ocupat la mijlocul secolului XIX şi teritoriul african din dreptul celor două insule (Rio Muni, astăzi Mbini), locuit de triburi bantu. Posesiunile au fost reunite sub numele de Guineea Spaniolă şi au devenit independente la 12 octombrie 1968, sub numele de Guineea Ecuatorială. Guineea Ecuatorială este singura ţară de pe continentul african a cărei limbă oficială este spaniola, se arată pe site-ul www.veintemundos.com. Oficială este şi limba franceză. Majoritatea populaţiei locuieşte în regiunea de coastă a ţării, în oraşe precum Malabo, capitala, Bata, Kombis, Bengas sau Balengues. Ţara este împărţită administrativ în şapte provincii. Descoperirea şi valorificarea zăcămintelor de hidrocarburi a contribuit, în ultimele două decenii, la un ritm ridicat de creştere a PIB-ului. Industria a devenit principala ramură (87,3% din PIB), fiind dominată de extracţia petrolului (14,8 mil. tone, 2012, şi a gazelor naturale 6,9 md. metri cubi, 2011). Petrolul asigură peste 90% din valoarea exporturilor, depăşind lemnul de esenţă preţioasă, a cărei exploatare reprezintă o altă activitate economică importantă. Cel mai important oraş al ţării este capitala Malabo, cu o populaţie de 145.000 de locuitori (2014), potrivit publicaţiei online The World Factbook (www.cia.gov). Situat pe marginea unui vulcan scufundat în zona ţărmului nordic al Insulei Bioko, Malabo este considerat prima destinaţie turistică a ţării, capitala având un aer exotic, la care contribuie arhitectura de inspiraţie spaniolă, dar şi vegetaţia luxuriantă. Fondat de englezi în 1827 ca bază navală în lupta împotriva comerţului cu sclavi, centrul administrativ al posesiunii spaniole din Golful Guineii, sub numele de Santa Isabel, oraşul a devenit în 1969, capitala Guineei Ecuatoriale. În decembrie 1973, a primit numele actual. Malabo este principalul centru economic al ţării, aici concentrându-se activitatea financiară (sediul Băncii Statelor Africii Centrale) şi cea comercială, printr-o serie de mici unităţi de prelucrare a peştelui, a lemnului şi a produselor agricole locale. Aici se află principalul port al ţării, precum şi un aeroport internaţional. Între monumentele ce prezintă interes se află: Palatul Prezidenţial, Catedrala (planul a fost supervizat de faimosul arhitect Antoni Gaudi), Casa Verde (1911), Hotelul Malabo President Palace. La nivelul întregii ţări, între principalele zone sau obiective turistice se remarcă Insula Bioko, cu peisaje tropicale; oraşul Lupa, care alături de Malabo se remarcă prin arhitectură colonială spaniolă; plaja Arena Blanca şi vulcanul Pico Malabo; oraşul Bata, cel mai mare al ţării, cu plaje foarte frumoase, oraşul Mbini, la gura de vărsare a lui Rio Benito în Oceanul Atlantic. SURSĂ: AGERPRES.
  3. În zilele noastre, ameninţările teroriste sunt mai prezente ca oricând. Pentru mulţi dintre noi, amintirea atentatelor care au zdruncinat SUA în anul 2001 rămâne vie. În anii ’70 şi ’80, cel mai temut terorist din lume a fost însă Carlos Şacalul, care a comis numeroase atacuri în Europa. Mulţi revoluţionari susţin că s-au născut pentru a fi revoluţionari, dar puţini au moştenirea venezueleană a lui Carlos Şacalul, scrie listverse.com. Jose Altagracia Ramirez Navas, tatăl lui Carlos, a fost un avocat de succes cu puternice înclinaţii marxiste. Soţia sa, Elba Sanchez, s-a rugat de soţul ei să accepte un nume „creştin” pentru primul născut. Jose nu a vrut să audă de aşa ceva, pentru că era cel mai mare admirator al lui Lenin. Carlos s-a născut la 12 octombrie 1949, cu numele „oficial” Ilici Ramirez Sanchez. Tatăl său a visat că viitorul Carlos Şacalul va deveni un comunist „perfect”, ca şi fraţii săi, botezaţi Vladimir şi Lenin. Lenin a lucrat în industria petrolului din Venezuela şi a ascultat mereu de tatăl său. Vladimir a devenit un „avocat” al actelor teroriste comise de fratele său, în timp ce „Şacalul Ilici” şi-a luat, de asemenea, numele în serios. Ilici a provenit dintr-o familie disfuncţională. În tinereţe, a fost susţinător al comunismului sud-american şi s-a antrenat alături de grupurile revoluţionare din ţara sa. În adolescenţă, mama sa - divorţată între timp de soţul comunist - l-a „expediat” pe Ilici la Londra. În Anglia, Ilici a încercat să-şi dezvolte calităţile de playboy, distrându-se cu multe femei şi consumând alcool în exces. Oricum, tatăl Jose a avut o influenţă prelungită asupra lui Ilici şi a intermediat intrarea fiilor săi la Universitatea Patrice Lumumba din Moscova, un teren de antrenament pentru liderii şi revoluţionarii comunişti din ţările din lumea a treia. Ilici a fost un petrecăreţ discret şi un rebel în Rusia. El nu s-a potrivit bine în doctrina Partidului Comunist şi a fost dat afară atât din formaţiune, cât şi de la universitate - deoarece susţinea protestul palestinian. Palestinienii i-au devenit însă cei mai apropiaţi confidenţi. La scurt timp de la plecarea din Moscova, Ilici a mers în Orientul Mijlociu şi s-a alăturat Frontului Popular de Eliberare a Palestinei. Bassam Abu Sharif, un terorist temut, l-a „botezat” pe Ilici cu numele conspirativ „Carlos”. În ciuda faptului că era cam leneş pentru un revoluţionar, Carlos a acceptat prima misiune în Anglia, ca student sub acoperire la London School of Economics. Timp de mai mulţi ani, Carlos a stat sub acoperire la Londra, pe măsură ce camarazii săi comiteau atentate în toată lumea. Cel mai notabil atac a fost cel asupra atleţilor israeliţi de la Jocurile Olimpice din 1972, desfăşurate la München. După ce guvernul israelian s-a răzbunat prin asasinarea unor terorişti, care au organizat execuţia atleţilor, Frontul Popular l-a însărcinat pe Carlos cu prima sa misiune „adevărată” - aceea de a elimina un evreu „proeminent”, în semn de răzbunare. Joseph Sieff, un retailer popular şi totodată membru marcant al comunităţii de evrei din Londra, era preşedintele Marks & Spencer. Într-o zi de decembrie, Carlos s-a îmbrăcat în haine groase şi a mers la casa lui Sieff. Teroristul a fost întâmpinat de un majordom, pe care l-a ameninţat cu arma: „Unde e Sieff?”. Carlos l-a interceptat pe Sieff în baie şi l-a împuşcat direct în faţă, de la o distanţă de un metru. Şacalul nu s-a mulţumit doar cu atât şi a mai tras o dată, ratând însă ţinta. În cele din urmă, teroristul a fugit la Paris. La rândul său, Sieff a supravieţuit rănii la cap, printr-un noroc chior. La Paris, Carlos şi-a îmbogăţit „palmaresul”. El a organizat mai multe bombardamente şi tentative de asasinare, dându-se în continuare drept student. Din nefericire pentru el, un compatriot libanez, Michel Moukharbal, a fost monitorizat de poliţia pariziană şi a condus autorităţile chiar la apartamentul lui Carlos. La acea vreme, poliţiştii nu suspectau că Ilici este terorist, ci sperau ca acesta să îi conducă spre adevăraţii colaboratori ai lui Moukharbal. După ce i-a primit în apartamentul său, Carlos i-a servit pe oamenii legii cu băuturi. În acest timp, a scos un pistol automat, ucigând doi poliţişti şi pe Moukharbal şi rănind un alt om al legii. Poliţiştii au dat de urma lui Carlos în Londra, unde folosea numele real şi au descoperit că avea un apartament pe care îl folosea ca ascunzătoare sigură. Un reporter de la The Guardian a găsit cartea „Ziua Şacalului” de Frederick Forsyth în apartamentul lui Carlos şi de aici s-a născut o legendă: Carlos Şacalul. Chiar dacă Şacalul devenise un nume de temut, CV-ul lui nu era „complet”. Dincolo de cariera de criminal, Carlos dorea altceva. În data de 21 decembrie 1975, OPEC a stabilit o întâlnire la Viena, în Austria. Carlos a condus o echipă de şase oameni într-un asalt de anvergură. Celula teroristă a intrat pe uşa din faţă, a ucis un poliţist, un irakian şi un libian. Întreaga delegaţie OPEC a fost luată ostatică şi Carlos a prezentat un set de condiţii. Guvernul austriac s-a conformat cerinţelor Şacalului şi a citit un mesaj de susţinere a palestinienilor, la fiecare două ore, după ce teroriştii au avertizat că ar putea ucide un om la fiecare 15 minute. Coşmarul a durat şi a doua zi şi planul luI Carlos s-a adeverit. După ce teroriştii au eliberat câţiva ostatici austrieni, cei rămaşi, 33 la număr, au fost îmbarcaţi într-un autobuz, care a oprit în faţa unui avion, pus la dispoziţie de autorităţi. Cinci miniştri din industria petrolului au fost obligaţi să se urce în aeronavă, în timp ce teroriştii au eliberat restul ostaticilor. Teroriştii au ordonat pilotului să zboare în Algeria, apoi în Tripoli. Acolo au fost eliberaţi ambasadorii algerieni şi libieni. Câţiva terorişti s-au paraşutat între Algeria şi Libia, în urma unei negocieri, care viza viramentul a 50 milioane de dolari, în schimbul eliberării tuturor ostaticilor. După eliberarea ultimilor ostatici, ceilalţi terorişti au zburat spre Tripoli, unde au evadat în siguranţă. Numele lui Carlos Şacalul era cunoscut acum la nivel global. Carlos Şacalul a comis cele mai multe atentate teroriste în Franţa. El a atacat inclusiv redacţiile unor ziare pro-israeliene şi un avion israelian. Chiar şi înainte să fie cunoscut drept Şacalul, Carlos a intrat într-o farmacie evreiască, unde a aruncat o grenadă, ucigând două persoane şi rănind alte 30. În anii 1980, Carlos a devenit şi mai cunoscut în Franţa în urma unei acţiuni de amploare. Prima sa soţie, Magdalena Kopp, şi camaradul Bruno Breguet, au încercat să organizeze un atac planificat de Carlos, care ar fi putut avea consecinţe tragice. În noaptea de 18 ianuarie 1982, cei doi complici au armat un lansator de rachete RPG-7, în scopul de a distruge un reactor nuclear din apropierea fluviului Ron. Cinci rachete au lovit reactorul, dar nu au reuşit să-l penetreze. Două luni mai târziu, cei doi terorişti au fost confundaţi cu nişte hoţi şi au ajuns pe mâna poliţiei, după o urmărire. Carlos a cerut eliberarea soţiei sale, dar francezii au refuzat. Drept răzbunare, Şacalul a pus la cale alte atentate, asupra unor obiective franceze din Orientul Mijlociu. Cel mai spectaculos incident a avut loc în data de 29 martie 1982. Trenul Trans-Europe Express, de pe ruta Paris - Toulous, a fost ţinta lui Carlos. Jacque Chirac, viitorul premier al Franţei şi apoi primar al Parisului (ulterior preşedinte al ţării), urma să călătorească în trenul amintit. S-a dovedit însă că Chirac nu se afla în garnitură, fapt ce nu l-a împiedicat pe Carlos să acţionese. Şacalul a pus o bombă de 10 kg în tren, care a explodat, ucigând 5 oameni şi rănind alţi 30. Numai priceperea extraordinară a conductorului de tren a dus la evitarea unei tragedii. Carlos a devenit cu această ocazie inamicul numărul 1 al Franţei. Chiar dacă a avut numeroase atentate „reuşite” la activ, Şacalul şi-a trecut în „CV” o serie întreagă de gafe monumentale. În data de 13 ianuarie 1975, Şacalul a dorit să distrugă un avion El Al 707, care urma să decoleze de pe Aeroportul Orly cu destinaţia New York, având 136 pasageri la bord, majoritatea turişti americani. Din fericire, Carlos şi complicele său, Johannes Weinrich, nu ştiau să tragă cu un lansator de rachete. Astfel, primele proiectile au ajuns într-un imobil gol, respectiv un avion iugoslav DC-9 cu foarte puţini pasageri la bord. Mai mult, rachetele nu au explodat şi distrugerile au fost minime. Nemulţumiţi de eşecul lor, Carlos şi Weinrich au încercat din nou, peste câteva zile. De această dată, Carlos plănuia să lanseze atacul de pe o punte de observare, vizând un alt avion El Al. Era duminică şi o aglomeraţie de nedescris pe aeroport. Oamenii au observat că Şacalul este înarmat şi au alertat poliţia, care a deschis focul asupra lui. Acesta a fugit de la faţa locului, în timp ce complicii lui au luat ostatici o femeie gravidă, o fetiţă de patru ani şi un preot. În cele din urmă, ostaticii au fost eliberaţi şi teroriştii au evadat. Un lucru este clar: Carlos nu s-a înţeles sub nicio formă cu RPG-ul (lansatorul de rachete). Carlos Şacalul nu lucra însă pro bono, ci pe bani mulţi. El socializa des şi era un răsfăţat al petrecerilor. În Londra şi Moscova, era cunoscut drept un „Don Juan”. Şacalul îşi ţinea banii în băncile ungare şi cehoslovace, avea un Ferrari şi permis de port-armă în Germania de Est. Potrivit unui zvon, Carlos a păstrat recompensa de 50 de milioane de dolari rezultată în urma atacului de la OPEC. După atacurile din Franţa, Carlos a preferat să fie discret, cel puţin o vreme. Teroristul a preferat să devină un fel de mercenar, plătit pentru misiunile sale. La mijlocul anilor 1970, Carlos a bătut palma cu Germania de Est. Sub protectoratul Berlinului de Est, Şacalul a călătorit în tihnă. Cele mai multe atacuri din anii 1980 - inclusiv atentatul mortal de la Radio Europa Liberă din Munchen - au fost puse la cale sub oblăduirea Blocului de Est. Chiar dacă Şacalul se dădea în continuare drept „extremist”, a ştiut că este un fel de dinozaur, pe cale de dispariţie... Stasi, poliţia secretă din Germania de Est, l-a sfătuit pe Şacal să nu mai comită atacuri în Germania de Vest, în timpul unei vizite a liderului sovietic Leonid Brezhnev, din anul 1981. Carlos s-a conformat situaţiei. Cea mai mare problemă legată de sponsorizările statelor comuniste pentru Şacal ţinea de faptul că acestea erau pe cale de dispariţie. În 1989, a căzut Zidul Berlinului şi Şacalul a rămas „şomer”. Ulterior, s-a retras în Sudan, dar după o vreme, nici acel loc nu i-a mai oferit siguranţă. În anii 1990, Şacalul era realmente „şomer”. Toţi foştii săi „angajaţi” erau fie morţi, fie dispăruţi, astfel încât Carlos a devenit un paria. Contra unor favoruri din partea Franţei, Sudanul a fost dispus să-l predea pe Şacal. Prima sa soţie, Magdalena, îl părăsise pe Carlos. Aceasta nu plecase însă singură, ci alături de fiica Şacalului, Elbita. În timpul mariajului cu a doua soţie sa, Lana, Carlos a avut nevoie de o operaţie la testicul. În vara anului 1994, încă ameţit de operaţie, Carlos a primit o veste proastă din partea poliţiei sudaneze: cineva dorea să-l elimine. Oficialii sudanezi s-au oferit să-l mute într-o casă sigură. Totul era însă o păcăleală: la o zi după mutare, Carlos a fost transferat în custodia poliţiei franceze şi trimis în Franţa. Cel mai temut terorist din lume se afla, în sfârşit, după gratii. Ilici Ramirez Sanchez s-a confruntat cu numeroase acuzaţii de crimă în Franţa. El a fost găsit vinovat de două ori. În ianuarie 2016, a fost acuzat oficial de organizarea atacului cu grenadă din 1975, care a ucis doi oameni. Din închisoare, Carlos a anunţat că s-a convertit la islam şi s-a căsătorit cu avocata sa. Astfel, Carlos are două neveste, perfect legal, deoarece este „musulman”. În restul timpului, Carlos i-a dat în judecată pe producătorii unui film din Franţa, intitulat Carlos, considerând că îi strică „imaginea biografică„. De asemenea, Şacalul consideră că arestarea sa în Sudan a fost „ilegală” - un caz pe care l-a pierdut. În final, Carlos nu a făcut altceva decât să scoată la lumină adevăratul chip al lui Ilici - un personaj dornic de afirmare - chiar dacă a avut nevoie să devină Şacalul, pentru a obţine ce şi-a dorit. SURSĂ: Gândul.
  4. Istoria Oktoberfest a început în anul 1810, cu ocazia căsătoriei prinţului moştenitor Ludwig, viitorul rege Ludwig I, cu prinţesa Therese von Sachsen-Hildburghausen. La eveniment au fost invitaţi şi cetăţenii oraşului München. Nunta a ţinut aproape o săptămână, s-a desfăşurat pe pajiştea de la porţile oraşului München şi s-a încheiat cu o cursă de cai. În amintirea acestui eveniment şi în onoarea prinţesei Therese, pajiştea a primit numele Theresienwiese. De atunci, Theresienwiese a devenit locul de desfăşurare a sărbătorii Oktoberfest, potrivit www.oktoberfest.info. Din anul 1819, festivalul a intrat sub patronajul edililor oraşului, care şi-au asumat responsabilitatea organizării sale anuale, potrivit www.oktoberfest.net. Prima halbă de bere din stică a fost introdusă în anul 1892, fiind astăzi cel mai căutat suvenir la Oktoberfest. Tradiţia conform căreia primarul oraşului dă cep primului butoi de bere, declarând astfel deschis festivalul, a fost inaugurată relativ târziu, în anul 1950. Având în vedere faptul că luna septembrie este, din punct de vedere meteorologic, o lună mai caldă, Oktoberfest începe, de ani buni, în septembrie. SURSĂ: AGERPRES.
  5. Friedrich Karl Rudolf Bergius (n. 11 octombrie 1884, Breslau, Silezia - d. 30 martie 1949, Buenos Aires) a fost un cercetător chimist german, care a inventat un proces de transformare a cărbunilor în petrol și a lemnului în zahăr, proces ce îi poartă numele. A fost profesor la Universitatea din Hanovra, a avut numeroase contribuții la inventarea și perfecționarea metodelor chimice de sinteză la presiuni înalte. A obținut benzină sintetică prin hidrogenarea cărbunilor la presiune înaltă și zahăr alimentar prin zaharificarea celulozei în mediu acid. În 1931 a primit Premiul Nobel pentru chimie împreună cu Carl Bosch. SURSĂ: Wikipedia.
  6. Republica Democratică Suverană Fiji sărbătoreşte Ziua naţională la 10 octombrie, marcând astfel aniversarea proclamării independenţei în cadrul Commonwealth-ului, în anul 1970. Fiji este un stat insular situat în sud-vestul Oceanului Pacific, la circa 2.000 km nord de Noua Zeelandă şi 3.150 km nord-est de Australia. Este înconjurat de Oceanul Pacific, Marea Koro şi Marea Tasman, având o suprafaţă de 18.274 kmp şi o populaţie de 920.938 de locuitori (estimare iulie 2017), potrivit publicaţiei online The World Factbook (www.cia.gov). Are patru diviziuni administrative şi un teritoriu dependent: Insula Rotuma. Limbile oficiale sunt fijiana şi engleza. Culte: creştinism 64,4%, hinduism 27,9%, islamism 6,3% ş.a. Fijienii (melanezieni) reprezintă 56,8%, indienii - 37,5%, europenii - 1,9%. Mai sunt metişi, chinezi şi polinezieni. Capitala se află la Suva, un oraş situat pe coasta de sud-est a Insulei Viti Levu, în zona de vărsare a râului Rewa. Potrivit ''Enciclopediei Statelor Lumii'' (ediţia a XIV-a, 2016), oraşul cu peste 200.000 de locuitori, a fost fondat în 1870, ca centru administrativ al Insulei Fiji (colonie britanică). Suva devine, în 1970, capitala noului stat independent. Oraşul concentrează aproape toată industria prelucrătoare a ţării (zahăr, uleiuri vegetale, ţigarete ş.a.), fiind principalul nod rutier al ţării şi unul dintre cele mai mari porturi din Pacificul de Sud. Este, în acelaşi timp, staţiune balneomaritimă, în care funcţionează două societăţi ştiinţifice, principalul campus al University of the South Pacific (fondată în 1968), alte două unităţi de învăţământ superior (Fiji Institute of Technology şi Fiji School of Medicine), precum şi un muzeu de arheologie şi etnografie (din 1904). Alte oraşe sunt Nasinu, Lautoka şi Nausori. Arhipelagul Fiji cuprinde circa 800 de insule vulcanice (majoritatea) şi coraligene, dintre care o sută sunt locuite. Cele mai mari insule - Viti Levu (10.429 kmp) şi Vanua Levu (5.556 kmp) - ocupă 87% din suprafaţa ţării, sunt de origine vulcanică şi prezintă altitudini ce depăşesc 1.000 m (altitudinea maximă - Tomanivi/Vârful Victoria, de pe Insula Viti Levu, 1.324 m). Acelaşi volum notează că o particularitate a acestor două insule este şi prezenţa unor câmpii aluviale relativ întinse. Alte insule vulcanice, mai mari, sunt Taveuni (470 kmp) şi Kandavu (411 kmp). Clima este tropical-umedă, cu temperaturi medii anuale ridicate (circa 27°C) şi precipitaţii bogate (în sud-vest depăşesc 3.000 mm/an). Ciclonii tropicali se abat periodic (Ami, 2003) cu efecte negative asupra economiei şi populaţiei. Râurile sunt scurte, cu un apreciabil potenţial energetic. Vegetaţia caracteristică o constituie pădurea tropicală densă, care acoperă circa jumătate din teritoriul ţării. În insulele coraligene specifici sunt cocotierii şi arborii pandanus, iar în zonele litorale joase ale insulelor mari, muntoase, tipice sunt mangrovele. Fauna este, în general, săracă în specii, mai numeroase fiind păsările (peste 100 specii). Dintre reptile se evidenţiază iguana cu creastă şi şarpele de vizuină. Există câteva parcuri şi rezervaţii naţionale (Kula Wildlife Park şi parcul marin Great Astrolabe Reef). Arhipelagul Fiji a fost populat în mileniul I d.Hr. de triburi melaneziene provenite din Asia de Sud-Est. Navigatorul olandez Abel J. Tasman este primul european care descoperă Insulele Fiji, în 1643, dar ele vor fi explorate mult mai târziu de către James Cook (1774), W. Bligh (1789) şi Dumont d'Urville (1827). După 1800 îşi fac apariţia primii albi, negustori de lemn de santal, iar misionarii aparţinând bisericii metodiste debarcaţi în 1835 pun bazele celei mai importante comunităţi creştine din ţară. Conflictele interne şi presiunea Germaniei şi SUA îi determină pe conducătorii tribali să solicite protectoratul englez, astfel încât, la 10 octombrie 1874, Fiji devine colonie a Coroanei britanice. Autorităţile britanice au menţinut structurile social-politice tradiţionale, proprii lumii tribale săteşti melaneziene, dar au încurajat totodată imigrarea de muncitori originari din India pe plantaţiile de trestie de zahăr constituite în această ţară (1879-1916). Populaţia autohtonă a scăzut în această perioadă de la 200 000 locuitori în 1874, la 83.000 în 1919. Treptat, în a doua jumătate a secolului al XX-lea, indienii, de religie hindusă, au ajuns să reprezinte aproape jumătate din populaţia insulelor. Gruparea etnică indiană, stabilită în zonele urbane, mai dinamică în viaţa economică şi mai influentă în cea socială datorită unei active mişcări sindicale, este discriminată prin limitarea accesului la proprietatea funciară. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, Fiji devine o importantă bază aeronavală pe ruta ce lega SUA şi Hawaii de Noua Zeelandă şi Australia. Constituţia din 1966 stipulează autonomia internă, iar la 10 octombrie 1970, Fiji îşi proclamă independenţa în cadrul Commonwealth-ului. Relaţiile interetnice melaneziano-indiene ocupă din acel moment prim-planul vieţii politice. Fiji este o republică prezidenţială, conform Constituţiei din 2013, stat membru în Commonwealth. Parlamentul bicameral este format din Camera Reprezentanţilor (71 de membri, aleşi prin vot direct, pentru un mandat de 5 ani) şi Senat (32 de membri numiţi de Consiliul Şefilor, preşedinte, opoziţie). Şeful statului (obligatoriu de etnie fijiană) este preşedintele, ales de Marele Consiliu al Şefilor (conducătorii tradiţionali), pentru un mandat de cinci ani, şi asistat de un guvern condus de primul-ministru, numit de preşedinte şi validat de parlament. Lovitura de stat din 2006 a instalat un regim militar, conform ''Enciclopediei Statelor Lumii''. Economia este axată pe agricultură (peste 2/3 din populaţia activă, cu ceva peste 1/10 din PIB) şi turism (aproape 1/5 din PIB, principala sursă de valută a ţării), în ultima vreme fiind în ascensiune industria prelucrătoare, îndeosebi cea a zahărului şi a confecţiilor, care asigură, împreună, peste 1/4 din valoarea exporturilor. Culturi de trestie de zahăr (1,62 milioane tone, 2012), de orez, palmieri de cocos, manioc, bananieri, taro şi legume. Creşterea bovinelor şi caprinelor este mai dezvoltată în Insula Viti Levu. Pescuitul (42.200 tone, 2011) joacă un rol însemnat, contribuind şi la export (circa 10%). Se extrage aur (1.653 kg, 2012, mina Vatukoula) şi argint şi există unele zăcăminte de bauxită, cupru şi fosfaţi. Industria prelucrătoare (13% din PIB) este relativ diversificată, predominante fiind industria alimentară (zahăr, băuturi alcoolice şi nealcoolice ş.a.); se mai produc ambarcaţiuni uşoare, ciment etc. Turismul joacă un rol tot mai important în economia ţării. Balanţa comercială rămâne deficitară, principalii parteneri fiind Singapore şi Australia. În 2012, 661.000 turişti străini au vizitat Fiji, sosiţi în principal din Australia (25%), Noua Zeelandă, Marea Britanie, Japonia şi SUA, înregistrându-se 728 milioane dolari SUA încasări. Arhipelagul Fiji, situat la răscrucea principalelor trasee turistice (aeriene, maritime) din sudul Pacificului, reprezintă un adevărat "cocktail" cultural, rasial şi religios, deosebit de atractiv. Flora, fauna şi peisajele specifice mărilor sudului contribuie şi ele la oferta turistică a ţării. Sunt vizitate prioritar Insula Viti Levu (capitala Suva, plajele întinse şi vegetaţia luxuriantă de pe ţărmul sudic); insulele mai mici din apropiere - Mamnutha, Yasawa; Insula Vanua Levu şi Insula Taveuni. "Una dintre cele mai prietenoase naţiuni, Fiji este binecuvântată cu păduri tropicale, plaje de nisip strălucitor, înconjurate de ape de culoarea smaraldului, între recife masive de corali cu o viaţă marină incredibilă, podişuri accidentate sau înţesate cu pajişti verzi, o mare diversitate de floră şi faună şi o climă blândă pe tot parcursul anului. Fiji este un amestec între uimitoarele peisaje naturale şi culturile indigene fascinante, încorporând o atmosferă pe care nu o mai puteţi găsi nicăieri în lume", se menţionează pe site-ul www.globi.ro. În Patrimoniul Mondial UNESCO, în dreptul statului Fiji, este înscris oraşul-port istoric Levuka (2013). SURSĂ: AGERPRES.
  7. Ernesto Che Guevara, pe numele real Ernesto Rafael Guevara de la Serna, s-a născut la 14 iunie 1928 – aceasta fiind data la care naşterea a fost înregistrată oficial – în Argentina, la Rosario del Fe, fiind cel mai mare dintre cei cinci copii ai unei familii de clasă mijlocie, cu origini irlandezo-spaniole și cu vederi de stânga. Din primii ani de viaţă, ia contact cu politica, fiindcă tatăl său, un fervent susținător al republicanilor în timpul războiului civil din Spania, primea vizite ale veteranilor spanioli. Încă de copil învaţă şahul, devenind pasionat ale acestui sport, iar bogata bibliotecă a familiei i-a permis să citească foarte multă literatură, printre lecturile preferate aflându-se scrierile lui Pablo Neruda, Garcia Lorca, Walt Withman, iar mai tîrziu creaţiile lui Marx, Faulkner, Kafka, Camus, Lenin sau Sartre. Interesant este faptul că tânărul îşi nota anumite idei chiar pe paginile pe care le citea, transcriind apoi, pe caiete, idei derivate, concepte sau chiar adevărate sisteme filosofice. În tinerețe, Che Guevara a fost poreclit “Chancho”, ceea ce însemna „porc”, poreclă care provenea de la obiceiul acestuia de a purta același tricou o săptămână întreagă și din cauza lipsei igienei de care dădea dovadă. În anul 1948, se înscrie la Facultatea de Medicină din Buenos Aires, pe care o încheie la 12 iunie 1953, când îşi ia diploma de licenţă. Situaţia financiară a familiei i-a permis să facă dese călătorii în ţări din America de Sud, începând din primii ani de facultate, iar contactul cu realităţile acestor ţări avea să-i influenţeze ideile de moment dar şi destinul ulterior. După vizitele în Argentina, Chile, Peru, Ecuador, Columbia, Venezuela, Panama și Florida, el a fost revoltat de condiţiile în care trăiau şi munceau anumite categorii defavorizate de cetăţeni, în opoziţie contrastantă cu traiul luxos al celor mai bogaţi. El a perceput problemele întâlnite în America Latină ca o trăsătură comună a acestor ţări şi a fost animat de dorinţa de a identifica o soluţie comună de eliberare – de sărăcie, foame, boală şi exploatare de clasă -, la nivel continental, ideea de bază de la care a pornit cariera de revoluţionar a lui Guevara. În anul 1953, „Che” s-a deplasat în Guatemala, unde a asistat, la înlăturarea – şi cu ajutorul CIA – a regimului de stânga al lui Jacobo Arbenz, un moment care avea să-i întărească convingerile antiamericane. Che Guevara se va afla apoi în Mexic, unde a lucrat la un spital şi unde, prin intermediul unor prieteni cubanezi, îi cunoaşte, în iunie 1955, pe fraţii Raul şi Fidel Castro, alăturându-se grupării revoluţionare, în exil, pe care aceştia o conduceau – „Mișcarea 26 iulie” – cu a cărei cauză avea să se identifice. În Mexic, în cadrul antrenamentelor, Che a practicat karate și alpinism, escaladând vârful Iztaccihuatl, care măsura peste 5.000 de metri. În anul următor, Guevara pleacă, alături de fraţii Castro, în Cuba, cu scopul de a înlătura de la putere regimul Batista, gruparea acestora instalându-se în Munții Sierra Maestra, unde se pregăteşte o mişcare de gherilă. Între Guevara şi Fidel Castro avea să se nască ccea ce biografii au numit „o prietenie revoluționară care avea să schimbe lumea”. Guevara a jucat un rol esenţial în mişcarea revoluţionară, pentru care a înfiinţat școli pentru a-i învăța pe localnici să scrie și să citească, spitale pentru îngrijirea bolnavilor, fabrici de armament şi cursuri de tactici militare, întreaga sa activitate provocând admiraţia lui Fidel Castro şi ridicarea lui la rangul de comandant – „el Comandante Che Guevara”, titulatură sub care avea să rămână în istorie. Cu acelaşi prilej, Castro îi înmânează şi Steaua José Martí, pe care Guevara o va purta, de aici înainte pe bereta sa neagră, o imagine care va deveni celebră în întreaga lume. La scurtă vreme după ce a preluat puterea în Cuba, la 9 ianuarie 1959, Castro îi oferă, printr-o lege specială, cetăţenia cubaneză, apoi îl numeşte, pe rând, comandatul închisorii Cabana (unde într-o perioadă de șase luni, au fost executați cel puțin 156 de prizonieri politici, sau conform altor surse, câteva mii), apoi șef de departament în Institutul Național al Reformei Agrare, președinte al Băncii Naționale a Cubei, pentru ca ulterior Guevara să devină chiar ministru al industriei și finanțelor. Aceasta este perioada în care Ernesto „Che” Guevara susţine discursuri, scrie numeroase articole în care denunţă imperialismul american şi mai ales politica americană în țările din lumea a treia, militând pentru construirea comunismului pe noi baze economice, pentru reformarea conștiinței individuale și a valorilor, pentru crearea „omului nou”. Guevara a călătorit foarte mult, ca urmare a funcţiilor importante pe care le-a ocupat, cunoscând personalităţi precum Jawaharlal Nehru, om de stat indian și prim-ministru al țării în perioada 15 august 1947 – 27 mai 1964, și Nikita Hrușciov, secretar general al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice între anii 1953 și 1964, și președinte al Consiliului de Miniștri între 1958 și 1964. La un moment dat, Fidel Castro devine vădit deranjat de mitul lui Che, de popularitatea crescută a acestuia în rândul maselor şi de imaginea de „creier al revoluţiei cubaneze”, unii considerându-l chiar „eminenţa cenuşie” din spatele „paravanului” pe care îl reprezenta liderul cubanez, toate acestea conturând imaginea care era puternic promovată şi în mass-media din întreaga lume. În acest context, la 24 februarie 1965, Che Guevara participă, în Algeria, la un seminar economic în care a vorbit despre datoria morală a țărilor socialiste, acuzând inclusiv URSS-ul de colaborare tacită cu țările exploatatoare, văzând în emisfera nordică – condusă de America în Vest și de Uniunea Sovietică în Est – un „duo” exploatator al emisferei sudice. Poziţia sa exprimată în Algeria avea să deranjeze extrem de tare autorităţile URSS şi să-i afecteze relaţiile cu Fidel Castro, care îşi vedea ţara dependentă economic de Uniunea Sovietică, aceasta fiind şi ultima apariţie publică a lui Guevara. După revenirea în Cuba, el se retrage definitiv din atenţia mass-media, urmând a se alătura mişcărilor revoluţionare din alte ţări. S-a deplasat apoi în Congo pentru a sprijini mişcarea revoluţionară, apoi se află în Tanzania şi, mai apoi, la Praga, unde își scrie și memoriile privind experiențele întâlnite în Congo. Revine, pentru o scurtă perioadă, în secret, în Cuba, iar în noiembrie 1966, ajunge în Bolivia, unde conduce organizaţia de gherilă „Ejército de Liberación Nacional de Bolivia”. Este şi perioada în care adresează un mesaj Organizației de Solidaritate cu Popoarele Asiei, Africii și Americii Latine, fondată în Cuba în anul 1966, în care arată, printre altele că „imperialismul este un sistem mondial, ultimul stadiu al capitalismului, și el trebuie învins într-o confruntare mondială … Să mori sub steagul Vietnamului, Venezuelei, Guatemalei, Laosului, Guineei, Columbiei, Boliviei, Braziliei – pentru a numi doar câteva scene ale luptei armate actuale – va fi la fel de glorios și dezirabil pentru un american, un asiatic, un african, chiar și un european.” Gruparea boliviană condusă de el a fost înfrântă de forțele armate boliviene, cu sprijinul CIA, iar Guevara este mai întâi rănit, în octombrie 1967, pentru ca după câteva zile să fie capturat şi mai apoi executat – la 9 octombrie 1967, în localitatea Higuera -, nu înainte de a rosti ultimele sale cuvinte: „Mă gândesc la nemurirea revoluției.” La 15 octombrie, liderul cubanez Fidel Castro a vorbit elogios în amintirea fostului său camarad, proclamând trei zile de doliu naţional în Cuba. După execuţie, cadavrul său a fost fotografiat şi expus public, în orașul Vallegrande, pentru a se arăta care este soarta revoluţiei boliviene. Mai apoi, un medic militar i-a amputat mâinile, acestea fiind păstrate în formaldehidă pentru a putea fi transportate la Buenos Aires pentru identificarea amprentelor acestuia, ulterior fiind trimise în Cuba. De asemenea, ofițerii armatei boliviene nu au declarat dacă rămășițele corpului lui Che Guevara a fost îngropate sau incinerate. Moartea lui „el Comandante” – rămasă şi în prezent învăluită în mister – a reprezentat o grea lovitură pentru mișcările revoluționare sud-americane și pentru grupările similare din ţările lumii a treia. În iulie 1997, o echipă de geologi cubanezi și antropologi argentinieni au descoperit, în Bolivia, oseminte care s-au dovedit a fi ale revoluţionarului Guevara, pentru ca în octombrie, în acelaşi an, rămășițele sale pământeşti să fie depuse, cu onoruri militare, într-un mausoleu special construit în orașul cubanez Santa Clara, locul în care acesta condusese la victoria militară din timpul revoluției cubaneze. Deşi foarte puțini oameni îl vedeau pe Che Guevara ca un familist, în realitate, el a avut nu mai puţin de cinci copii: o fetiță, Heldita, cu prima soție, Hilda Gadea, cu care a fost căsătorit între anii 1955–1959 şi patru copii – Aleida (Alichiuta), Camilo, Ernesto şi Celia – cu cea de-a doua soție, Aleida March, membră a armatei cubaneze a lui Fidel Castro, cu care a fost căsătorit din anul 1959, care a ajuns acum la 81 de ani şi care trăieşte tocmai la Santa Clara, în Cuba. Imaginea legendară a lui Che Guevara a fost întreținută de-a lungul anilor de numeroase, filme, cărţi și imagini, una din melodiile care au fost compuse în memoria lui fiind „Hasta Siempre”, scrisă în anul 1965 de cubanezul Carlos Puebla, chiar în perioada în care el a părăsit Cuba pentru a se alătura revoluției din Congo. Culmea este că cea mai cunoscută variantă a acestei melodii a fost interpretată de franţuzoaica Nathalie Cardone – o capitalistă, deci! – 1997 fiind anul în care a fost lansată această versiune a lui “Hasta Siempre”, în memoria revoluționarului comunist. Ernesto „Che” Guevara rămâne un erou național pentru Cuba, copiii fiind învăţaţi încă din primii ani de şcoală cu „mândria de a fi ca el”. De asemenea, în Argentina există numeroase școli care poartă numele său, iar în anul 2008, în oraşul său natal, Rosario, a fost ridicată statuia acestuia realizată din bronz. Nu în ultimul rând, pentru bolivieni, el a ajuns chiar sfânt, lucrătorii agricoli din această ţară rugându-se la Sfântul Ernesto pentru belşugul recoltelor. SURSĂ: Radio România Actualităţi.
  8. Horst Ludwig Wessel (n. 9 octombrie 1907, Bielefeld - d. 23 februarie 1930, Berlin) este numele unui ofițer SA (SA-Unterscharführer post-mortem) naţional-socialist german ucis în anul 1930 de un manifestant comunist într-un schimb de focuri. Din inițiativa lui Joseph Goebbels, soarta lui Wessel a căpătat un rol important în propaganda naţional-socialistă, fiind declarat martir și gratificat cu gradul de SA-Unterscharführer (post-mortem). Wessel s-a născut în Bielefeld în Westfalia, ca fiu al dr. Ludwig Wessel, pastor luteran la biserica Nikolaikirche din Berlin și al Luisei Margarete Wessel, fiică de pastor luteran. Familia Wessel locuia pe Strada Evreilor (Judenstraße), centrul cartierului evreiesc în Berlinul medieval. Școala primară și gimnaziul, Horst le-a urmat între anii 1914-1922 la Berlin-Cölln (Cöllnisches Gymnasium), iar bacalaureatul (în germană : Abitur) l-a luat la gimnaziul Luisenstadt (germană : Luisenstädtisches Gymnasium) din Berlin. În aprilie 1926 s-a înscris la facultatea de drept de la Universitatea Friedrich Wilhelm din Berlin și s-a înrolat în secția berlineză a SA-Sturmabteilung și în asociația studențească berlineză „Corps Normannia Berlin”. Relațiile neoficializate cu logodnica sa, Erna Jaenke, au atras refuzul mamei sale, rămasă văduvă, de a-l întreține, fapt care l-a silit pe Wessel să-și întrerupă studiile. Dr. Ludwig Wessel a fost membru al partidului conservator Partidul Național-Popular German (DNVP), așa că la 15 ani Horst s-a înrolat în Tineretul DNVP, numit și „Tineretul lui Bismarck” (în germană :Bismarckjugend), unde s-a remarcat în altercațiile cu social-democrații și comuniștii. În 1928 el a plecat la Viena pentru a-și continua studiile dar, atras spre activitatea politică, s-a înrolat în Hitlerjugendul austriac și după câteva luni s-a reîntors la Berlin unde și-a făcut o carieră rapidă în SA ajungând la gradul de SA-Sturmführer, responsabil cu agitația și demonstrațiile din zona Brandenburg. Poemul Die Fahne hoch! (Sus drapelul!) a apărut pentru prima oară în luna august 1929 în „Atacul” (în germană „Der Angriff”), organul de presă al Sturmabteilung (SA) („Secțiunile de Asalt” naţional-socialiste). Die Fahne hoch! a devenit Horst-Wessel-Lied și a fost intonat pentru prima oară la funeraliile lui Wessel. Acest poem a fost un plagiat, sau o „adaptare” pentru Sturmabteilung a poemului poetului comunist Willi Bredel, scris pentru „Uniunea de apărare a Partidului Comunist German” (în germană Roter Frontkämpferbund). După Ingeborg Wessel, sora lui Horst, prima publicare postumă a poemului, în jurnalul naţional-socialist Völkischer Beobachter, a purtat mențiunea „Salutul lui Horst Wessel către Germania viitoare”; poemul a devenit inmul oficial al partidului naţional-socialist german NSDAP. Wessel a fost împușcat de activistul comunist Albrecht (Ali) Höhler în seara de 14 inuarie 1930 și internat în stare de agonie în spitalul Friedrichshain. A fost vizitat de sora sa, Ingeborg Wessel, de Joseph Goebbels și de prințul August Wilhelm al Prusiei, unul dintre comandanții SA. A murit de septicemie nouă zile mai târziu. Höhler a fost condamnat la șase ani de închisoare și asasinat trei ani mai târziu, după ce naţional-socialiştii au acaparat puterea în Germania. Cauza atentatului a rămas neclară. Partidul comunist a negat că ar fi avut vreun amestec în acest atentat; s-a menționat și posibilitatea unei crime pasionale din lumea interlopă. După altă versiune, ar fi fost un act de vendetă, de răzbunare pentru uciderea cu o zi mai devreme a lui Camillo Ross, un comunist prezumtiv, în vârstă de 17 ani. Din inițiativa lui Goebbels asasinarea lui Wessel a căpătat amploare națională, ca un mare show propagandistic, iar funeraliile au fost organizate în stil grandios, însoțite de mari manifestații ale SA. SURSĂ: Wikipedia.
  9. Pe 8 octombrie 1912, Serbia, Bulgaria, Grecia și Muntenegru atacau Imperiul Otoman pentru a-l deposeda de teritoriile pe care acesta le mai stăpânea pe continentul european. Miza principală era Macedonia. La începutul conflictului, liderii europeni nu credeau în victoria statelor balcanice, cu atât mai mult cu cât aceasta ar fi dus în mod inevitabil la mărirea Serbiei, fapt ce ar fi fost greu de tolerat de către Austro-Ungaria. Însă s-a dovedit curând că previziunile lor au fost greșite. Armata otomană a fost depășită numeric și nu a beneficiat de un comandant bun. În plus, turcii și-au supraestimat capacitatea de a lupta împotriva Ligii balcanice și au subestimat motivația acesteia și forța sentimentului național din cele patru țări. Serbii și grecii au obținut rapid victorii importante, însă bulgarii au fost cei care s-au remarcat cu adevărat pe câmpul de luptă. Primul armistițiu a fost semnat la 3 decembrie 1913;acesta a fost însă denunțat de Junii Turci o lună mai târziu, iar războiul continuă până în primăvara anului următor. Turcii acceptă un nou armistițiu, la 17 aprilie 1913, care va sta la baza negocierilor pentru pace de la Londra. Imperiul Otoman ceda astfel toate teritoriile sale europene celor patru state victorioase. Deși câștigă războiul, statele balcanice încep în curând să se certe pe teritoriile obținute. Bulgaria, care avusese rolul militar decisiv, credea că are dreptul la o parte mai mare din Macedonia decât Serbia. Bulgarii erau încurajați și de faptul că ministrul de externe al Austro-Ungariei, Berchtold, le-a sprijinit cererile din moment ce prefera o Bulgarie Mare unei Serbii Mari, în condițiile în care, după ce ocupaseră (în 1878) și anexaseră (în 1908) Bosnia-Herțegovina, austriecii se temeau de ambițiile sârbilor. Tensiunile dintre foștii aliați cresc până în momentul în care Bulgaria atacă Serbia, la 25 iunie 1913. Era începutul celui de-al Doilea Război Balcanic, care avea să dureze mult mai puțin decât primul, și asta datorită intervenției armatei române în Bulgaria. În timp ce armata română a înaintat până la Sofia fără a întâmpina orice fel de rezistență, turcii au profitat de slăbiciunea Bulgariei pentru a intra din nou în război pentru recuperarea Adrianopolului. S-a ajuns foarte repede la masa negocierilor datorită promptitudinii cu care România s-a impus ca mediator (principalul interes la București era ca niciun stat balcanic să nu devină prea puternic pe seama vecinilor săi). Tratatul de la București e semnat la 10 august 1913:Macedonia e împărțită între Serbia (Macedonia interioară) și Grecia (Macedonia maritimă, cu orașul Salonic). Bulgaria nu păstrează decât Tracia Occidentală – ceea ce-i oferă ieșire la Mediterana și cedează României Cadrilaterul, iar Turciei Tracia Orientală și Adrianopolul. Atât Turcia, cât și Bulgaria ies foarte nemulțumite din aceste conflicte. Prima pentru că a pierdut aproape toate teritoriile din Balcani, reduse la o mică regiune în jurul Istanbulului, cealaltă pentru că se considera cu totul neîndreptățită de împărțirile teritoriale. Marile Puteri europene au privit destul de sceptic conflictele din Balcani. Mai întâi, nu au crezut că țările balcanice pot obține ceva de la Imperiul Otoman, apoi și-au dat seama că tensiunile din Balcani pot reprezenta un adevărat pericol pentru soarta continentului (și au avut dreptate!). Franța, Germania și Regatul Unit au început să acorde atenție acestei regiuni – considerate a fi un adevărat „butoi cu pulbere”, dar nu erau încă gata să se implice în mod activ, de teamă să nu se ajungă la un conflict european. Rusia și Austro-Ungaria erau cele două state direct interesate de ceea ce se întâmpla în Balcani. Rusia, pentru că se considera a fi protectorul natural al tuturor slavilor (implicit, și al sârbilor), dar mai ales pentru că nu renunțase niciodată la ambiția de a controla Strâmtorile. Apoi, după înfrângerea suferită în fața Japoniei în 1905, Imperiul Rus s-a reorientat (după ce se concentrase pe Extremul Orient) către Balcani. Sub egida Rusiei s-a constituit de fapt Liga Balcanică în 1912. Să mai adăugăm și că Rusia, care din 1913 păstrează relații bune cu Serbia și Grecia, era aliata Franței. Cât despre Austro-Ungaria, aliata Germaniei, după ce anexase Bosnia-Herțegovina în 1908, ea privea cu suspiciune ambițiile Serbiei și s-a apropiat de o Bulgarie extrem de frustrată de rezultatele celor două războaie. La acel moment, nu era greu să-ți dai seama că o situație periculoasă pentru pacea europeană apăruse în Balcani. Dar nu era prima astfel de situație apărută în ultima vreme – spre exemplu, anexarea Bosniei-Herțegovinei din 1908 îi nemulțumise foarte mult pe ruși, dar situația nu a ajuns atât de departe încât să izbucnească un război. În plus, de fiecare dată negocierile inițiate de una din Marile Puteri au prevenit escaladarea conflictelor. În vara lui 1912, Raymond Poincaré, premier și Ministru al Afacerilor Externe în Franța, a aflat de alianța celor patru state balcanice împotriva Imperiului Otoman și și-a dat seama că nu era vorba de o alianță defensivă, ci de una ofensivă. Era, în opinia sa, „un tratat care conduce la război”. Însă Poincaré nu și-a asumat riscul de a se implica în aceste probleme în condițiile în care Rusia, aliatul Franței, sprijinea Liga Balcanică. Tocmai această pânză de alianțe și simpatii (Serbia – Rusia – Franța, Austro-Ungaria – Germania) avea să ducă doi ani mai târziu la izbucnirea Primului Război Mondial. SURSĂ: Historia.
  10. Personalitate ştiinţifică mondială de o inestimabilă valoare, savantul american de origine română, George Emil Palade s-a născut la Iaşi, la 19 noiembrie 1912. A absolvit Facultatea de Medicină din Bucureşti, în 1936, iar patru ani târziu, în 1940, a susţinut teza de doctorat ''Tubul urinifer al delfinului. Studiu de morfologie şi fiziologie comparativă'', potrivit www.acad.ro. În 1943 a devenit prin concurs, conferenţiar universitar la Catedra de Anatomie a Facultăţii de Medicină din Bucureşti, condusă de profesorul Francisc Rainer, după ce parcursese, etapele de preparator (încă din timpul studenţiei), asistent şi şef de lucrări, potrivit lucrării ''Membrii Academiei Române 1866-2003'' (Ed. Enciclopedică/Ed. Academiei Române, 2003). A plecat în SUA, în 1946, ca ''visiting professor'' la Institutul ''Rockefeller'' pentru cercetări medicale din New York. În 1952 a obţinut cetăţenia americană, urmând, ulterior, o strălucită carieră universitară. În 1961 a devenit şeful Departamentului de Biologie Celulară al Institutului ''Rockefeller'' din New York şi, din 1972, profesor de biologie celulară a Universităţii Yale din New Haven (Connecticut), unde a condus Departamentul de Biologie Celulară. În cadrul cercetărilor sale, a creat ''Fixatorul Palade'' pentru microscopia electronică (1952), a descris structura ultrafină a mitocondriei şi topografia unor enzime ale catenei de oxireducere celulară (1952-1953), a descoperit ribozomii, organite implicate în sinteza proteinelor, numite în literatura de specialitate ''Granule Palade'' (1953), notează volumul amintit mai sus. O altă formaţiune subcelulară, care a atras atenţia sa şi a colaboratorilor săi, a fost reticulul endoplasmic, relaţiile sale cu aparatul lui Golgi şi cu ribozomii. Împreună cu profesorul canadian Keith Porter, a definit, în 1954, reticulul endoplasmatic ca un sistem de canale, vezicule, cisterne prezente în orice celulă vegetală sau animală. A reuşit să explice originea acestui reticul. S-a preocupat şi de câteva structuri particulare, cum ar fi: conformaţia stigmei flagelatelor, modificările intervenite în ultrastructura anumitor celule care funcţionează în organism şi îndeplinesc funcţii precis conturate, celulele secretorii ale pancreasului. O atenţie aparte a acordat structurii moleculare şi supramoleculare a membranelor intracelulare, în special formaţiunilor membranare care alcătuiesc tilacoidele granale şi intergranale ale cloroplastelor. Pe plan medical, investigaţiile sale s-au îndreptat asupra structurii şi funcţiunilor de transport ale pereţilor sangvini. Rezultatele cercetărilor sale au fost publicate în numeroase lucrări, studii, comunicări, rapoarte apărute în reviste de prestigiu din întreaga lume, acum intrate în istoria biologiei şi medicinii. Între acestea amintim: ''A Study of Fixation for electron Microscopy'' (1952); ''The Fine Structure of Mithochondria'' (1952); ''A Small Particulate Comportment of Cytoplasm'' (1953); ''Microsomes and Ribonucleoprotein Particles'' (1958); ''Structure and Function at the Cellular Level'' (1966); ''Structural Modulations of Plasmalemnal Vesicles'' (1986, în colaborare); ''Intracelullar Aspects of the Process of Protein Synthesis'' (1975); ''Hepatic Golgi Fractions Resolved into Membrane and content Subfractions'' (1982, în colaborare); ''Biogenesis of the Polymeric IgA Receptor in Rat Hepatocytes'' (1985, în colaborare); ''Protein Traffic between distinct Plasma Membrane Domains: Isolation and Characterization of Vesicular Carriers Involved in Transcytosis'' (1991, în colaborare); ''Isolation and Partial Characterization of the Luminal Plasmalemna of Microvascular Endothelium from rat Lungs'' (1992, în colaborare); ''Membrane and Secretory Proteins are Transported from the Golgi Complex to the Sinusoidal Plasmalemna of Hepatocytes by Distinct Vesicular Carriers'' (1994, în colaborare); ''Protein Kinesis: the Dynamics of Protein Trafficking and Stability'' (1995); ''Plasmalemna Vesicles Function as Transcytotic Carriers for Small Proteins in the Continous Endothelium'' (1997, în colaborare); ''Neovasculature Induced by Vascular Endothelial Growth Factor is Fenestrated'' (1997, în colaborare), ş.a. A revenit în mai multe rânduri în ţară, începând din 1965, susţinând direct cercetarea în domeniul biologiei celulare. În 1979 a sprijinit substanţial inaugurarea la Bucureşti a Institutului Celular de Biologie şi Patologie "Nicolae Simionescu", o creaţie a doi cercetători români profesorul Nicolae Simionescu şi a soţiei sale, academician Maya Simionescu. În 1994 a fost numit consilier al preşedintelui Academiei Române. Unanim recunoscut drept unul dintre creatorii biologiei celulare moderne, i-au fost decernate premii de înalt prestigiu ştiinţific: ''Premiul Passano'' (1964), ''Premiul Albert Lasker'' (1966), ''Premiul Hurwitz'' (1970). În 1986, în SUA, savantul a fost premiat cu ''National Medal of Science'', pentru "descoperiri de pionierat a unor serii de structuri fundamentale, foarte bine organizate în toate celulele vii, cu ajutorul studiilor care combină microscopia electronică şi biochimia'', potrivit www.nationalmedals.org. A fost ales membru al unor prestigioase instituţii ştiinţifice internaţionale: membru al Academiei de Arte şi Ştiinţe din New York, al Academiei Americane de Ştiinţe. Membru de onoare al Academiei Oamenilor de Ştiinţă din România (AOSR) şi membru fondator, preşedinte de onoare al Fundaţiei Naţionale pentru Ştiinţă şi Artă a Academiei Române. La 31 martie 1975 a fost ales membru de onoare din străinătate al Academiei Române. Laureat în 1974, împreună cu profesorul Albert Claude de la Universitatea Liberă din Bruxelles şi cu profesorul Christian de Duve de la Universitatea ''Rockefeller'' din New York, al premiului Nobel pentru medicină pentru ''descoperirile lor privind organizarea structurală şi funcţională a celulei'', cei trei laureaţi revoluţionând domeniul biologiei celulare, ''mai ales al componenţilor citoplasmei a căror cunoaştere s-a schimbat complet sub impulsul pe care ei l-au dat în ultimii 30 de ani''. În 1999, la Universitatea din San Diego, a avut loc un simpozion ştiinţific în onoarea sa, la care au participat oameni de ştiinţă din întreaga lume. Cu acest prilej, s-a luat hotărârea ca Universitatea să constituie ''The George E. Palade Fellowship Fund''. Preşedinţia României i-a conferit, în 2000, Ordinul Naţional ''Steaua României'' în grad de Mare Cruce şi în 2007, Ordinul Naţional ''Steaua României'' în grad de Colan pentru întreaga sa activitate ştiinţifică. A fost căsătorit cu Irina Malaxa (din 1946 şi până la moartea ei, în 1969), cu care a avut doi copii, Georgia Palade Van Dusen şi Philip Palade. S-a recăsătorit cu Marilyn Gist Farquhar, biolog şi patolog american, membru al Academiei Române (din 1955). George Emil Palade a murit la 8 octombrie 2008, în SUA, la vârsta de 96 de ani. În 2012, cu prilejul sărbătoririi Centenarului Palade, a fost prezentat pentru prima dată în România, filmul ceremoniei de decernare a Premiului Nobel în 1974. Academician prof. dr. Ioanel Sinescu, rectorul UMF "Carol Davila", a declarat, cu acest prilej, că "un fost discipol al său şi apoi laureat al Premiului Nobel, prof. dr. Gunter Blobel, a spus despre George Emil Palade că reprezintă pentru ştiinţele medicale ceea ce a reprezentat Einstein pentru fizică". Tot în 2012, la 19 noiembrie, Banca Naţională a României a pus în circulaţie, în scop numismatic, o monedă din argint dedicată aniversării a 100 de ani de la naşterea lui George Emil Palade. Aversul monedei prezintă imaginea clădirii spitalului Colţea, unde George Emil Palade a desfăşurat un stagiu de practică medicală, precum şi o compoziţie sugerând activitatea ştiinţifică a savantului; anul de emisiune ''2012'', stema României, inscripţia ''România'' şi valoarea nominală ''10 lei''. Reversul monedei redă, în prim-plan, portretul savantului George Emil Palade şi, în plan secund, o compoziţie simbolizând biologia celulară; la exterior, în arc de cerc, inscripţia ''George Emil Palade'' şi anii între care a trăit ''1912-2008''. Ziua de naştere a savantului, 19 noiembrie, a devenit Ziua Cercetătorului şi Proiectantului din România, fiind instituită prin hotărârea de guvern nr. 764/1994, în semn de omagiu faţă de activitatea ştiinţifică a acestuia. Recunoscut la nivel mondial, ca fiind unul dintre creatorii biologiei celulare moderne, George Emil Palade este constructorul unei noi concepţii asupra rolului şi responsabilităţii cercetătorului în comunitatea şi ştiinţa contemporană. A colaborat cu specialişti din Italia, Japonia, România, din mai toate ţările lumii, care au devenit, mai târziu, şefi de şcoală în ţările lor şi care au dezvoltat, la rândul lor, biologia celulară. SURSĂ: AGERPRES.
  11. Heinrich Luitpold Himmler (n. 7 octombrie 1900, München, Imperiul German – d. 23 mai 1945, Lüneburg, Zonele aliate de ocupație din Germania) a fost comandantul organizației partinice rasiste SS (Schutzstaffel) și unul dintre liderii de prim rang ai Germaniei Naţional-Socialiste. În preajma capitulării Germaniei, Himmler l-a avut ca șef numai pe Hitler în ierarhia politico-administrativă a statului. Având gradul de „Reichsführer-SS” (comandantul suprem al SS-ului), Himmler era concomitent șeful SS-ului și al Poliției Secrete de Stat, poliția politică cunoscută cu numele abreviat Gestapo. În 1945, cu puțin timp înainte de sfârșitul războiului, Himmler a încercat să negocieze cu Aliații occidentali capitularea Germaniei, cerând ca el să nu fie judecat și inculpat ca lider naţional-socialist. La două săptămâni după capitularea Germaniei, Himmler a fost arestat de o unitate militară britanică și, la 23 mai 1945, s-a sinucis în timpul unei examinări medicale, strivind între dinți o capsulă cu cianură de potasiu. SURSĂ: Wikipedia.
  12. Petre Ţuţea, eseist, filosof şi economist, s-a născut la 6 octombrie 1902, la Boteni, judeţul Argeş, în familia unui preot. Studiile secundare le-a început la Gimnaziul ''Dinicu Golescu'' din Câmpulung, finalizându-le mai târziu, din cauza războiului, la Liceul ''George Bariţiu'' din Cluj (1920-1923). A frecventat apoi Facultatea de Drept a Universităţii din Cluj (1923-1926), unde, în 1929, şi-a susţinut şi doctoratul în drept administrativ, potrivit ''Dicţionarului general al literaturii române'', apărut sub egida Academiei Române (Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2009). A fost, pe rând, funcţionar la judecătoria din Pui (judeţul Hunedoara), referent în Ministerul Comerţului şi Industriei, ataşat la Legaţia Economică Română din Berlin (1933-1934), unde a audiat cursuri de politologie la Universitatea ''Friedrich Wilhelm'', şef de secţie în Ministerul Economiei Naţionale (1936-1939), şef de secţie, apoi director în Ministerul Comerţului Exterior (1940-1941), şef de secţie în Ministerul Apărării Naţionale (1941-1944), director de studii în Ministerul Economiei Naţionale (1944-1948). Debutează în 1929 cu un pamflet în ''Chemarea tinerimii române'', organul clujean al Partidului Naţional Român, unde va publica numeroase texte, până în 1932, folosind şi pseudonimul Observator. După ce vine la Bucureşti, scrie, în 1932-1933, la săptămânalul ''Stânga'', subintitulat ''Linia generală a vremii'', unde iscăleşte cu pseudonimul P. Boteanu, alături de Petre Pandrea, Sorin Pavel, Mircea Grigorescu, Petru Comarnescu ş.a. În 1935 publică, împreună cu Sorin Pavel, Ioan Crăciunel, Gheorghe Tite, Nicolae Tatu şi Petre Ercuţă, ''Manifestul revoluţiei naţionale''. În 1938 îşi începe colaborarea la ''Cuvântul'', în care va figura cu articole prolegionare, se arată, de asemenea, în ''Dicţionarul general al literaturii române''. Pentru acestea, ca şi pentru funcţiile avute în perioada guvernării de extremă dreapta, a fost închis în 1948, fără proces, la Ocnele Mari, apoi la Jilava. A fost eliberat în 1953, dar arestat din nou în 1956, sub acuzaţia de uneltire contra ordinii sociale. Este condamnat la zece ani de închisoare, însă în urma unui nou proces, din 1959, primeşte sentinţa de optsprezece ani de muncă silnică. A fost eliberat în urma amnistiei generale din august 1964, trăind până la sfârşitul vieţii din ajutor social. A elaborat numeroase proiecte, eseuri şi dialoguri filosofice, teologice şi antropologice, majoritatea rămase în manuscris. Până în 1989 a semnat sporadic texte de mici dimensiuni, cu precădere în revistele ''Familia'' şi ''Tribuna''. După 1989 este descoperit de media, acordă numeroase interviuri, fiind realizate, de asemenea, mai multe documentare. Opera sa a fost editată postum. ''Mai mult decât un autor, Ţuţea este un personaj. De altfel, în această ipostază a intrat în memoria publicului, prin intermediul interviurilor scrise sau televizate în perioada imediat postdecembristă, acest gânditor care înainte era cunoscut doar de un cerc restrâns de admiratori (...)'', se mai arată în ''Dicţionarul general al literaturii române''. Dintre cărţile publicate amintim: ''Manifestul revoluţiei naţionale'' (în colaborare) (Sighişoara, 1935; Bucureşti, 1998); ''Bătrâneţea şi alte texte filosofice'' (Bucureşti, 1992); ''Mircea Eliade'' (Oradea, 1992); ''Între Dumnezeu şi neamul meu'' (Bucureşti, 1992); ''Omul - Tratat de antropologie creştină'' (I-II, Iaşi, 1992-1993); ''Philosophia perennis'' (Bucureşti, 1992); ''Proiectul de tratat. Eros'' (Braşov-Chişinău, 1992); ''Reflecţii religioase asupra cunoaşterii'' (Bucureşti, 1992); ''Lumea ca teatru. Teatrul seminar'' (Bucureşti, 1993); ''321 de vorbe memorabile ale lui Petre Ţuţea'' (Bucureşti, Ed. Humanitas, 1993); ''Nelinişti metafizice'' (Bucureşti, 1994); ''Filosofia nuanţelor'' (Iaşi, 1995); ''322 de vorbe memorabile ale lui Petre Ţuţea'' (ediţia a II-a, Bucureşti, Ed. Humanitas, 2000); ''Ieftinirea vieţii. Medalioane de antropologie economică'' (Bucureşti, 2000); ''Ultimile dialoguri cu Petre Ţuţea'' (Norcross, SUA, 2000). Cele 322 de ''vorbe memorabile'' ale lui Petre Ţuţea au fost ''culese'' din interviurile apărute în presă după 1989 şi diverse înregistrări video sau audio, din care câteva ale unor conversaţii private, se arată într-o notă la cea de-a doua ediţie a volumului ''322 de vorbe memorabile ale lui Petre Ţuţea'' (Ed. Humanitas, 2000). ''Multe din fragmentele selectate pentru volumul de faţă se regăsesc de altfel în 'Între Dumnezeu şi neamul meu' (Petre Ţuţea, Fundaţia Anastasia, Bucureşti, 1992) şi 'Jurnal cu Petre Ţuţea', de Radu Preda (Ed. Humanitas, Bucureşti, 1992), ele însele cărţi bazate pe reproducerea de interviuri (prima), respectiv înregistrarea la magnetofon a unor conversaţii private (cea de-a doua)'', se mai precizează în nota amintită. ''Definiţia mea este: Petre Ţuţea, românul. Am apărat interesele României în mod eroic, nu diplomatic. Prin iubire şi suferinţă. Şi convingerea mea este că suferinţa rămâne totuşi cea mai mare dovadă a dragostei lui Dumnezeu''. Despre un alt mare filosof român Petre Ţuţea spunea: ''Eu m-aş întâlni cu Cioran în neliniştile mele, care seamănă cu ale lui, iar el s-ar întâlni cu misticismul meu în lirismul lui'' (''322 de vorbe memorabile ale lui Petre Ţuţea'', Ed. Humanitas, 2000). ''Avea atâta indescriptibil farmec, încât după câteva ceasuri de conversaţie (...) îţi venea să-l părăseşti brusc, copleşit, şi să alergi să notezi totul, să nu se piardă atâta frumuseţe şi profunzime a gândului, dar şi strălucire a exprimărilor'', spune despre Petre Ţuţea scriitorul Ion Papuc într-o postfaţă la volumul ''Bătrâneţea şi alte texte filosofice'' (Petre Ţuţea, Editura Viitorul Românesc, Bucureşti, 1992). ''Prietenul meu, filosoful, a fost o personalitate de vaste cuprinderi, la el atitudinile solemne alternând mereu cu mari izbucniri de veselie. Lumea era pentru el lucrarea gravă a lui Dumnezeu, dar şi spectacol al nimicniciei omului'', arată, de asemenea, Ion Papuc. Petre Ţuţea a murit la 3 decembrie 1991, la Bucureşti, şi a fost înmormântat în comuna natală Boteni. SURSĂ: AGERPRES.
  13. Turneul de tenis de la Roland Garros este unul dintre cele 4 Grand Slam-uri și una dintre cele mai importante competiții de acest gen din lume. Nu multă lume știe cine a fost Roland Garros, cel care a dat numele faimosului turneu parizian. Și nu, nu era un tenismen, ci doar un aviator francez pasionat de „sportul alb”. Roland Garros sau Eugène Adrien Roland Georges Garros a fost un aviator și pilot de vânătoare francez care a participat la Primul Război Mondial. Francezul s-a născut în Saint-Denis în anul 1888 și încă din copilărie era pasionat de avioane. Cariara sa a început în 1909 când a zburat cu un monoplan Demoiselle (Libelula), o aeronavă care se ridica de la sol doar având la bord un pilot ușor. În 1910 a obținut brevetul de pilot și un an mai târziu a stabilit un record de altitudine de 3.950 de metri. Întrucât recordul său a fost doborât, în 1912 a zburat la 5.610 m. Se pare că Roland Garros a fost protagonistul primului conflict aerian. Pe data de 3 august 1914, acesta a intrat cu avionul său într-un dirijabil german Zeppelin deasupra frontierei germane, distrugând aeronava inamică și ucigând echipajul acesteia din două persoane. Cu o lună înainte de finele războiului mondial, pe data de 5 octombrie 1918, Roland Garros a fost doborât și ucis în apropiere de Vouziers, Ardennes. Evenimentul anual de tenis de la Paris îi poartă numele aviatorului pentru că un centru de tenis, unde venea frecvent atunci când făcea studii la Paris, a fost numit în anul 1928 Stade de Roland Garros. Arena cu pricina găzduiește partidele de tenis din cadrul Openului Francez unul dintre cele patru turnee de tenis ce formează competiția de Grand Slam. SURSĂ: shtiu.ro.
  14. Turneul de tenis de la Roland Garros este unul dintre cele 4 Grand Slam-uri și una dintre cele mai importante competiții de acest gen din lume. Nu multă lume știe cine a fost Roland Garros, cel care a dat numele faimosului turneu parizian. Și nu, nu era un tenismen, ci doar un aviator francez pasionat de „sportul alb”. Roland Garros sau Eugène Adrien Roland Georges Garros a fost un aviator și pilot de vânătoare francez care a participat la Primul Război Mondial. Francezul s-a născut în Saint-Denis în anul 1888 și încă din copilărie era pasionat de avioane. Cariara sa a început în 1909 când a zburat cu un monoplan Demoiselle (Libelula), o aeronavă care se ridica de la sol doar având la bord un pilot ușor. În 1910 a obținut brevetul de pilot și un an mai târziu a stabilit un record de altitudine de 3.950 de metri. Întrucât recordul său a fost doborât, în 1912 a zburat la 5.610 m. Se pare că Roland Garros a fost protagonistul primului conflict aerian. Pe data de 3 august 1914, acesta a intrat cu avionul său într-un dirijabil german Zeppelin deasupra frontierei germane, distrugând aeronava inamică și ucigând echipajul acesteia din două persoane. Cu o lună înainte de finele războiului mondial, pe data de 5 octombrie 1918, Roland Garros a fost doborât și ucis în apropiere de Vouziers, Ardennes. Evenimentul anual de tenis de la Paris îi poartă numele aviatorului pentru că un centru de tenis, unde venea frecvent atunci când făcea studii la Paris, a fost numit în anul 1928 Stade de Roland Garros. Arena cu pricina găzduiește partidele de tenis din cadrul Openului Francez unul dintre cele patru turnee de tenis ce formează competiția de Grand Slam. SURSĂ: shtiu.ro.
  15. Războiul Crimeei a durat din 28 martie 1853 până în 1856 și a fost un conflict armat dintre Imperiul Rus, pe de-o parte, și o alianță a Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei, a celui de-al doilea Imperiu Francez, a Regatului Sardiniei și a Imperiului Otoman, pe de altă parte. Este considerat a fi fost unul dintre ultimele războaie religioase pe continent, primul conflict la declanșarea căruia presa și opinia publică occidentală a jucat un rol semnificativ, și care, în același timp, a fost raportat prompt opiniei publice occidentale prin noile mijloace de comunicare (telegraf, presă scrisă, jurnalism independent ('free-lance'); în aceeași notă a premierelor, războiul Crimeei este considerat a fi cel dintâi război total, care a afectat în mod tragic populația civilă expusă la curățire etnică și abuzuri gen viol; în același timp, se incearcă oprirea expansiunii Rusiei în zona Mării Negre. Este, de asemenea, războiul care a pus în evidență prăpastia care se căsca deja de pe atunci, în termeni de mentalități și valori pe continentul nostru, între Occidentul catolic și protestant, substanțial secularizat și marcat astfel de forme de religiozitate sobre, pe de-o parte, și Estul ortodox, adâncit în forme de religiozitate pline de ardoare și pioșenie, pe de altă parte: occidentalii percepeau manifestările de religiozitate specifice ortodocșilor veniți în pelerinaj a fi pur și simplu “barbare”, considerându-le “superstiții degradante” sau “ceremonii ipocrite mai rele decât cele mai joase fetișisme de pe malurile vreunui râu din Africa”. Acest clivaj cultural durabil va influența politica occidentală în disputa pe tema Locurilor Sfinte, și va conduce într-un final, împreună cu alți factori, la războiul Crimeei. Războiul a început în iulie 1853 prin ocuparea de către Imperiul Rus a Principatelor Române sfârșind în martie 1856 când Rusia cere oprirea ostilităților. Prin Tratatul dela Paris (1856) Principatele Române au obținut cu ajutorul marilor puteri (Marea Britanie și Franța) independența (de facto) față de Rusia și Imperiul Otoman , trei ani mai târziu fondarea Principatelor Unite ale Moldovei și Țării Românești a reprezentat piatra de temelie la crearea statului modern român. Cele mai multe lupte ale războiului s-au dus în Peninsula Crimeea de la Marea Neagră. SURSĂ: Wikipedia.
  16. Republica Federală Germania sărbătoreşte la 3 octombrie ziua unificării celor două state germane Republica Democrată Germană şi Republica Federală Germania, în 1990. Situată în Europa Centrală, Germania se învecinează cu Elveţia, Austria, Republica Cehă, Polonia, Danemarca, Olanda, Belgia, Luxemburg, Franţa, precum şi cu Marea Nordului şi Marea Baltică. Republica Federală Germania, având o suprafaţă de 357.021 km pătraţi, este împărţită în 16 landuri federale (Bundesländer), conform volumului ''Enciclopedia statelor lumii'' (ediţia a XIV-a, 2016). Capitala este Berlin (situat în nord-estul ţării), iar cele mai mari oraşe sunt Hamburg, München, Köln, Frankfurt, Stuttgart, Düsseldorf, Dortmund, Essen. Pe teritoriul Germaniei se succed trei mari unităţi naturale: Câmpia Germaniei de Nord, masivele muntoase vechi (hercinice) ale Germaniei de mijloc şi Alpii Bavariei. Câmpia Germaniei de Nord, sector al marii Câmpii Nord-Europene, este joasă, având sub 200 m altitudine. Ţărmul Mării Baltice este însoţit de puţine insule şi este pătruns de lungi fiorduri în sectorul vestic, în timp ce ţărmul Mării Nordului este mai coborât şi însoţit de numeroase insuliţe. În sudul Germaniei se află Alpii Bavariei, cei mai înalţi munţi din Germania (2.963 m, în vârful Zugspitze), la poalele cărora se întinde Platoul Bavariei. Reţeaua hidrografică, bogată, se repartizează în trei mari bazine: Marea Nordului (Elba, Weser, Aller, Ems, Rhein), Marea Baltică (Oder şi câteva râuri mai mici), Marea Neagră (Dunărea şi afluenţii săi de pe teritoriul Germaniei). Clima este temperată. Teritoriul Germaniei a fost populat din antichitate de triburi germanice, celtice şi slave. În secolele I-IV, regiunile sudice şi cele din partea de vest sunt transformate în provincii ale Imperiului Roman. În secolele VI-VIII, ţinuturile locuite de triburile alamanilor, turingilor, saxonilor, frizilor, bavarezilor sunt incluse în Regatul Francilor, care atinge apogeul sub Carol cel Mare (768-814). Prin Tratatul de la Verdun (843) are loc prima etapă a dizolvării imperiului lui Carol cel Mare. Imperiul Carolingian al lui Ludovic I cel Pios este împărţit între cei trei fii ai lui: Ludovic Germanul a primit Francia Orientală, porţiunea de la est de fluviul Rin (viitoarea Germanie), Carol II cel Pleşuv a primit Francia Occidentală (Franţa de mai târziu), iar Lothar I a primit titlul imperial şi Francia Media, care cuprindea o mare parte din Italia. Regatul Francia Orientală adoptă, în secolul al X-lea, odată cu încoronarea ca împărat a lui Otto I (936-973), la Roma, denumirea de Sfântul Imperiu Roman şi, ulterior, pe aceea de Sfântul Imperiu Romano-German. Denumirea ''Germania'' este folosită în mod curent abia în secolul al XV-lea. Apariţia, ca efect al divergenţelor dintre catolici şi protestanţi, a Uniunii Protestante (1608) şi a Ligii Catolice (1609) a dus la izbucnirea ''Războiului de 30 de ani'' (1618-1648). Pacea westfalică (1648), care încheie acest război, consfinţeşte fărâmiţarea Germaniei în peste 300 de stătuleţe (principate, ducate), notează volumul ''Mică enciclopedie de istorie universală'' (Bucureşti, 1988). Secolul al XVIII-lea este marcat de ascensiunea Prusiei, devenită, sub conducerea lui Frederic cel Mare (1740-1746), o mare putere militară. Unificarea Germaniei este realizată de către Prusia cancelarului Otto von Bismarck. După victoria obţinută în războaiele împotriva Austriei (1866) şi Franţei (1870-1871), principatele din sud se unesc cu cele din nord, formând Imperiul German. Wilhelm I este proclamat împărat al imperiului la 18 ianuarie 1871. Crearea, în 1882, a Triplei Alianţe între Germania, Italia şi Austro-Ungaria duce, prin antagonismul faţă de blocul Antantei (Anglia, Franţa şi Rusia), la izbucnirea, în 1914, a Primului Război Mondial. Imperiul German îşi încheie existenţa în anul 1919, după înfrângerea suferită în Primul Război Mondial, odată cu înfiinţarea Republicii de la Weimar. Republica a pus bazele unui sistem politic parlamentar democratic, însă criza economică profundă cauzată de condiţiile de pace copleşitoare a generat un val de nemulţumire populară care a favorizat creşterea influenţei extremismului de dreapta, se arată pe site-ul www.mae.ro. După 1933, Germania nazistă contribuie decisiv la declanşarea celui de-al Doilea Război Mondial. După înfrângerea din 1945, Germania a fost împărţită în patru zone de ocupaţie aflate sub controlul puterilor învingătoare (Franţa, Marea Britanie, SUA, URSS), iar începând cu 1949 a fost scindată în două state distincte: Republica Federală Germania (RFG, înglobând zonele de ocupaţie franceză, engleză şi americană) şi Republica Democrată Germană (RDG, cuprinzând zona sovietică). În această perioadă, Berlinul a fost de asemenea divizat în patru iar apoi două zone, iar capitala RFG a fost mutată la Bonn. În noiembrie 1989 are loc căderea Zidului Berlinului (care fusese ridicat în 1961). În contextul regional al prăbuşirii regimurilor comuniste din estul Europei, RDG îşi încetează existenţa în 1990. La 3 octombrie 1990 are loc reunificarea Germaniei de Est cu cea de Vest, sub numele Republica Federală Germania, capitala fiind restabilită la Berlin. În prezent, Germania are cea mai puternică economie a continentului european şi a patra mare economie a lumii, după SUA, Japonia şi China, se arată pe site-ul www.mae.ro. Economia, puternic susţinută de exporturile care contribuie cu peste 25% la formarea PIB-ului, este puternică în sectoare precum cel al construcţiilor de maşini, autovehiculelor, aerospaţială, logistică, industria chimică şi farmaceutică. Sectorul serviciilor generează 70% din PIB, industria în jur de 29%, iar agricultura aproape 1%. Germania este lider mondial în industria automobilelor, constructoare de maşini, chimică, în sectorul producţiei de lignit. Germania a dat nume mari în domenii precum pictură, filosofie, literatură, muzică. Figura centrală a Renaşterii germane a fost Albrecht Durer (1471-1528), pictor şi gravor din Nurnberg, alţi renascentişti cunoscuţi fiind Albrecht Lucas, Hans Holbein, Matthias Grünewald, Lucas Cranach cel Bătrân. În domeniul filosofiei sunt renumiţi Gottfried Wilhelm von Leibnitz (1646-1716) şi Immanuel Kant (1724-1804). Reprezentanţii de seamă ai muzicii clasice germane sunt Johann Sebastian Bach (1685-1750), Georg Friedrich Händel (1685-1759), Ludwig van Beethoven (1770-1827). Dintre principalele atracţii turistice din Germania amintim castelele medievale cu parcuri superbe, capitala Berlin, splendida Catedrală din Köln, Zidul Berlinului (din care s-au mai păstrat câteva părţi), Alpii Bavarezi cu pajişti verzi şi râuri, Rinul, un simbol al istoriei germane, şi Valea Rinului care reprezintă o zonă cu pante împădurite, vechi castele şi podgorii etc. Pot fi admirate Palatul Charlottenburg din Berlin, cu un parc splendid şi care adăposteşte colecţii de artă, castelul Heidelberg, Palatul Gustrow, în stil renascentist, cu parc şi cu o colecţie de artă medievale, castelul medieval Wartburg, palatul Nymphenburg din München, în stil baroc, cu grădini superbe, palatul Ludwigsburg, palatul Zwinger din Dresda, castelele Linderhof, Neuschwanstein, Herrenchiemsee, Burg Eltz etc. În capitala Berlin se remarcă centrul istoric, Berlin Mitte, cu Poarta Brandenburg, edificiu inaugurat în 1791, Catedrala (Domul), clădirea Bundestagului etc. München-ul este şi el o renumită metropolă culturală. În oraşul Weimar, care a fost centrul vieţii culturale începând de la jumătatea secolului al XVIII-lea, se află Colecţia de Artă din Weimar (la castelul Stadtschloss), Casa lui Goethe, Muzeul Goethe, Muzeul Schiller. Alte vechi centre culturale sunt oraşele Leipzig (unde a fost înfiinţată o universitate în 1409), Köln, renumit pentru celebra sa Catedrală, sau Heidelberg (cu o universitate fondată în anul 1386). Renumite sunt şi Filarmonica din Berlin (unde a dirijat celebrul Herbert von Karajan), Filarmonica din München, companiile de balet din Stuttgart, Hamburg, Frankfurt, Ansamblul Berlinez etc. În Germania se află, de asemenea, Parcul Naţional Berchtesgaden, Parcul Naţional Hochharz, Parcul Naţional Sachsische Schweitz, precum şi Spreewald, rezervaţie UNESCO a biosferei (din 1991). De interes pentru turişti sunt şi numeroasele festivaluri şi carnavaluri care au loc aici, precum Festivalul Oktoberfest din München sau Festivalul de la Bayreuth - unul dintre cele mai importante festivaluri de operă din lume. SURSĂ: AGERPRES.
  17. Actualul teritoriu al Irakului, cunoscut în antichitate sub numele de Mesopotamia, a fost leagănul unor vechi civilizaţii: sumeriană, akkadiană, asiriană şi babiloniană. În anii 635-637 este cucerit de arabi. Aceştia fondează Bagdadul (762/763), care devine centrul califatului arab al abasizilor. Urmează cucerirea mongolă (1258), turkmenă (începutul secolului XV) şi persană (1499). Între 1534-1918, Irakul a fost provincie a Imperiului otoman. În timpul primului război mondial, a fost ocupat de trupele engleze; în 1920 Liga Naţiunilor a acordat Marii Britanii mandatul de administrare a acestui teritoriu. În 1921 Irakul devine regat. La 13 octombrie 1932, obţine independenţa de stat şi este admis în Liga Naţiunilor. La 14 iulie 1958, în urma loviturii de stat conduse de Gen. Abdel Karim Kassem, este abolită monarhia şi se instaurează republica. În 1963 şi 1968 au avut loc alte lovituri de stat. La 17 iulie 1968, conducerea ţării este preluată de Partidul Baas Arab Socialist. În august 1990 Irakul a invadat Kuweitul, dar acţiunea a fost respinsă de o coaliţie sub conducerea SUA, în februarie 1991. Regimul Saddam Hussein a fost înlăturat de la putere în aprilie 2003. La 28 iunie 2004, a avut loc ceremonia transferului de suveranitate către noul guvern interimar. La 30 ianuarie 2005 au avut loc primele alegeri libere din perioada post Saddam. Adoptarea unei noi Constituții (octombrie 2005, referendum), alegerea membrilor Consiliului Reprezentanților (CoR, decembrie 2005) și formarea executivului (vara anului 2006), au marcat trecerea Irakului către prima formă de guvernare constituțională. În ianuarie 2009 și aprilie 2013 s-au desfășurat alegeri pentru consiliile provinciale în toate guvernoratele Republicii, cu excepția celor care cuprind Regiunea Kurdistan și guvernoratul Kirkuk. În martie 2010 au avut loc alegeri parlamentare. Noul Guvern a fost aprobat în decembrie 2010. În aprilie 2014 au avut loc ultimele alegeri parlamentare, conducerea guvernului fiind preluată de Haider Jawad Kadhim al-Abadi. Începând cu anul 2014, Irakul este angajat într-o campanie militară împotriva grupării teroriste Daesh, pentru recăpătarea teritoriului pierdut din vestul și nordul țării. De asemenea, situația de securitate din Republica Irak este afectată de evoluțiile regionale, îndeosebi de conflictul din Siria. SURSĂ: Ministerul Afacerilor Externe.
  18. Republica Guineea sărbătoreşte ziua naţională la 2 octombrie, marcând proclamarea independenţei în 1958. O republică prezidenţială situată în Africa de Vest, Guineea se învecinează cu Guineea-Bissau, Senegal, Mali, Coasta de Fildeş, Liberia şi Sierra Leone. Cu o suprafaţă de 245.857 km pătraţi şi o populaţie de 12,01 milioane de locuitori, ţara este împărţită administrativ în şapte regiuni şi un guvernorat (capitala la Conakry), potrivit www.mae.ro, şi "Enciclopedia Statelor Lumii" Ed. Meronia, 2016. Limba oficială a statului este franceza. Se vorbesc predominant dialectele malinké, peul şi susu, ale celor mai cunoscute dintre cele peste 20 de grupuri etnice ale ţării care conferă diversitate culturală şi istorică, o componentă importantă în atragerea turiştilor. Grupul malinke, cunoscut şi sub numele de Mandingo sau Mandinka, cuprinde 35% din populaţie şi este răspândit mai ales în Guineea de Est, concentrat în jurul prefecturilor Kankan şi Kissidougou. Grupul "fulas" sau "fulani" cuprinde 40% din populaţie şi domină regiunea Fouta Djallon, iar "soussou", care cuprinde 10% din populaţie, predomină în zonele vestice din jurul capitalei Conakry, Forecariah şi Kindia. Religia ţării este dominată de musulmani (85%), urmaţi de creştini (8%) şi adepţi ai credinţei religioase indigene (7% - Baha'i, hinduşi, budişti). În capitala ţării, Conakry, se găseşte, Marea Moschee din Guineea, una dintre cele mai mari moschei din Africa de Vest. În ce priveşte educaţia, Guineea deţine una dintre cele mai scăzute rate de alfabetizare din lume. Învăţământul primar este obligatoriu timp de şase ani, dar mulţi copii nu merg deloc la şcoală, în special fetele care sunt ţinute acasă pentru a ajuta în gospodărie sau agricultură. Economia ţării poartă amprenta specifică economiilor slab dezvoltate. Totuşi, În ce priveşte resursele naturale, Guineea deţine cele mai mari rezerve mondiale de bauxită, reprezentând două treimi din rezervele mondiale, ocupând locul al doilea în lume ca producţie, după Australia. Deţine, de asemenea, minereuri de fier, aur, diamante, uraniu şi petrol. Agricultura şi producţia forestieră reprezintă aproximativ 20% din PIB şi antrenează mai mult de o jumătate din populaţia activă a ţării. Se cultivă cereale (orez, manioc, porumb), culturi comerciale, fructe exotice. Centrul economic dar şi politic şi cultural al ţării este capitala Conakry, situată pe insula Tombo, la circa 35 de km de Oceanul Atlantic. Aceasta a fost în trecut centrul administrativ al colonialiştilor francezi fiind numită şi ''Parisul Africii''. După anul 1958, a cunoscut o evoluţie semnificativă sub aspect economic şi demografic ajungând una dintre cele mai ospitaliere capitale ale Africii de Vest, un punct de plecare spre celelalte destinaţii turistice ale ţării. Al doilea oraş ca mărime al ţării este Kankan, o destinaţie interesantă datorită tradiţiilor locale, între care se remarcă dansul Mamaya efectuat în cadrul sărbătorii Ramadanului. Printre principale atracţii turistice ale ţării se numără: Parcul Naţional din Munţii Nimba intrat în Patrimoniul Mondial UNESCO (1981), Masivul Fouta Djalon, cu peisaje şi cascade spectaculoase, staţiuni climaterice precum Pita, Izvoarele Nilului, dar şi unele localităţi precum precum Kindia (cascada Bridal Falls/Vălul Miresei) sau Nzerekore situat în partea de sud a ţării, în inima pădurii tropicale. Marea atracţie turistică a ţării o constituie insulele Loos aflate în apropierea capitalei. Guineea este înzestrată cu un relief deosebit împărţit în patru regiuni principale: câmpia litorală atlantică, cu lagune,în Vest, masivul Fouta Djalon (altit. max 1.537 m), în centru, regiunea vastă a Guineei Superioare, cu podişuri mai scunde (500-1.000 m) în Est, şi Munţii Guineei, în Sud-Est, spre graniţa cu Liberia şi Cote d'Ivoire. Ţara are un important potenţial hidrologic, de aici izvorând fluviile Niger, Senegal şi Gambia. Datorită peisajelor deosebite Guineea este denumită adesea "Elveţia Africii". Vegetaţia este reprezentată de păduri tropicale ce ocupă circa 60% din suprafaţa ţării, dar şi de savane presărate cu pâlcuri forestiere. Pe litoral sunt specifice mangrovele. Fauna, foarte variată, include, între altele, lamantini (în regiunea ţărmului), antilope, girafe, hipopotami, elefanţi, bivoli pitici, dar şi colonii uriaşe de ţestoase în Insula Ţestoaselor. Clima ţării este tropicală, sezonul ploios durează din aprilie până în noiembrie, cu precipitaţii bogate în regiunea litorală (peste 4.000 mm/an) şi mai reduse (1.350 mm/an) în partea de est a ţării. Temperatura medie este în tot timpul anului de 27 grade Celsius. Alături de atracţiile naturale şi turistice, tentantă este şi bucătăria ţării care diferă în funcţie de grupul etnic. Astfel, dacă etnicii "malinke" preferă laptele acru cu cereale, cei din grupul "soussou" prepară adesea "achecke", manioc măcinat gătit în ulei, împreună cu peşte sau carne pe grătar. Printre principalele feluri de mâncare din această ţară, cu influenţe ale bucătăriei arabe, asiatice şi europene, se numără tocana de carne, aproape întotdeauna însoţită de orez, diverse legume şi preparate din alune. Specialităţile includ orez Jollof, pui umplut cu nuci, peşte cu orez, manioc şi yam de porumb şi supă de porumb. În privinţa băuturilor foarte populare sunt vinul de palmier şi sucurile din fructe. SURSĂ: AGERPRES.
  19. Scriitorul Paul Goma s-a născut la 2 octombrie 1935, în Orhei, Basarabia, într-o familie de învăţători români. Potrivit site-ului istoria.md, după cedarea Basarabiei fostei URSS, Paul Goma s-a mutat cu familia în România. Fiind elev la Liceul ''Gheorghe Lazăr'' din Sibiu, a fost exmatriculat, pentru că susţinuse în şcoală cauza unor persoane anchetate pentru anticomunism. A reuşit totuşi să termine Liceul ''Radu Negru'' din Făgăraş, în 1953. În 1954 a început Institutul de Literatură şi critică literară "Mihai Eminescu" din Bucureşti. În perioada studenţiei a fost arestat şi condamnat (martie 1957) la doi ani de închisoare corecţională, pentru ''tentativă de organizare de manifestaţie ostilă'', ca urmare a solidarizării cu evenimentele din Ungaria, din noiembrie 1956, şi a protestelor împotriva impunerii limbii ruse ca limbă obligatorie în şcoli. A fost eliberat în 1958, după o perioadă de detenţie la închisoarea Malmaison (Bucureşti), Penitenciarul Jilava şi Gherla. După anii de închisoare, în 1958, a fost trimis în Bărăgan, cu domiciliu obligatoriu, în satul Lăţeşti, raionul Feteşti, unde a stat până în 1962. O perioadă a fost muncitor necalificat, fotograf ambulant, trompetist, tehnician, iar în iunie 1965, şi-a reluat studiile la Facultatea de Filologie a Universităţii din Bucureşti, pe care însă le-a abandonat. În urma invadării Cehoslovaciei, în august 1968, fiind impresionat de politica României faţă de Moscova, a devenit membru al Partidului Comunist Român (PCR). În 1971 a fost însă exclus din PCR, ca urmare a publicării integrale a romanului ''Ostinato'', în RFG, după ce în ţară fusese supus cenzurii. În primăvara anului 1977, printr-o scrisoare deschisă, difuzată de postul de radio ''Europa liberă'', s-a solidarizat cu mişcarea ''Charta 77'' a intelectualilor cehi. La 1 aprilie 1977 a fost acuzat de înaltă trădare şi arestat, dar, în urma protestelor internaţionale, a fost eliberat, la 6 mai. La 14 aprilie 1977 a fost exclus din Uniunea Scriitorilor din România (USR), al cărei membru era din august 1968. În noiembrie 1977, lui Paul Goma i-a fost retrasă cetăţenia română, astfel încât scriitorul a plecat în Franţa, unde s-a şi stabilit definitiv împreună cu familia. Aflat în Franţa, Goma a refuzat în 1980 oferta de a primi cetăţenia franceză. După Revoluţia din 1989, a început să-şi publice cărţile şi în ţară. A scris peste 40 de volume (romane, mărturii, dialoguri, jurnal, articole) în limba română, care au fost traduse şi în limbile franceză, germană, olandeză, suedeză, italiană. Ca scriitor, a debutat, în decembrie 1966, în revista ''Luceafărul'', cu povestirea ''Cum bate toba'', continuând să colaboreze la diferite reviste, precum ''Gazeta literară'', ''Viaţa românească'', ''Ateneu''. A debutat editorial, în august 1968, cu volumul de proză scurtă ''Camera de alături''. Romanul următor, ''Ostinato'' - mărturie ficţională despre închisorile din România -, refuzat de editurile româneşti, a fost publicat în Germania (1971) şi în Franţa. Volumul a fost receptat pozitiv, motiv pentru care Eugen Ionescu l-a numit pe Paul Goma ''Soljeniţîn al României". Şi volumele ulterioare, ''Uşa'' (''Die Tur'', 1972), ''Gherla'' (1976), ''Dans le cercle'' (1977), ''Garde inverse'' (''Garda inversă'', 1979), ''Le tremblement des hommes'' (1979), ''Les chiens de mort'' (1981), ''Chassee-croise'' (1983), ''Bonifacia'' (1986), ''Le calidor'' (1987), aveau să fie foarte bine primite. Exilat la Paris, după ce i s-a retras cetăţenia română, Paul Goma şi-a publicat majoritatea volumelor, iniţial, în franceză sau germană. Astfel, ''Le Tremblement... '', cu titlul original în română, ''Culoarea curcubeului '77 - Cutremurul oamenilor'', a fost republicat în iunie 1990, de Editura Humanitas. A continuat cu ''Patimile după Piteşti'' (1990), ''Ura noastră cea de toate zilele'' (1992), ''Sabina'' (1993), ''Roman intim'' (1994), ''Scrisuri. 1972-1998'' (2000), care cuprinde articole, scrisori, pagini inedite de jurnal, comentarii, dialoguri publicate în perioada menţionată în subtitlu. A colaborat şi la numeroase reviste din străinătate (''Contrapunct'', ''Ethos'', ''Limite'') şi din ţară (''Orizont'', ''Viaţa românească'', ''Vatra''). Seria ''Jurnalelor'' semnate de Paul Goma a început în 1997, când au apărut primele trei volume. A urmat apoi al patrulea volum, ''Jurnal de apocrif'', iar ultimele două, care acoperă perioada 1999-2003, au fost publicate în 2004. Tot în 2004, a fost publicată controversata lucrare ''Săptămâna roşie sau Basarabia şi evreii'', iar la începutul anului 2005, ''Culoarea curcubeului '77. Cod Bărbosul'', cuprinzând mai multe documente din dosarele sale de Securitate. Cartea ''Arta fugii. O copilărie în Transilvania'', în care povesteşte despre anii formării sale, i-a apărut, în Italia, în 2008. Paul Goma a făcut parte pentru foarte puţin timp (opt zile) din Comisia Prezidenţială pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România, înfiinţată de Preşedinţia României, în aprilie 2006. Potrivit unui comunicat al USR, din 22 noiembrie 2011, publicat pe uniuneascriitorilor.ro, Paul Goma face parte din Uniunea Scriitorilor, conform unor hotărâri din 1990, reconfirmate de Consiliul USR, în noiembrie 2011. Într-o adresă a Ministerului român de Interne, din 21 octombrie 2011, citată de site-ul vosganian.ro, Paul Goma figurează la această dată cu statutul de cetăţean român. În aprilie 2013, scriitorul a primit şi cetăţenia Republicii Moldova. La 24 septembrie 2015, Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc (IICCMER) a organizat simpozionul internaţional "Paul Goma - 80 de ani", care s-a centrat pe rolul jucat de scriitorul anticomunist în revitalizarea exilului românesc şi a luptei pentru drepturile omului în timpul regimului comunist. SURSĂ: AGERPRES.
  20. Mareșalul Alexandru Averescu, președinte al ''Ligii Poporului'', prim-ministru al României (1918, 1920-1921, 1926-1927), s-a născut în localitatea Babele, lângă Ismail (în prezent Ucraina), la 9/21 martie 1859. A urmat cursurile Școlii de Arte și Meserii din București (1876), absolvind apoi Școala Divizionară Militară de la Mănăstirea Dealu (1881), iar în 1886, Școala Superioară de Război de la Torino (Italia). Ofițer de carieră, a urcat toate treptele ierarhiei militare: sublocotenent (1881), căpitan (1889), general de brigadă (1906), mareșal (1930). Devenit șef al Marelui Stat Major al armatei în 1911, la începutul primei mari conflagrații mondiale a primit comanda Corpului 1 armată (1914), iar, în momentul intrării României în război, era comandantul Armatei 2 (1916-1918) și al Grupului de armate de sud (1916). Este de remarcat că mareșalul Averescu a participat la marile campanii militare purtate de România în perioada modernă: în timpul Războiului de independență (1877-1878) s-a înrolat ca sergent-voluntar, dobândind brevetul de ofițer; în perioada celui de-al doilea Război balcanic (1913) a comandat operațiunile armatei române din Bulgaria, iar în Războiul pentru Întregirea României (1916-1919), a deținut o poziție de prim rang. Pentru a salva situația care se crease, în toamna lui 1916, a elaborat un plan militar ce viza apărarea Capitalei: Operațiunea Flămânda. În vara lui 1917, a pregătit și condus bătălia ofensivă de la Mărăști (11/24 iul—19 iul./1 aug.). A fost unul dintre cei mai de seamă comandanți ai armatei române moderne, fiind ridicat, în 1930, la rangul de mareșal al României. În plan politic, după ce și-a dat demisia din armată (militarii nu puteau desfășura activitate politică), la 2 aprilie 1918 a lansat un apel ''Către toți românii'', anunțându-și hotărârea de a crea Liga Poporului, ''a cărei singură menire ar fi îndreptarea dorită și cerută de toți''. Cu maximă sinceritate și dând dovadă că a descifrat sensul profund al nemulțumirilor societății românești din acea perioadă, Alexandru Averescu mărturisea mai târziu: ''Am intrat în viața politică împins de împrejurări: nici nu-mi trecea prin minte că într-o zi voi juca în țara mea un rol politic, pe care evenimentele din urma războiului mi l-au rezervat''. Și tot el venea să precizeze: ''În mijlocul frământărilor de război, conștiința generală și-a dat seama că răspunderea nenorocirilor prin care trecea se datorează mentalităților oamenilor care au avut destinele țării în mâini, adică partidelor politice care au cârmuit țara până la război. S-a născut atunci dorința neînfrânată de a se rupe cu trecutul și a se porni pe o cale nouă în viața politică. Această dorință a fost generală. Privirile tuturor acelora care au fost luați de noul curent s-au îndreptat asupra mea. Am crezut că m-aș fi făcut vinovat de adevărată lipsă de iubire de țară și de neam a nu primi steagul ce mi se punea din senin în mână''. Astfel încât, împreună cu un grup de oameni politici desprins din Partidul Conservator, în aprilie 1918 a fost înființată Liga Poporului, formațiune politică ce avea să aibă, pentru prima dată, reprezentare națională după război. În 1920, Liga s-a transformat în Partidul Poporului. Ministru de război în guvernul I. I. C. Brătianu, a coordonat acțiunile militare pentru înăbușirea răscoalei țărănești din 1907, Averescu a devenit prim-ministru și ministru ad-interim la Externe, în perioada 29 ian./11 febr.-5/18 mart. 1918. În fruntea noii formațiuni, Partidul Poporului a exercitat, pentru a doua oară, funcția de președinte al Consiliului de Miniștri în perioada 13 martie 1920-17 decembrie 1921 (perioadă în care, printre altele, se decretează reforma agrară și este reprimată greva generală din octombrie 1920 a muncitorilor din România) și apoi între 30 martie 1926-3 iunie 1927. A funcționat și ca ministru secretar de stat și consilier al Coroanei (1938). În afara activității politice și militare, a desfășurat și o activitate publicistică, în special ca director al revistei ''România Militară''. A lăsat câteva lucrări de specialitate: ''Tactica'' (3 volume, 1887-1889), ''Jocul de război'' (1903), ''Călăuza ofițerului'' (1904), ''Operațiunile de la Flămânda'' (1924), dar și de memorialistică (''Răspunderile'', 1918, ''Notițe zilnice de război 1916-1918'', 2 vol., 1937). A fost distins cu ordinele ''Steaua României'' și ''Coroana României'' și cu medaliile ''Bene Merenti'' și ''Crucea Trecerii Dunării''. La 7 iunie 1923, a devenit membru de onoare al Academiei Române, în semn de recunoaștere și prețuire a meritelor sale în plan politic și militar. Mareșalul Alexandru Averescu a murit la 2 octombrie 1938, trupul său neînsuflețit fiind depus în cripta de la Mărăști, în mausoleul ridicat aici prin străduința sa, pentru a cinsti pe eroii bătăliilor din vara anului 1917. SURSĂ: AGERPRES.
  21. Petrache Poenaru s-a născut la data de 10 ianuarie 1799, în localitatea Bănești din județul Vâlcea. A urmat studiile secundare la Craiova, la școala de la Biserica Obedeanu, între 1811 și 1818. A lucrat la cancelaria Episcopiei din Râmnicu Vâlcea, iar între 1820 și 1821 a predat limba elina la Școala Mitropoliei din București. În anul 1821, în timpul revoluției, Petrache Poenaru a fost secretarul lui Tudor Vladimirescu. Deși, după înfrângerea acestuia, pandurii erau vânați și decapitați, Petrache Poenaru scapă, iar, în 1822, obține o bursă de studii la Viena și Berlin. Aici învață despre o seamă de instrumente tehnice noi la vremea aceea precum șublerul și micrometrul. În 1826 primește o bursă franceză și își completează studiile la Ecole Polytechnique din Paris, unde studiază topografia și geodezia. În 1827, la data de 25 mai, obține Brevetul francez 3208 pentru “Condei portăreț fără sfârșit, alimentându-se el însuși cu cerneală”. Această invenție a revoluționat domeniul instrumentelor de scris, contribuind la crearea unui obiect folosit și în prezent de milioane de oameni. Tocul cu rezervor al lui Poenaru elimina zgârieturile de pe hârtie și scurgerile nedorite de cerneală și propunea soluții pentru îmbunătățirea părților componente pentru a asigura un debit constant de cerneală precum și posibilitatea înlocuirii unor piese. În 1831, la 27 octombrie, aflat în Anglia, călătorește cu trenul, fiind astfel primul român care folosește acest mijloc de transport, pus în funcțiune cu doar un an în urmă, între Liverpool și Manchester. În 1832, Petrache Poenaru se întoarce în Țara Românească și este numit profesor de fizică și matematică la Liceul Sf. Sava din București, iar din 1833 devine directorul acestei școli. Profesorul Petrache Poenaru contribuie la înființarea cursurilor speciale de matematici superioare, geodezie, mecanică, arhitectură, agricultură și silvicultură din Țara Românească. Tot la inițiativa sa, în 1836, se organizează primele observații meteorologice sistematice pentru determinarea temperaturii, presiunii și a umezelii aerului. Traduce și publică în limba româna primul curs de Geometrie, urmat de cursul de Algebră. În 1841 publică, în colaborare, Vocabularul frantezo-român, în două volume. Pe acest considerent, Petrache Poenaru este evocat și astăzi ca un susținător al francofoniei în România. În 1838, în calitate de director general al Școlilor din Țara Românească, înființează școlile publice sătești din Muntenia. Printre alte contribuții, introducerea Sistemului Metric Zecimal în Țara Românească i se datorează lui Petrache Poenaru, care elaborează primul proiect românesc de lege pe această temă. În 1841 este ales deputat de Dolj. La 8 septembrie 1847 se inaugurează, la Slatina, primul pod peste Olt, iar soluția tehnică și administrativă care a condus la construirea acestuia a fost dată de Petrache Poenaru și Ioan Em. Florescu. În 1870, la 10 septembrie, este ales membru al Academiei Române. În discursul de recepție la primirea în Academia Română, a spus ca lunile cât a fost pandur și haiduc i-au schimbat complet destinul și va păstra toată viața în inimă acele clipe mărețe. Foaia de propagandă a armatei lui Tudor Vladimirescu, apărută la inițiativa sa, a fost primul ziar românesc de propagandă. Mai trebuie amintit faptul că Petrache Poenaru a participat la Revoluția de la 1848 și a făcut parte din Comisia pentru liberarea robilor. A fost un apropiat al domnitorului Alexandru Ioan Cuza. S-a stins din viață la 2 octombrie 1875, la vârsta de 76 de ani, și a lăsat în urma sa o opera socială cu efecte până în zilele noastre. Dintre descendenții cunoscuți ai marelui om de cultură o amintim pe scriitoarea Alice Voinescu (1885 – 1961) născută la Drobeta Turnu Severin. SURSĂ: Radio România Cultural.
  22. Mahātmā Mohandas Karamchand Gandhi (2 octombrie 1869 - 30 ianuarie 1948) a fost un activist indian care a fost liderul mișcării indiene de independență împotriva guvernării britanice. Folosind neascultarea civilă nonviolentă, Gandhi a condus India la independență și a inspirat mișcări pentru drepturile și libertățile civile din întreaga lume.El este numit neoficial Tatăl națiunii. Născut și crescut într-o familie de castă hindusă comercială din Gujaratul de coastăși instruit în drept la Londra, Gandhi a introdus mai întâi neascultarea civilă nonviolentă ca avocat expatriat în Africa de Sud, . După întoarcerea sa în India în 1915, el a început să organizeze țărani, fermieri și muncitori urbani pentru a protesta împotriva impozitării excesive a terenurilor și a discriminării. Devenind liderul Congresului Național indian în 1921, Gandhi a condus campaniile la nivel național pentru diverse cauze sociale și pentru atingerea Swarajului sau a auto-guvernării. Gandhi a condus indienii în încercarea de a elimina taxa de sare impusă de britanici prin marșul Dandi Salt de 400 km în 1930, iar mai târziu a cerut ca britanicii să renunțe la India în 1942. A fost închis timp de mulți ani, în mai multe rânduri, atât în Africa de Sud, cât și în India. El a trăit modest într-o comunitate rezidențială autonomă și a purtat dhoti tradițional indian.A mâncat mâncare vegetariană simplă și, de asemenea, a ținut posturi lungi ca mijloc de auto-purificare și de protest politic. Viziunea lui Gandhi asupra unei Indiiindependente bazată pe pluralismul religios a fost totuși contestată la începutul anilor '40 de un val naționalistmusulman care cerea o țară separată musulmană separată deIndia.În cele din urmă, în august 1947, Marea Britanie a acordat independență Indiei, dar imperiul britanic indian a fost împărțit în două domenii: India, cu majoritate hindusă,și Pakistan, majoritar musulman. Mahatma Gandhi a fost asasinat la 30 ianuarie 1948 laBirla House (acum Gandhi Smriti), un conac mare din centrul New Delhi. Asasinul său a fost Nathuram Vinayak Godse, un avocat de dreapta al naționalismului hindus, membru al partidului politic hindus Mahasabha și fost membru al Rashtriya Swayamsevak Sangh (RSS). SURSĂ: Telegraf.
  23. Paul Ludwig Hans Anton von Beneckendorff und von Hindenburg (n. 2 octombrie 1847, Posen – d. 2 august 1934, Gut Neudeck, Prusia) a fost un militar (cu gradul suprem de Generalfeldmarschall) și politician german. A fost al doilea Președinte al Republicii de la Weimar. În 1932, sub influența cercurilor politice și industriale de dreapta, retrage sprijinul inițial ce-l acordase cancelarului centrist ca orientare, Heinrich Brüning. Pe 31 mai 1932, Hindenburg l-a însǎrcinat pe Franz von Papen cu formarea unui nou guvern, sub care influența lui Hitler asupra politicii interne germane a crescut considerabil. În decembrie, a ajuns cancelar ministrul de rǎzboi de pânǎ atunci, Kurt von Schleicher, o „eminențǎ cenușie” politicǎ în spatele bǎtrânului Hindenburg. Schleicher nu a reușit, dupǎ cum intenționase, sǎ aducǎ în guvernul său „moderați” naţional-socialişti și astfel, pe 30 ianuarie 1933, președintele l-a numit pe Adolf Hitler în funcția de cancelar (prim-ministru) al Reichului German (Reichskanzler), deschizând efectiv drumul spre putere dictatorială pentru șeful partidului național-socialist. SURSĂ: Wikipedia.
  24. La 1 octombrie, cei aproape 11.000 de locuitori ai statului Tuvalu marchează Ziua naţională, sărbătorind proclamarea independenţei, în 1978. Tuvalu este un stat insular situat în partea central-vestică a Oceanului Pacific. Ca formă de stat este monarhie constituţională, potrivit ''Enciclopediei Statelor Lumii'' (ediţia a XIV-a, 2016), iar din punct de vedere administrativ există 7 consilii insulare şi 1 consiliu orăşenesc. Capitala este Vaiaku, localitate situată pe Insulele Fongafale din atolul Funafuti, în partea central-sudică a ţării. Aici se află sediile administraţiei naţionale, în apropiere existând un aeroport, o bancă, un spital şi hotelul Vaiaku Lagi. Portul atolului este accesibil şi navelor oceanice, fapt ce a dus la câştigarea unui loc important în economia tuvaleză. Ţara, cu o suprafaţă de 25,6 km pătraţi, este alcătuită din insule recifale, cu altitudini foarte scăzute. Cea mai mare este Vaitupu, cu 5,6 km pătraţi. Aşezările sunt apărate de valurile puternice ale oceanului, de mai multe bariere recifale coraligene. Clima este tropicală umedă, cu temperaturi frecvente de peste 27 de grade Celsius şi precipitaţii bogate, în special din noiembrie până în martie, notează www.cia.gov. Fauna terestră este săracă, spre diferenţă de cea oceanică, iar vegetaţia este compusă din cocotieri, pandanus şi arborele de pâine. Micile insule şi atolii care formează statul Tuvalu au fost cunoscute, până în 1975, sub numele de Insulele Ellice. La 1 octombrie 1975, locuitorii au adoptat numele Tuvalu şi, doi ani mai târziu, au optat pentru independenţa faţă de Marea Britanie. La Conferinţa Constituţională de la Londra din februarie 1978, Tuvalu şi-a proclamat independenţa de stat în cadrul Commonwealth-ului (cu statut special), notează volumul citat. Economia statului este bazată pe cultivarea şi comercializarea cocotierilor. Aproximativ un sfert din populaţie se ocupă cu pescuitul. În ciuda plajelor cu nisip fin, turismul din Tuvalu este extrem de limitat, principalii vizitatori ai ţării fiind oficiali guvernamentali sau consultanţi ori angajaţi ai unor instituţii internaţionale. SURSĂ: AGERPRES.
  25. Republica Federală Nigeria sărbătoreşte Ziua naţională la 1 octombrie, dată la care, în 1960, şi-a proclamat independenţa în cadrul Commonwealth-ului. Situată în partea central-vestică a Africii, în nordul Golfului Guineei, cu o suprafaţă de 923.768 kmp şi cu o populaţie de peste 190 milioane de locuitori (estimare iulie 2017), potrivit publicaţiei online The World Factbook (www.cia.gov), Nigeria este cel mai populat stat african. Are ca limite Benin, la vest, Niger şi Ciad la nord, Camerun, la est, Oceanul Atlantic (Golful Guineei), la sud. Capitala statului se află la Abuja, cu o populaţie de peste 2,5 milioane de locuitori (2015). Alte oraşe importante: Lagos, principalul centru economic (circa 13 milioane de locuitori), Ibadan (3 milioane de locuitori), Kano (3,5 milioane de locuitori). Abuja a fost creată în 1976, ca noua capitală federală, printre motivele acestei alegeri aflându-se accesibilitatea, localizarea centrală, clima, o mică densitate a populaţiei şi posibilitatea unei viitoare creşteri în dimensiuni, potrivit site-ului www.cometonigeria.com. Construcţia propriu-zisă a început în anii 1980 şi a devenit oficial capitala Nigeriei în 1991, în locul oraşului Lagos. În Nigeria, se găsesc mai mult de 250 de grupuri etnice, având diferite limbi şi obiceiuri. Cele mai mari grupuri etnice sunt Hausa, Yoruba, Igbo şi Fulani, reprezentând mai mult de 70% din populaţie, în timp ce altele precum Edo, Ijaw, Kanuri, Ibibio, Ebira, etc. cuprind între 25% şi 30%. Nigeria are o largă ieşire, de circa 1.500 km, la Oceanul Atlantic (Golful Guineei). Relieful este format în principal din câmpii şi podişuri. În sud, pe o adâncime de circa 100 km de la ţărm, se desfăşoară câmpia litorală, parţial mlăştinoasă, cu vegetaţie de mangrove şi palmieri, care cuprinde şi marea deltă a fluviului Niger. Spre nord, relieful devine colinar, acoperit de păduri dese tropicale, care fac treptat loc savanei cu ierburi înalte şi pâlcuri de arbori. În centrul ţării, înălţimile depăşesc 1.800 m, iar în est, la graniţa cu Camerun, peste 2.000 m în Vârful Vogel. În nordul extrem, relieful este mai scund, cu vegetaţie mai săracă de stepă şi dune de nisip în zona lacului Ciad. Potrivit Enciclopediei Statelor Lumii, ediţia a XIV-a (2016), climă este tropicală, cu precipitaţii bogate în partea sudică şi mai scăzute în extremitatea nordică. Reţeaua hidrografică este dominată de Niger, unul dintre marile fluvii africane (4.180 km) şi afluenţii săi, Benue (1.400 km), Sokoto, Kadun ş.a. Nigeria are o vegetaţie de mangrove şi palmieri în câmpia litorală, păduri tropicale (care acoperă circa 15% din suprafaţa ţării) şi savane în centru şi stepă cu pâlcuri arbustive în nord. Fauna este extrem de variată, ocrotită în mai multe rezervaţii (Akure, Zamfara, Gilli-Gilli). Preşedintele este şef al executivului şi comandant suprem al forţelor armate, ales pe patru ani, având dreptul la cel mult două mandate succesive, potrivit www.mae.ro. Actualul preşedinte al Nigeriei este Muhammadu Buhari, din 29 mai 2015. Primii locuitori ai Nigeriei de astăzi au fost cei din poporul Nok, apoi au migrat popoarele Kanuri, Hausa şi Fulani pe întreg teritoriul ţării. Islamismul a fost introdus în secolul al XII-lea, iar imperiul Kanem a controlat zona între secolele al XI-lea şi al XIV-lea. Gruparea etnică Fulani a dominat regiunea începând cu secolul al XIX-lea, până când britanicii au anexat Lagos în 1851 şi au preluat controlul asupra restului regiunii până în 1886. Teritoriile incluse, în prezent, în cadrul Republicii Federale Nigeria au fost colonizate de Marea Britanie în mai multe etape, menţionează www.mae.ro. Mişcarea de eliberare naţională africană, născută între cele două războaie (Partidul Naţional Democrat din Nigeria creat în 1923, în frunte cu Herbert Macaulay), a luat un deosebit avânt după 1945. În 1947, cu scopul diminuării tensiunilor etnice, Marea Britanie a introdus sistemul federal de administrare, teritoriul fiind împărţit în trei regiuni: nord, vest şi est, fiecare cu parlament şi guvern propriu. Între 1957 şi 1959, acestea obţin autonomia internă. La 1 octombrie 1960, Nigeria a obţinut independenţa, şeful noului stat rămânând, la vremea respectivă, regina Angliei, reprezentată la Lagos (capitala de atunci a ţării), de un guvernator general. Nigeria a fost guvernată de administraţii civile numai între 1960-1966, 1979-1983, şi ulterior, începând cu 1999. Pentru atenuarea tensiunilor interetnice, regimurile militare au modificat, de cinci ori, structura federaţiei: numărul statelor componente a crescut astfel de la patru (în 1960) la 36, în prezent. După 1999, Nigeria a avut o administraţie civilă, care funcţionează pe principii democratice, potrivit informaţiilor MAE. În urma adoptării unei noi Constituţii, la 1 octombrie 1963, Nigeria a devenit Republică Federală. Gestiunea uriaşelor bogăţii naturale din Delta fluviului Niger (petrol şi gaze) şi competiţia dintre principalele trei etnii din Nigeria - Hausa, Yoruba şi Igbo - marchează intens opţiunile politice şi economice, precum şi climatul intern din această ţară, mai arată www.mae.ro. Statul nigerian este bogat în petrol şi gaze naturale, industria fiind axată pe aceste domenii. Enciclopedia Statelor Lumii precizează că agricultura Nigeriei (2/3 din populaţia activă, 30,9% din PIB - 2012) este diversificată, reuşind în ultimii ani să asigure în mare parte necesarul intern. Nigeria este un mare producător de manioc (locul 1 pe Glob), mei (locul 2 pe Glob) şi sorg (locul 3 pe Glob), dar în ultimele decenii s-au extins şi terenurile cultivate cu porumb şi orez (locul 2 în Africa). Creşterea animalelor (bovine, caprine - locul 4 pe Glob - şi ovine), mai extinsă în regiunile de savană şi de stepă, a cunoscut o dezvoltare substanţială în ultimele decenii. Pescuitul (inclusiv acvacultura) este de asemenea important. Din pădurile ţării se extrag anual peste 70 mii. m3 de material lemnos (87% folosit drept combustibil). Industria prelucrătoare, polivalentă, produce de la oţel (400.000 tone, 2012), aluminiu (26.000 tone, 2012), autovehicule, produse petroliere şi gaze lichefiate (uzina Bonny Island fiind între cele mai mari din lume) la textile şi produse alimentare. Cu peste 800 de kilometri de coastă marină, Nigeria are toate ingredientele necesare pentru a fi vizitată de turişti. Guvernul nigerian s-a angajat, de altfel, să îmbunătăţească infrastructura şi să atragă investiţiile obligatorii pentru a genera profit din potenţialul turistic al ţării. În acelaşi timp, varietatea plajelor, lagunelor, secţiunilor de păduri tropicale, cascadelor magnifice şi siturilor istorice fascinante, pot fi explorate în prezent de turiştii dornici de aventură, potrivit www.globi.ro. Marea majoritatea a vizitatorilor Nigeriei provin, însă, din mediul de afaceri, iar zborurile regulate dinspre Europa şi America de Nord au fost până acum ocupate de manageri din domeniul petrolier, în căutare de venituri obţinute pe seama celui mai mare producător de produse petroliere din Africa. Conform cifrelor prezentate în Enciclopedia Statelor Lumii, 715.000 de turişti străini au vizitat Nigeria (2011), iar încasările din turism au fost de 622.000 dolari SUA. Principalele zone sau obiective: sud-vestul ţării, cu plaje şi peisaje deosebite (Olumirin Waterfalls, şapte cascade în apropierea oraşului Akure) şi mari centre urbane: Lagos, fosta capitală, cel mai mare oraş al Nigeriei şi, după unele aprecieri, "cel mai scump oraş din lume", Ibadan, cu o vestită universitate ş.a.; nordul ţării, cu oraşele Kaduna (oraş modern), Kano şi Zaria - ultimele două, vechi centre comerciale şi religioase; sudul ţării, cu oraşul Benin City (muzeu naţional adăpostind, între altele, celebrele sculpturi în lemn "de Benin"; Oba's Palace). Un punct de atracţie în nord-est îl constituie peisajul cultural Sukur. Nigeria are mai multe parcuri naţionale, ecosisteme speciale naturale, cu atribuţii unice. Există în Nigeria opt astfel de parcuri: Yankari National Park, Kainji Lake National Park, Old Oyo National Park, Gashaka Gumte National Park, Chad Basin National Park, Cross River National Park, Okomu National Park şi Kamuku National Park. În Patrimoniul Mondial UNESCO sunt incluse "Dumbrava sacră Osun - Osogbo" sau "Crângul sfânt al zeiţei Osun din Osogbo" (2005) şi Peisajul cultural Sukur (1999). SURSĂ: AGERPRES.
×
×
  • Create New...

Important Information

We have placed cookies on your device to help make this website better. You can adjust your cookie settings, otherwise we'll assume you're okay to continue.