BIS aka OldNab

Gian Francesco Poggio Bracciolini (n. 11 februarie 1380 – d. 30 octombrie 1459) a fost un filozof umanist italian. A afirmat originea romană a poporului român în secolul al XV-lea. Constata elemente comune ale limbii latine şi ale limbii române. Pentru prima dată se argumenta latinitatea limbii române cu probe culese direct din spaţiul românesc de cunoscători ai limbii latine. SURSĂ: Wikipedia.

Joseph Pulitzer s-a născut la 10 aprilie 1847, la Mako, Ungaria, fiind fiul unui comerciant de grâne înstărit, potrivit www.pulitzer.org. Joseph a copilărit la Budapesta şi a fost educat în şcoli private sau a avut învăţători particulari. A învăţat germana şi franceza. La vârsta de şaptesprezece ani s-a hotărât să devină soldat şi a încercat să se înroleze în Armata austriacă, în Legiunea Străină franceză, ce urma să plece în Mexic, şi în armata britanică pentru serviciul în India. A fost respins din cauza vederii slabe şi a sănătăţii fragile, probleme cu care s-a confruntat toată viaţa sa. În cele din urmă a ajuns la Hamburg, unde a fost recrutat să lupte pentru armata unionistă în cadrul Războiului civil american (1861-1865). În 1864 a ajuns la Boston, însă nu ştia limba engleză. S-a îndreptat către New York unde, s-a înrolat într-o unitate de cavalerie formată din germani. Pulitzer adora să călărească, potrivit http://shsmo.org/historicmissourians/name/p/pulitzer/. Scurta sa carieră militară s-a încheiat la 5 iunie 1865. După încheierea războiului, s-a întors la New York, însă competiţia pentru găsirea unei slujbe era acerbă. A părăsit oraşul mergând spre St. Louis, Missouri, unde trăia o numeroasă populaţie de origine germană, potrivit http://www.notablebiographies.com/. După mai multe slujbe minore, a avut şansa de a fi angajat să înregistreze drepturile funciare pentru Căile Ferate Pacific şi Atlantic şi, astfel, a ajuns să călătorească de-a lungul statului Missouri. Acest loc de muncă l-a determinat să urmeze Şcoala de drept. A devenit cetăţean naturalizat la 6 martie 1867, şi a fost admis în barou în 1868, menţionează sursa amintită mai sus. Joseph Pulitzer a continuat să înveţe engleza, petrecând multe ore la bibliotecă. Aici l-a întâlnit pe Carl Schurz, coeditor şi asociat la ziarul german "Westliche Post", care impresionat de tânărul Pulitzer i-a oferit o slujbă de reporter în 1868. S-a dovedit a fi o persoană muncitoare şi ambiţioasă. În timp ce acoperea o convenţie a republicanilor în oraşul Jefferson în 1869, Pulitzer a fost nominalizat să candideze în cadrul unor alegeri speciale împotriva democratului Samuel Grantham ca reprezentant al celui de-al V-lea district din St. Louis. Creditat ca neavând nicio şansă, Joseph Pulitzer în vârstă de 22 de ani, a câştigat şi şi-a ocupat locul cuvenit la 5 ianuarie 1870. Din această poziţie, Pulitzer a încercat să elimine corupţia din districtul său, însă fără prea multe rezultate. A candidat din nou pentru un loc, însă de data asta a pierdut. La scurt timp s-a alăturat democraţilor. Lui Pulitzer îi plăcea politica însă pasiunea sa era jurnalismul. Când i s-a oferit asocierea şi o poziţie de editor la "Westliche Post" în 1872, a acceptat. În 1878 a cumpărat ''St. Louis Dispatch'', în cadrul unei licitaţii, pentru 2.500 de dolari. John A. Dillon, patronul ziarului ''Post'' a fost de acord să unifice ziarul său cu cel al lui Pulitzer. Astfel, la 12 decembrie 1878 apărea noul ''St. Louis Post and Dispatch''. Numele a fost scurtat devenind ''The Post-Dispatch'', iar numărul de pagini a crescut de la 4 la 8. Şi-a construit o reputaţie de jurnalist întreprinzător şi neobosit. A lucrat la fiecare aspect al publicaţiei şi a atacat în paginile sale toate faptele murdare care se petreceau în oraş. El a făcut dezvăluiri ce-i privea pe evazionişti, jocurile de noroc, fraudele legate de asigurări, monopolurile, corupţia din oraş. El considera ziarul un instrument al adevărului însă în timp şi-a făcut numeroşi inamici. Tirajul ziarului a crescut la câteva mii devenind un succes de presă. La 19 iunie 1878 s-a căsătorit cu Kate Davis şi au avut şapte copii: Ralph, Lucille, Katherine, Joseph Jr., Edith, Constance şi Herbert. Cu toate că era o persoană încăpăţânată, Joseph Pulitzer a fost unul dintre cei mai iscusiţi editori ai acelor ani, un pasionat cruciat împotriva guvernanţilor necinstiţi, un ziarist care nu căuta senzaţionalul pentru a fi competitiv, un vizionar care a îmbogăţit pe deplin această profesie. La începutul anilor 1880, sănătatea sa a început să se degradeze (a orbit în 1889). În acest context, Pulitzer s-a hotărât să cumpere ziarul ''New York World'' pentru suma de 346.000 de dolari de la omul de afaceri Jay Gould (1836-1892), care pierdea 40.000 de dolari pe an încercând să publice acest ziar, remarcă http://www.notablebiographies.com/ Familia Pulitzer s-a mutat la New York, deşi Joseph Pulitzer continua să deţină ''St. Louis Post-Dispatch''. L-a însărcinat cu conducerea publicaţiei pe partenerul său John Dillon. Pulitzer s-a dedicat noului ziar cu aceeaşi intensitate şi dăruire cu care a muncit în St. Louis. În 1884 a devenit senator de New York. A constatat că îi era imposibil să conducă revista şi să ajungă la Washington, în acelaşi timp, aşa că a renunţat la locul său la 10 aprilie 1886. În 1890 a construit pentru publicaţia sa o clădire de 16 etaje, fiind cea mai înaltă clădire din New York în acel moment. El a continuat să expună în paginile noului ziar fraudele şi lucrurile false, a evocat lupta împotriva răului public şi a abuzurilor. A influenţat forma ziarului modern prin combinarea expunerilor de corupţie politică şi a reportajului de investigaţie cu secvenţe publicitare, cu publicitatea independentă şi cu senzaţionalul. Unul dintre cele mai importante momente, a fost acela, când cu ajutorul ziarului a fost ales preşedinte Grover Cleveland în 1884, iar cititorii l-au ajutat să strângă bani pentru a ridica un piedestal pe care a fost înălţată, în 1886, Statuia Libertăţii aflată în golful oraşului New York, consemnează http://shsmo.org/historicmissourians/name/p/pulitzer/. Moto-ul lui Pulitzer afişat în redacţie era ''Precizie! Concizie! Acurateţe!'', el crezând în relatarea simplă a faptelor şi a nimic altceva. Cu toate acestea, când William Randolph Hearst (1863-1951) a cumpărat ziarul concurent ''New York Journal'' în 1895, Pulitzer a uitat de acestea, între cei doi fiind declanşată o mare bătălie pentru cititori. Pentru a vinde cât mai multe ziare, cei doi editori au început să relateze poveşti şocante, să tipărească titluri însângerate şi să folosească o mulţime de fotografii şi caricaturi pentru a atrage câţi mai mulţi cititori, creând un nou stil de jurnalism cunoscut sub numele de ''jurnalism galben''. Declanşarea războiului spaniolo-american din 1898 a intensificat rivalitatea. După mai mulţi ani de încercări pentru a-l întrece pe Hearst, Pulitzer a realizat în cele din urmă nebunia lui şi a încercat din nou să relateze doar faptele. În ultimii ani ai vieţii sale, orb şi invalid, Pulitzer avea nevoie zilnic de ajutor. Însă curiozitatea şi dorinţa de învăţa continuu nu s-au diminuat, şi a continuat să-şi exercite controlul şi influenţa asupra publicaţiilor sale. Joseph Pulitzer a murit la 29 octombrie 1911, pe fondul unei insuficienţe cardiace la bordul yachtului său, la vârsta de 64 de ani. În timp ce ''World'' şi-a încheiat apariţia, ''Post-Dispatch'' a continuat să fie publicat, chiar dacă nu a mai fost condus de vreun membru al familie Pulitzer. Prin testamentul său, Joseph Pulitzer a donat două milioane de dolari în vederea înfiinţării Şcolii de Jurnalistică de la Universitatea Columbia, care a fost deschisă la 30 septembrie 1912, şi a fondat Premiul Pulitzer, cea mai înaltă distincţie americană pentru jurnalism. Premiul a fost acordat pentru prima dată în 1917. Şcoala de Jurnalistică de la Universitatea Columbia acordă Premiul Pulitzer anual, în luna mai, pentru realizări deosebite în domeniul jurnalismului scris, al literaturii şi al compoziţiei muzicale, http://www.notablebiographies.com/. Se acordă, de asemenea, burse de studii, numărul şi categoriile premiilor variind de-a lungul anilor. În prezent, ele includ 21 de premii, care, în afară de distincţiile pentru jurnalism şi fotografie, se acordă pentru ficţiune, istorie, dramă, muzică. SURSĂ: AGERPRES.

http://i.imgur.com/zqx0aO2.jpg Paul Joseph Goebbels (29 octombrie 1897 - 1 mai 1945) a fost un politician german și Ministrul Propagandei Publice în timpul regimului naţional-socialist din anul 1933 până în 1945. A fost unul dintre cei mai apropiați colaboratori a lui Adolf Hitler și printre cei mai devotați adepți a ideologiei naţional-socialiste. Goebbels a fost cunoscut ca fiind zelos, un orator energic și un antisemit virulent. Goebbels a devenit Doctor în Filosofie la Universitatea Heidelberg în 1921, după care a lucrat ca jurnalist, funcționar la o bancă și angajat la bursă. A scris de asemenea nuvele și piese de teatru, care însă au fost refuzate de editori. A intrat în contact cu NSDAP în 1923 în timpul ocupației franceze a Ruhrului, devenind membru în 1924. A fost numit Gauleiter (lider regional de partid) al Berlinului. În acestă funcție și-a folosit atributele propagandiste pentru a combate partidele locale socialiste și comuniste, beneficiind și de ajutorul „Sturmabteilung” (SA). Până în 1928 a fost continuu avansat în ierarhia partidului, devenind unul dintre cei mai proeminenți membri. Un suporter avid al războiului, Goebbels a făcut tot ce i-a stat în putere să pregătească poporul german pentru un conflict militar de mare amploare. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial și-a mărit puterea și influența prin intermediul alianțelor pe care le negocia cu alți lideri naţional-socialişti. Spre sfârșitul anului 1943 războiul se îndrepta înspre un dezastru pentru Puterile Axei. Acest lucru l-a făcut pe Goebbels să intensifice propaganda, îndemnându-i pe germani să accepte ideea războiului și a mobilizării totale. Goebbels a rămas cu Hitler în Berlin până la sfârșit, iar după sinuciderea Führerului a devenit, dar numai pentru o singură zi, cancelarul celui de-al Treilea Reich. În ultimele ore ale vieții i-a permis soției sale, Magda, să îi omoare pe cei șase copii, după care, la scurt timp, cei doi s-au sinucis. SURSĂ: Wikipedia.

Mircea Vulcănescu s-a născut pe 3 martie 1904, la București. Clasele primare le-a absolvit în Capitală, gimnaziul la Iași și Tecuci (fiind refugiat în timpul ocupației germane), iar liceul l-a urmat la Galați și București. În 1921 s-a înscris la Facultatea de Filosofie și Litere și la Facultatea de Drept din București. A fost un membru remarcabil al Asociației Studenților Creștini din România (ASCR). În urma satisfacerii stagiului militar a obținut gradul de sublocotenent. În 1925 s-a căsătorit cu Anina Rădulescu-Pogoneanu, de care se va despărți mai târziu. În cadrul anului universitar 1929 - 1930 a fost asistent onorific la catedrad profesorului Dimitrie Gusti. Începând cu 1931 a susținut comunicări în cadrul asociației culturale "Criterion". A scris în ziarul "Cuvântul", al lui Nae Ionescu, până la suspendarea publicației, în 1933. A mai colaborat la Viața Universitară, Realitatea ilustrată, Ultima oră, Pan, Azi, Prezentul, Criterion, Convorbiri literare, Izvoare de filosofie, Index, Dreapta, Floare de Foc, Familia, Cuvîntul studențesc, Gînd românesc, Ideea Românească, Excelsior. În iunie 1935, a deținut funcția de director general al Vămilor pînă în septembrie ’37, cînd a fost demis după ce a descoperit contrabanda cu băuturi și țigări făcută de Eduard Mirto, fost ministru al Comunicațiilor. Între 1940 și 1941 a fost director al Casei Autonome de Finanțare și Amortizare și președinte al Casei Autonome a Fondului Apărării Naționale, pentru ca din 27 ianuarie 1941 să fie numit Subsecretar de Stat la Ministerul Finanțelor. După 23 august 1944 revine în funcția de șef al Datoriei Publice, unde a rămas pînă pe 30 august 1948, cînd a fost arestat în lotul al doilea al foștilor membri ai guvernului Antonescu, calificați drept ”criminali de război”. La 9 octombrie 1946 a fost condamnat la opt ani temniță grea. Judecarea recursului s-a prelungit pînă în ianuarie 1948, cînd instanța a menținut pedeapsa din ’46. A fost închis la Aiud, unde a ținut o serie de conferințe considerate subversive de către torționari, pentru a ridica moralul deținuților. Din această cauză a fost izolat, la fel ca alți 12 bărbați din celula sa, în hrubele secției 1. Acolo au fost dezbrăcați în pielea goală și lăsați într-un frig cumplit, neavînd paturi sau scaune pe care să șadă. Epuizat, unul dintre deținuți a căzut din picioare după cîteva ore. Vulcănescu s-a așezat pe ciment ca o saltea pentru cel doborît, salvîndu-i viața. Filosoful a murit însă pe 28 octombrie 1952, bolnav de plămîni, ca urmare a tratamentului inuman la care a fost supus. Avea 48 de ani și a lăsat cu limbă de moarte un îndemn cutremurător, cu adevărat demn de un mucenic: "Să nu ne răzbunați!”. Trupul său a fost aruncat în groapa comună de la Aiud. În 2015, o dată cu adoptarea noii legi 217/2015, mai cunoscută și ca legea antilegionară, inițiatorii interzic cultul persoanelor găsite vinovate de crime de război, indiferent dacă procesele au fost politice sau nu. În această categorie se încadrează și Mircea Vulcănescu, conform Institutului Elie Wiesel. Chipul acestuia a fost interzis de pe niște tricouri puse la vânzare de către un magazin online. De asemenea, portretul lui Vulcănescu a fost eliminat dintr-o expoziție găzduită la Universitatea Politehnică București. Mircea Vulcănescu este considerat, alături de alți mărturisitori creștini din perioada comunistă, unul dintre cei care ar putea fi canonizați de către Biserica Ortodoxă Română. SURSĂ: Active News.

Marșul asupra Romei (în italiană Marcia su Roma) a fost o lovitură de stat, prin care Partidul Național Fascist, condus de Benito Mussolini, a acaparat puterea în Regatul Italiei (Regno d'Italia). Marșul a avut loc din 22 octombrie până la 29 octombrie 1922. În martie 1919, Mussolini a fondat prima „Ligă italiană de luptă” (Fasci italiani di combattimento) la începutul a „doi anii roșii” (biennio rosso). A suferit o înfrângere la alegerile din noiembrie 1919, dar la alegerile din 1922, Mussolini a intrat în parlamentul italian. Alături de partidul său „Fascist”, au fost creată organizația paramilitară „Cămășile negre” (Squadristi). În august 1920, Cămășile negre au fost folosite pentru spargerea grevei generale, care avea loc la fabrica Alfa Romeo din Milan. În noiembrie 1920, după asasinarea lui Giordana (consilier municipal de dreapta din Bologna), Cămășile negre au fost folosite ca instrument de represiune de stat pentru a zdrobi mișcarea socialistă (care a inclus o componentă puternică anarho-sindicalistă), în special în Valea Padului. Sindicatele au fost dizolvate, iar primarii de stânga au demisionat. Fasciștii au inclus pe listele lor „Uniunea Națională” a lui Giovanni Giolitti la alegerile din mai 1921, cu care au câștigat 36 de locuri. Mussolini a retras apoi sprijinul pentru Giolitti și a încercat să încheie un armistițiu temporar cu socialiștii prin semnarea unui „Pact de pacificare” în vara anului 1921. Acest lucru a provocat un conflict cu partea cea mai fanatică a mișcării, „Squadristi” și cu liderii lor „Ras”. În iulie 1921, Giolitti a încercat fără succes să dizolve squadristi. Atunci înțelegerea cu socialiștii a fost ruptă, apoi, la rândul său, în noiembrie 1921, Mussolini a adoptat un program naționalist și conservator și a fondat Partidul Național Fascist, care în iulie 1922 avea 700,000 de membri. În luna august a fost declanșată o grevă antifascistă generală, dar nu a reușit să readucă la viață Partidul Popular Italian (Partito Popolare Italiano) și a fost reprimată de fasciști. Cu câteva zile înainte de marș, Mussolini s-a consultat cu ambasadorul american Richard Washburn Child, dacă guvernul Statelor Unite ar obiecta la o participare fascistă într-un guvern italian viitor. Child l-a încurajat să continue. Când a aflat că prim-ministrul Luigi Facta i-a dat lui Gabriele d'Annunzio misiunea de a organiza o demonstrație mare pe 4 noiembrie 1922 pentru a celebra victoria națională în timpul războiului, Mussolini a decis pornirea marșului menit să accelereze procesul și să dea la o parte orice concurență. Quadrumvirii care conduceau Partidul Fascist, generalul Emilio De Bono, Italo Balbo (unul dintre cei mai cunoscuți ras), Michele Bianchi și Cesare Maria de Vecchi au organizat marșul asupra Romei, în timp ce Mussolini a stat în spate pe majoritatea durată a marșului, deși a permis să se facă poze cu el mărșălunid alături de fasciști. Generalii Gustavo Fara și Sante Ceccherini au asistat la pregătirile marșului din 18 octombrie. La marș a aderat marchizul Dino Perrone Compagni și Ulisse Igliori. La 24 octombrie 1922, Mussolini a declarat în fața a 60.000 de oameni la congresul fascist din Napoli: „Programul nostru este simplu: vrem să conducem Italia”. Între timp, Cămășile negre, care au ocupat câmpia Padului, au ocupat toate punctele strategice ale țării. La 26 octombrie, fostul premier Antonio Salandra l-a avertizat pe actualul prim-ministru Luigi Facta că Mussolini a cerut demisia lui și că "il Duce" se pregătea să marșăluiască spre Roma. Facta nu l-a crezut pe Salandra și s-a gândit că Mussolini ar fi co-guvernat alături de el. Pentru a face față amenințării reprezentate de trupele fasciste adunate în afara Romei, Luigi Facta (care a demisionat, dar a continuat să dețină puterea) a declarat stare de asediu pentru Roma. Dar regele Victor Emanuel al III-lea al Italiei a refuzat să semneze ordinul militar. La 28 octombrie, regele i-a predat puterea lui Mussolini, care și-a asigurat astfel sprijinul militar, al oamenilor de afaceri și al dreptei politice. Marșul în sine a fost compus din mai puțin de 30.000 de oameni, dar regele se temea de un război civil, deoarece squadriștii controlau regiunea Padului și cea mai mare parte a țării, iar fascismul nu mai era văzut ca amenințare la adresa unității statale. Lui Mussolini i s-a cerut să își formeze cabinetul la 29 octombrie 1922, în timp ce aproximativ 25.000 de Cămăși negre defilau prin Roma. Mussolini a ajuns astfel la putere în mod legal, în conformitate cu Statuto Albertino, constituția italiană. Marșul asupra Romei nu a fost cucerirea propriu-zisă a puterii (data fiind celebrată ulterior de mișcarea fascistă), ci mai degrabă forța de precipitare în spatele unui transfer de putere în baza constituției. Această tranziție a fost făcută posibilă de predarea autorităților publice în fața intimidarii fasciste. Mulți lideri de afaceri și financiari au crezut că ar fi fost posibil să îl manipuleze pe Mussolini, ale cărui discursuri și politici timpurii erau în favoarea economiei de piață și a liberalismului pe plan economic. SURSĂ: Wikipedia.

În urmă cu 130 de ani, la 28 octombrie 1886, avea loc inaugurarea oficială a Statuii Libertății pe Liberty Island din New York, în prezența președintelui Grover Cleveland (1884-1888; 1893-1897) și a câtorva mii de americani. Acesta a declarat cu acel prilej: ''Nu vom uita că libertatea și-a găsit aici căminul; nici nu vom permite ca altarul ales să fie neglijat''. Lucrarea monumentală situată pe Liberty Island, în vecinătatea Ellis Island, insulă pe unde au trecut de la sfârșitul secolului al XIX-lea până la mijlocul secolului al XX-lea mii de imigranți către Statele Unite, a fost dăruită Statelor Unite de către statul francez, la 4 iulie 1884, ca semn de prietenie între cele două națiuni, dar și cu ocazia aniversării a 100 de ani de la declararea Independenței celor 13 colonii engleze. Până în 1956, Liberty Island era cunoscută sub numele de Bedloes Island. Ideea unui monument dedicat Statelor Unite a fost avansată de politicianul francez Edouard de Laboulaye, cunoscut, ulterior, sub numele de "Tatăl Statuii Libertății", notează site-ul www.libertyellisfoundation.org. Născut pe 18 ianuarie 1811 în Paris, acesta era un expert în elaborarea Constituției Statelor Unite și un susținător al președintelui Abraham Lincoln în timpul Războiului Civil American. Edouard de Laboulaye a crezut în "legea comună a popoarelor libere", un ideal în care fiecare persoană se naște cu un drept inalienabil, sacru la libertate. Construcția statuii, care se numea ''Liberté éclairant le monde'' — ''Libertatea luminează lumea'', a început în Franța, în 1875, și a fost realizată de sculptorul Frederic Auguste Bartholdi (1824-1904). Inginerul structurii a fost Gustave Eiffel, autorul Turnului Eiffel din Paris, iar metoda de fabricare a fost procesul de matrițare. Monumentul este construit din plăci subțiri de cupru, bătute în forme de lemn, acestea fiind montate pe un schelet de oțel. Statuia a fost finalizată la Paris, în iunie 1884. În 1885, editorul Joseph Pulitzer a făcut un apel la publicul american să doneze bani pentru realizarea soclului, chiar în paginile ziarului său ''New York World''. S-a strâns suma de 100.000 de dolari. Peste 80% din donații au fost sub un dolar. La începutul aceluiași an, statuia a fost demontată în 350 de bucăți și îmbarcată cu destinația Statele Unite, la bordul fregatei franceze ''Isere''. Au fost necesare 214 de lăzi pentru transportarea acesteia. Sosirea sa a fost primită în sunet de fanfară, însă a fost depozitată până în momentul în care piedestalul a fost gata. Construcția piedestalului din beton îmbrăcat în granit, conceput de Richard Morris Hunt, a fost încheiată în 1886. S-a trecut la asamblarea statuii, care a presupus o muncă extrem de dificilă și periculoasă. Echipa care a lucrat la ridicarea colosului era formată în majoritate din imigranți, care au lucrat însă extraordinar, cu viteză și, totodată, cu acuratețe. La 28 octombrie 1886, ''Lady Liberty'', cum îi mai spun americanii, a fost inaugurată. Statuia reprezentând personificarea feminină a libertății stă cu un picior pe lanțul rupt al sclaviei. Aceasta are o torță în mâna dreaptă și o tăbliță în stânga. Tăblița are scris pe ea "JULY IV MDCCLXXVI" — 4 iulie 1776, data la care a fost semnată Declarația de Independență a Statelor Unite ale Americii. În mâna dreaptă, statuia are o făclie aurită, iar pe cap se află o coroană împodobită cu șapte fascicole de lumină și 25 de ferestre. Torța inițială a statuii a fost prima parte construită în 1876. La 4 iulie 1984, torța care prezenta semne de coroziune, a fost înlocuită cu o alta acoperită cu foiță de aur de 24K, care este luminată de un proiector pe timp de noapte. Torța originală se află în prezent în holul monumentului. La 15 octombrie 1924, Statuia Libertății a fost desemnată monument național, iar din 1984 se află pe lista Patrimoniului Mondial al UNESCO. Prima renovare a statuii a avut loc între 1982-1986, președintele Ronald Reagan (1981-1989) înființând în acest sens Fundația Ellis Island — Statuia Libertății, în vederea sprijinirii efortului sectorului privat și creșterii fondurilor pentru renovarea și conservarea statuii. Cântărind peste 220 de tone, monumentul are o înălțime de 46,5 metri fără soclu și de 93 de metri cu acesta. În interiorul său se află o scară cu 354 de trepte pe care se poate urca, însă, după atentatele de la 11 septembrie 2001, vizitarea la interior a fost interzisă. Tot în interior se află și un muzeu inaugurat la 5 iulie 1986. În 2004 s-a redeschis pentru vizitare baza monumentului. În 2011, după ceremoniile prilejuite de împlinirea a 125 de ani, statuia de pe Liberty Island a fost închisă pentru lucrări de întreținere. Au fost renovate scările din coroană, s-au introdus echipamente mai moderne și măsuri suplimentare de securitate. În 26 octombrie 2012, coroana a fost din nou deschisă pentru public. La câteva zile, însă, atât Liberty Island, cât și Ellis Island au fost lovite de uraganul Sandy. Statuia nu a fost afectată, însă cele două debarcadere, printre care cel folosit zilnic de mii de turiști, au fost spulberate de furtună. Rețelele electrice și de telefonie au fost distruse, iar aleile de promenadă devastate de apă și vânt. În acest context, Serviciul Parcurilor Naționale din Statele Unite, sub protecția cărora se află monumentul au hotărât închiderea celor două insule. La 4 iulie 2013, cu prilejul sărbătorii naționale, Statuia Libertății a fost redeschisă. Ellis Island a rămas închisă publicului. Statuia Libertății primește în fiecare an peste 3,5 milioane de vizitatori și a generat în 2011 o activitate economică de 174 milioane de dolari. SURSĂ: AGERPRES.

Erasmus (Desiderius) din Rotterdam (n. 28 octombrie 1466, 1467 sau 1469, Rotterdam/Olanda, d. 12 iulie 1536, Basel/Elveția) a fost un teolog și erudit olandez, unul din cei mai însemnați umaniști din perioada Renașterii și Reformei din secolele al XV-lea și al XVI-lea, catalogat drept "primul european conștient", de către Stefan Zweig. Pentru faptul că a criticat stările de fapt neconforme din Biserica Catolică a timpului său, a fost considerat precursor al reformei religioase, deși el însuși nu a aderat la protestantism, preconizând în mod consecvent spiritul de toleranță religioasă. Fiu nelegitim al preotului Roger Gerard, Erasmus frecventează școlile severe ale ordinelor monahale din Deventer și s'Hertogenbosch iar, după moartea tatălui său, intră în mănăstirea ordinului augustinian din Steyn, în apropierea orașului Gouda. După ce a devenit preot în anul 1492, lucrează ca secretar al episcopului din Cambrai, care îl trimite la Paris, unde începe studiul teologiei și filozofiei scolastice. În acest timp, dezvoltă tot mai mult o atitudine critică față de rigiditatea dogmelor religioase și obține dispensa de viață în mănăstire, consacrându-se studiului limbii și filozofiei grecești clasice. Începând din anul 1499, întreprinde numeroase călătorii în Franța, Anglia, Italia și Elveția unde intră în contact cu cele mai importante centre și personalități culturale ale timpului, ține lecții și conferințe, are posibilitatea să studieze vechi manuscrise. În Anglia cunoaște pe Thomas Morus și predă la Universitatea din Cambridge, în Italia devine prieten cu tipograful și editorul venețian Aldo Manuzio iar Universitatea din Torino îi decernează titlul de Doctor în Teologie. În anii 1514-1521 trăiește în Basel (Elveția), părăsește însă orașul în timpul reformei lui Ulrich Zwingli, revine mai târziu la Basel, unde își sfârșește zilele la 12 iulie 1536. Erasmus a dedicat cea mai mare parte a operelor sale problemelor religioase. Devine cunoscut, în 1500, cu "Collectanea adagiorum", o colecție de proverbe și zicale latine și din Biblie, "Enchiridion militis christiani" ("Manualul combatantului creștin", 1503). Opera cea mai importantă este "Encomium moriae" sau "Laus Stultitiae" ("Elogiul nebuniei", 1509), dedicată lui Thomas Morus, o satiră la adresa teologiei scolastice, imoralității clerului și a curiei catolice, în același timp apologie a pasiunii exaltate ("nebuniei") a adevăratului creștin care-și dedică viața credinței. Erasmus înțelege credința creștină ca o acceptare nedemonstrabilă - împotriva și mai presus de necesitatea oricărei rațiuni - a lui Dumnezeu devenit om, care moare pentru mântuirea oamenilor și învie din morți prin el însuși. Pentru aceasta trebuie schimbată formația clasică a teologilor și literaților, lipsiți de sensibilitatea cerută de scriptura evanghelică. Aceste lucrări, în care Erasmus trimite la studiul izvoarelor originare ale creștinismului, au făcut să fie considerat deschizător de drum al reformei protestante, deși el a rămas tot timpul un catolic consecvent, cu toată apropierea de pozițiile teoretice reformiste. Atacurile sale împotriva erorilor autorităților ecleziastice și superstițiilor i-au adus învinuirea de protestantism din partea Vaticanului, Erasmus își ilustrează însă clar poziția ideologică în opera "De Libero Arbitrio" (1524), care conține o critică severă a concepțiilor lui Martin Luther asupra lipsei de libertate a deciziilor omului, admițând însă necesitatea unei înnoiri a moravurilor bisericești. În anii 1517-1524 traduce în limba latină ("Novum instrumentum omne") versiunea greacă a Noului Testament, traducere însoțită de comentarii critice, superioară ca stil și fidelitate în comparație cu Vulgata (Versiunea latină oficială a Bibliei) aflată în circulație. Această traducere i-a servit și lui Luther ca bază pentru transcrierea în limba germană a Bibliei. Lupta lui Erasmus împotriva ignoranței, superstițiilor și structurilor autoritare tradiționale a fost caracterizată prin convingerile sale umaniste, în special prin credința în necesitatea libertății spirituale. Cu toate că după moartea sa, în perioada Contrareformei, operele sale au fost înscrise pe Indexul cărților interzise prin hotărârile Conciliului de la Trent (1545-1563), Erasmus a exercitat - ca figură centrală a umanismului - o mare influență asupra istoriei culturii europene. SURSĂ: Wikipedia.

James Cook s-a născut pe 7 noiembrie (s.v. 27 octombrie) 1728 şi a murit pe 14 februarie 1779. Cook a fost un explorator, navigator şi cartograf englez ce a ajuns la rangul de căpitan în Marina Regală Britanică. El a realizat hărţi detaliate ale insulei Newfoundland, din America de Nord, înainte de a realiza trei expediţii în Oceanul Pacific, unde a realizat primul contact european cu coasta estică a Australiei şi Insulele Hawaii, precum şi prima circumnavigare a Noii Zeelande. Cook s-a alăturat flotei comerciale britanice ca adolescent şi s-a alăturat Marinei Regale în 1755. A luat parte la Războiul de şapte ani şi a explorat şi cartografiat cea mai mare parte a intrării în Râul Sfântul Laurenţiu în timpul asediului oraşului Quebec. Aceasta a atras atenţia Amiralităţii şi Royal Society. Acest lucru a venit într-un moment crucial atât al carierei lui Cook cât şi al explorărilor maritime britanice, ceea ce a condus la sarcina de comandant al navei HMS Endeavour în 1766 în prima din cele trei expediţii în Pacific. În călătoriile sale Cook a navigat sute de mii de mile marine în mari zone necartografiate ale Globului. A cartografiat teritorii din Noua Zeelandă până în Hawaii în cel mai mic detaliu şi la o scară ce nu a mai fost atinsă până atunci. În timpul acestor călătorii de descoperire a explorat şi numit teritorii şi a cartografiat şi insule şi zone de coastă apărute pentru prima dată pe hărţile europene. A demonstrat calităţi de marinar, aptitudini de explorator şi cartograf, curaj fizic şi capacitatea de a-şi conduce oamenii în condiţii vitrege. Cook a fost ucis în Hawaii în timpul unei altercaţii cu băştinaşii în timpul celei de-a treia călătorii de explorare în Pacific în 1779. A lăsat în urmă o moştenire de cunoştinţe ştiinţifice şi geografice ce au influenţat succesorii săi inclusiv în secolul al XX-lea iar numeroase memoriale i-au fost dedicate în toată lumea. În 1745, la vârsta de 16 ani, Cook s-a mutat la 32 km distanţă în oraşul pescăresc Staithes pentru a deveni ucenicul băcanului şi negustorului William Sanderson. Istoricii au speculat că în această perioadă Cook a simţit pentru prima dată atracţia pentru mare în timp ce privea pe fereastra magazinului. După 18 luni, când s-a dovedit că nu este potrivit pentru meseria de băcan, Cook a călătorit spre oraşul vecin Whitby pentru a face cunoştinţă cu prietenii lui Sanderson, John şi Henry Walker. Aceştia erau proprietari de nave şi activau în comerţul cu cărbune. Casa lor este acum Muzeul Memorial Căpitanul Cook. Cook a fost luat ca ucenic în marina comercială în mica lor flotă, transportând cărbune de-a lungul coastelor engleze. Prima sa sarcină a fost la bordul navei Freelove şi a petrecut câţiva ani la bordul acesteia sau al altor nave, navigând între Tyne şi Londra. În perioada uceniciei Cook a studiat algebra, geometria, trigonometria, navigaţia şi astronomia. După ce şi-a terminat cei trei ani de ucenicie, Cook a început să lucreze pe navele de comerţ din Marea Baltică. După ce a trecut examenele în 1752 a început să progreseze în rangurile marinei comerciale, începând în acel an cu promovarea la gradul de ofiţer secund al bricului Friendship. În 1755, la o lună după ce a primit comanda acestei nave, a intrat ca voluntar în Marina Regală când aceasta se pregătea pentru ceea ce avea să fie Războiul de şapte ani. În ciuda faptului că trebuia să o ia de la început cu ierarhia navală, Cook şi-a dat seama că va avansa mult mai rapid în serviciul militar şi s-a alaturat Marinei Regale la 7 iunie 1755. Primul post de comandă al lui Cook a fost la bordul navei HMS Eagle, navigând în calitate de ofiţer secund. În octombrie şi noiembrie 1755 a luat parte la capturarea unei nave franceze şi la scufundarea alteia, după care a fost promovat la gradul de şef de echipaj. Prima sa comanda temporară a fost în martie 1756 când a fost temporar comandantul navei Cruizer, o navă mică ataşată la Eagle în timpul unei misiuni de patrulare. În timpul Războiului de şapte ani Cook a navigat în America de Nord în calitate de comandant al navei Pembroke. În 1758 a luat parte la ambiţiosul asalt de capturare a fortăreţei din Louisbourg de la francezi, după care a participat la asediul oraşului Quebec. A dovedit un talent pentru explorare şi cartografiere şi a fost responsabil pentru cartografierea celei mai mari părţi a intrării în Râul Sfântul Laurenţiu în timpul asediului. Aptitudinea lui Cook pentru explorare a fost exploatată în anii 1760 pentru cartografierea coastei zimţate a insulei Newfoundland la bordul navei HMS Grenville. A explorat partea nord-vestică în 1763 şi 1764, coasta sudică în 1765 şi 1766 şi coasta vestică în 1767. În 1766 Royal Society l-a angajat pe Cook să navigheze în Oceanul Pacific pentru a observa şi marca tranziţia planetei Venus în jurul Soarelui. Cook, în vârstă de 39 de ani, a fost promovat la gradul de locotenent şi a fost numit comandantul expediţiei. Expediţia a început în Anglia în 1768, a ocolit Capul Horn şi a continuat spre vest în Pacific pentru a ajunge la insula Tahiti pe 13 aprilie 1769 unde s-au făcut observaţiile tranziţiei planetei Venus. Totuşi, rezultatul observaţiilor nu au fost atât de concluzive şi precise pe cât se aştepta. O dată ce observaţiile s-au încehiat, Cook a deschis ordinele sigilate ce conţineau instrucţiuni suplimentare din partea Amiralităţii pentru a doua parte a călătoriei: căutarea în Pacificul de Sud a unor indicii cu referire la continentul Terra Australis. Cook a pornit spre Noua Zeelandă şi a cartografiat întreaga zonă de coastă cu doar câteva greşeli minore. Apoi a călătorit spre vest, ajungând pe coasta sud-estică a Australiei pe 19 aprilie 1770, fiind astfel primul contact european cu coasta continentului. Pe 23 aprilie a făcut primele observaţii înregistrate asupra băştinaşilor australieni pe insula Brush. Pe 29 aprilie Cook şi echipajul său au realizat prima debarcare pe continent în locul numit astăzi Peninsula Kurnell, pe care el l-a numit “Golful Botanic” după specimenele unice colecţionate de botaniştii Joseph Banks şi Daniel Solander. Aici Cook a realizat primul contact cu un trib aborigen cunoscut sub numele de Gweagal. După plecarea din Golful Botanic Cook a continuat spre nord unde a avut loc un incident pe 11 iunie când nava Endeavour a eşuat pe un banc de nisip în Marea Barieră de Corali. Nava a fost puternic avariată iar călătoria a fost amânată aproape şapte săptămâni cât au avut loc reparaţiile pe plajă (în apropierea portului oraşului Cooktown, Queensland de astăzi), la gura de vărsare a râului Endeavour. O dată ce reparaţiile au fost finalizate călătoria a continuat prin Strâmtoarea Torres iar pe 22 august a debarcat pe Insula Posesiunii pe care a declarat-o teritoriu britanic. S-a întors apoi în Anglia prin Batavia, astăzi Jakarta, capitala Indoneziei, unde o bună parte din echipajul său a murit de malarie, Capul Bunei Speranţe şi Insula Sfânta Elena, ajungând în Anglia pe 12 iulie 1771. Jurnalele lui Cook au fost publicate după întoarcerea sa în Anglia şi a devenit un erou pentru comunitatea ştiinţifică. În rândul publicului larg botanistul Joseph Banks era adevăratul erou. Banks chiar a încercat să preia comanda celei de-a doua călătorii a lui Cook dar s-a retras înainte ca expediţia să înceapă iar Johann Reinhold Forster şi fiul său Georg Forster au fost aleşi ca oamenii de ştiinţă pentru această călătorie. Fiul lui Cook, George, s-a născut cu cinci zile înainte de a pleca în călătorie: La puţin timp după întoarcerea din prima călătorie, Cook a fost promovat la gradul de comandor în august 1771. Apoi, în 1772 a fost însărcinat de Royal Society pentru a căuta ipoteticul Terra Australis. În prima călătorie Cook a demonstrat prin circumnavigarea Noii Zeelande faptul că nu este ataşată unui continent mai mare aflat la sud. Deşi a cartografiat aproape întreaga coastă estică a Australiei, demonstrând că este de dimensiuni continentale, Terra Australis se credea că este mai la sud. Deşi s-a demonstrat contrariul, Alexander Dalrymple şi alţii din Royal Society erau convinşi că acest continent masiv trebuie să existe mai la sud. Cook a primit comanda navei HMS Resolution în această călătorie iar Tobias Furneaux a primit comanda celei de-a doua nave, HMS Adventure. Expediţia lui Cook a circumnavigat globul la latitudini foarte sudice, fiind unul dintre primii care au trecut de Cercul Polar de Sud, pe 17 ianuarie 1773. A explorat, cartografiat şi luat în posesiune britanică Georgia de Sud, explorată de Anthony de la Roché în 1675, descoperită şi numită de Clerke Rocks şi Insulele Sandwich de Sud. În ceaţa antarctică, Resolution şi Adventure. s-au separat. Furneaux s-a îndreptat spre Noua Zeelandă, unde a pierdut o parte din oameni în urma confruntărilor cu populaţia Māori după care s-a întors în Anglia, în vreme ce Cook a continuat să exploreze zona antarctică, ajungând la 71°10'S pe 31 ianuarie 1774. Cook aproape a ajuns pe continentul Antarctica dar a trebuit să se îndrepte spre Tahiti pentru reaprovizionare. Apoi a reluat traseul sudic în a doua tentativă eşuată de a găsi presupusul continent. În această parte a călătoriei Cook a luat cu el un tânăr Tahitian pe nume Omai, care s-a dovedit având cunoştinţe mai slabe despre Pacific decât Tupaia din prima călătorie. În timpul călătoriei de întoarcere din 1774 a debarcat în Insulele Tonga, Insula Paştelui, Insula Norfolk, Noua Caledonie şi Vanuatu. Raportul dat la întoarcere a eliminat interesul pentru mitul continentului Terra Australis. SURSĂ: Evenimentul Zilei.

Georges Jacques Danton (n. 26 octombrie 1759, Arcis-sur-Aube, Departamentul Aube - d. 5 aprilie 1794, Paris), avocat și om politic, a fost unul din conducătorii Revoluției franceze și conducătorul primului Comité de salut public (până în 10 iulie 1793). A fost cunoscut pentru talentul său oratoric. A fost fondator al Clubului cordelierilor, membru al Comitetului Salvării Publice și ministru de justiție după răscoala din 10 august 1792. Acuzat de moderație și de trădare de către robespierriști pentru că a cerut încetarea terorii, a fost în final ghilotinat. Georges Jacques Danton era îndrăzneț și hotărât, un orator strălucit, dar totodată avea o fire oarecum dezechilibrată. Idealurile sale erau „libertatea si proprietatea”. Fiind întemnițat în închisoarea Luxemburg, Danton n-a plecat capul în fața dictatorului Robespierre. Vestitele lui fraze: „... cu 12 luni în urmă am propus să fie instituit acest tribunal revoluționar. Acum îmi cer scuze pentru asta de la Dumnezeu și de la oameni” și „Robespierre va urma dupa mine”, arată disperarea, dar și tăria de caracter a „gigantului” Revoluției franceze. SURSĂ: Wikipedia.

Dimitrie Cantemir (n. 26 octombrie 1673 în satul Silişteni din comuna Fălciu, azi comuna Dimitrie Cantemir din judeţul Vaslui - d. 21 august 1723 la Dimitrovka), domn al Moldovei (1693 şi 1710 - 1711), autor, cărturar, enciclopedist, etnograf, geograf, filozof, istoric, lingvist, muzicolog, om politic şi scriitor român. S-a născut în satul Silişteni din ţinutul Fălciului, fiind cel de-al doilea fiu al serdarului Constantin şi al jupânesei Ana Bantăş. La 15 iunie 1685, tatăl său, Constantin Cantemir a fost numit domn al Moldovei, cu ajutorul lui Şerban Cantacuzino, domnul Ţării Româneşti. Preocupat de educaţia fiilor săi, Constantin Cantemir a adus la Iaşi pe Ieremia Cacavela, un învăţat care studiase în Germania şi care cunoştea operele filosofului van Helmont. Dimitrie a fost trimis în 1688 de tatăl său ostatec la Constantinopol, oraş în care a studiat la Academia Patriarhiei Ortodoxe cu unii dintre cei mai mari profesori greci şi turci de pe atunci. A învăţat limbile greacă, latină, slavonă, turcă, arabă şi persană şi a intrat în contact cu literaturile clasice, cu filosofia neoaristotelică, opusă misticismului ortodox şi bizantin. La 13 martie 1693, cu două săptămâni înainte de moartea lui Constantin Cantemir, Dimitrie a fost ales domn al Moldovei. Turcii nu i-au dat confirmarea, iar în urma uneltirilor lui Constantin Brâncoveanu, domn al Moldovei a fost numit Constantin Duca, ginerele acestuia. Dimitrie a fost nevoit să se întoarcă la Constantinopol pentru a-şi continua studiile. După îndepărtarea de la domnie a lui Constantin Duca, Antioh Cantemir a ocupat tronul Moldovei, iar Dimitrie a devenit capuchehaie, un fel de ambasador la Constantinopol. El a sprijinit ascensiunea fratelui său, urmărind obţinerea tronului Ţării Româneşti. La 30 august 1698 i-a apărut la Iaşi lucrarea de tinereţe influenţată de profesorul Ieremia Cacavela: Divanul sau gâlceava Înţeleptului cu Lumea sau giudeţul Sufletului cu Trupul. Prin Pacea de la Karlowitz din 1699, Poarta Otomană a recunoscut trecerea Transilvaniei sub stăpânirea habsburgică. 1699 a fost anul în care Dimitrie Cantemir s-a căsătorit cu domniţa Casandra, fiica lui Şerban Cantacuzino, fost domn al Ţării Româneşti. În anul următor, la 14 septembrie, locul lui Antioh Cantemir a fost luat de Constantin Duca, iar Dimitrie împreună cu familia, două fete şi patru băieţi s-au stabilit la Istanbul, în casa pe care a construit-o conform planurilor sale. În 1700 a scris şi o lucrare teologică în limba latină Sacrosanctae scientiae indepingibilis imago (Imaginea de nezugrăvit a ştiinţei sacre). La Istanbul, Dimitrie Cantemir a redactat în 1701 lucrările: Compendiolum universae logices institutionis (Mic compendiu al bazelor logicii) şi Ioannis Baptistae van Helmont, Physices universalis doctrina (Doctrina fizicii universale a lui J. B. Helmont). 1705 a fost anul în care a terminat Istoria ieroglifică sau istoria secretă, prima creaţie cultă, în proză, de mari proporţii din literatura noastră. Dimitrie Cantemir a ajuns domn al Moldovei în luna decembrie 1710. Omul său de încredere a fost cronicarul moldovean Ion Neculce, mai întâi spătar, apoi hatman. În 2/13 aprilie 1711 Dimitrie Cantemir a încheiat la Luţk un tratat secret de alianţă cu Petru cel Mare care se angaja să-l ajute în lupta pentru eliberarea ţării de otomani şi îi garanta integritatea hotarelor. La 20 mai 1711 moldovenii erau chemaţi de Cantemir printr-o proclamaţie să se alăture în lupta pentru înlăturarea dominaţiei otomane. La 24 iunie 1711 ţarului Petru I i se face o primire călduroasă la Iaşi. În perioada 8/12 iulie 1711 Cantemir i s-a alăturat lui Petru I în campania împotriva turcilor, iar Moldova a intrat sub suzeranitate turcească. Petru I a pierdut bătălia de la Stănileşti şi a acceptat pacea, iar prima condiţie a păcii a fost extrădarea lui Cantemir la cerinţa lui Cerchez-paşa emisarul marelui vizir Baltacı Mehmet Pasha. Pierderea bătăliei a însemnat sfârşitul domniei lui Cantemir în Moldova şi începutul exilului în Rusia. Dimitrie Cantemir a reuşit să se refugieze în Rusia împreună cu familia şi cu un grup mare de slujitori credincioşi printre care s-a numărat şi Ion Neculce. Ţarul i-a oferit protecţie şi o serie de proprietăţi în jurul Harkovului. În 1713 Cantemir s-a instalat împreună cu familia la Moscova, iar în data de 11 mai a aceluiaşi an a murit soţia sa Casandra. Cinci ani mai târziu Cantemir s-a recăsătorit cu prinţesa Anastasia Trubeţkoi. Ţarul şi ţarina i-au fost naşi, momentul fiind marcat prin renunţarea lui Cantemir la hainele orientale, adoptarea modei apusene introduse de Petru cel Mare şi raderea bărbii. A fost numit în 1718 printr-un ordin al ţarului membru al Senatului Rusiei. L-a însoţit pe ţar într-o expediţie la Marea Caspică şi în Caucaz, prilej cu care a redactat proclamaţii în limbile populaţiilor din Caucaz şi Persia. În 1722 a călătorit pe Marea Caspică, a participat la lupta de la Derbent şi la cucerirea oraşului Baku. În timpul campaniei din 1723 boala de care suferea s-a agravat şi a fost nevoit să se întoarcă la reşedinţa sa de la Dimitrovka unde a sosit la 19 martie. În seara zilei de 21 august 1723 a trecut în eternitate, la vârsta de 50 de ani. A fost înmormântat în Rusia, iar în 1935 osemintele sale au fost aduse în România şi se află la Biserica Domnească Trei Ierarhi din Iaşi. SURSĂ: Enciclopedia României.

Bătălia de la Codrii Cosminului (26 octombrie 1497), care a marcat emanciparea lui Ştefan cel Mare (1457 – 1504) de sub suzeranitatea Poloniei. Relaţiile domnului Moldovei cu Polonia erau tensionate încă din 1490 – 1491, când oştile moldovene au întreprins acţiuni în Pocuţia şi Podolia, cucerind cetăţile Snyatin şi Halici şi asediind Colomeea. Devenit rege al Poloniei în 1492, Ioan I Albert [Jan Olbracht] (1492 – 1501) s-a simţit dator să readucă Moldova sub dependenţa Poloniei. Totodată, intenţiona să-l instaleze pe fratele său, Sigismund, lipsit atunci de apanaj, pe tronul Moldovei. Asupra scopului real al campaniei din 1497, soldată cu bătălia de la Codrii Cosminului, specialiştii nu s-au pus de acord. Unii consideră că aceasta a avut ca pretext eliberarea Chiliei şi Cetăţii Albe de sub stăpânire turcească, fiind în realitate îndreptată împotriva Moldovei, în timp ce alţii susţin că, pornind împotriva turcilor, Ioan Albert s-a văzut sabotat de Ştefan şi de aceea a decis, chiar în timpul campaniei, schimbarea acestuia. Cert este că, pornit la mijlocul lunii august 1497 pe Nistru (în jos) în fruntea a c. 80.000 de soldaţi, Ioan Albert schimbă brusc direcţia şi ajunge sub zidurile Sucevei (24 august), pe care o asediază. Aflat cu oastea Moldovei la Roman (nu se cunoaşte efectivul acesteia), Ştefan primeşte un ajutor consistent din partea regelui Ungariei, Władisław II Jagiełło (1490 – 1516), care-i trimite 12.000 de oşteni sub comanda voievodului transilvănean Bartolomeu Drágffy (1494 – 98). Domnul Ţării Româneşti, Radu cel Mare (1495 – 1508), trimite şi el în sprijinul lui Ştefan un corp de cavalerie, iar turcii, care concentraseră importante efective la Dunăre, trimit circa 2.000 de oameni, câţi solicitase domnul Moldovei. Cetatea Suceava, apărată sub comanda lui Luca Arbore, a rezistat eroic timp de trei săptămâni, până la 18 octombrie 1497, când atacatorii au fost înconjuraţi de forţele principale ale lui Ştefan. Sub medierea voievodului Transilvaniei, mandatat de regele Ungariei să-i împace pe beligeranţi, Ştefan acceptă încheierea unui armistiţiu, punând însă condiţia ca armata polonă să se retragă pe acelaşi traseu pe care venise, pentru a evita devastarea şi a altor regiuni. La 19 octombrie, deşi nemulţumit de atitudinea fratelui său, Władisław II al Ungariei, Ioan Albert începe retragerea. De la Siret, el preferă un alt drum, mai scurt decât cel convenit, spre Cernăuţi. Profitând de această abatere, folosită mai mult ca pretext, Ştefan urmăreşte oastea polonă prinzând-o într-o ambuscadă, în Codrii Cosminului, la 26 octombrie 1497. Polonii au suferit pierderi grele, mii de morţi şi prizonieri, după cele mai multe surse (c. 4.000, după Letopiseţul de la Novgorod). Ştefan a urmărit în continuare oastea polonă, până la Cernăuţi, atacând-o şi hărţuind-o permanent, astfel încât campania din Moldova a fost un adevărat dezastru pentru Ioan Albert. Pacea dintre cele două părţi este restabilită prin tratatul de la Hârlău (iul. 1499), care înlătură suzeranitatea Poloniei asupra Moldovei, fiind încheiată de pe poziţii de egalitate. SURSĂ: Enciclopedia României.

Mihai I (1927-1930; 1940-1947) s-a născut la 25 octombrie 1921, la Sinaia, ca fiu al regelui Carol al II-lea (1930-1940) şi al reginei Elena, principesă a Greciei. Mihai I a devenit rege al României la numai şase ani, în urma decesului regelui Ferdinand (n. 12/24 august 1865-m. 20 iulie 1927), bunicul său, în condiţiile în care prinţul Carol, moştenitor al tronului, renunţase oficial la succesiune. Din cauza vârstei, prerogativele demnităţii regale au fost asumate, în 1927, de o Regenţă (1927-1930), în componenţa căreia intrau unchiul regelui, principele Nicolae, patriarhul Miron Cristea şi Gheorghe Buzdugan, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie, potrivit site-ului www.familiaregala.ro. Carol al II-lea a revenit în ţară în 1930 şi, contrar angajamentului de a nu mai avea nicio pretenţie asupra tronului, s-a proclamat rege. În această situaţie, lui Mihai i s-a conferit, la 8 iunie 1930, titlul de Mare Voievod de Alba Iulia. Regina mamă Elena a plecat în exil în aceeaşi lună. Mihai a rămas în grija tatălui, fiind educat la palat. Mai târziu, a urmat cursuri de sport şi a început pregătirea militară, devenind, la vârsta de 14 ani, sublocotenent în Armata Română, se arată pe site-ul citat anterior. După o domnie controversată, Carol al II-lea a cedat la 5 septembrie 1940, principalele prerogative ale puterii generalului Ion Antonescu, iar la 6 septembrie 1940, a transmis prerogativele regale fiului său, Mihai, care a revenit, astfel, la tron, potrivit volumului "Istoria României în date" (2003). Începând cu 1943, în jurul regelui s-a coagulat o opoziţie antonesciană, pe fondul schimbărilor de pe fronturile celui de-Al Doilea Război Mondial. La 23 august 1944, începând cu ora 22.12, s-a transmis, la radio, Proclamaţia către ţară, prin care regele Mihai anunţa "ieşirea noastră din alianţa cu puterile Axei şi imediata încetare a războiului cu Naţiunile Unite", potrivit volumului "Istoria românilor în timpul celor patru regi (1866-1947), volumul IV - Mihai I" de Ioan Scurtu. În acelaşi timp, s-a anunţat formarea unui guvern de uniune naţională, care a fost însărcinat cu încheierea păcii cu Naţiunile Unite: "din acest moment încetează lupta şi orice act de ostilitate împotriva armatei sovietice, precum şi starea de război cu Marea Britanie şi Statele Unite". În urma încheierii celui de-Al Doilea Război Mondial, monarhul român a fost decorat, în iulie 1945, cu ordinul Pobeda (Victoria), una dintre cele mai înalte distincţii sovietice, "pentru actul curajos al cotiturii hotărâte a politicii României spre ruptura cu Germania hitleristă şi alierea cu Naţiunile Unite", potrivit volumului "Istoria României în date" (2003). După 1944, treptat, atribuţiile regelui au fost reduse până când au devenit simbolice, ca urmare a strategiei puterii politice de la Moscova. În 1947, în condiţiile ocupaţiei militare sovietice şi a eliminării de pe scena politică românească a partidelor politice tradiţionale, PNŢ şi PNL, monarhia a devenit ultimul obstacol în calea subordonării ţării intereselor dictate de Moscova. La 30 decembrie 1947, Mihai I abdică şi va părăsi ţara, în ianuarie 1948, împreună cu familia. La scurt timp, acesta a făcut declaraţii privind abdicarea sa "forţată". Reacţia conducerii comuniste nu a întârziat să apară - în urma deciziei Consiliului de Miniştri din 22 mai 1948, familiei regale i s-a retras cetăţenia română şi s-au confiscat bunurile membrilor săi. Mihai I s-a căsătorit, la 10 iunie 1948, la Atena, cu principesa Ana de Bourbon Parma (n. 18 sept. 1923-m. 1 aug. 2016), din familia regală a Danemarcei, având cinci fiice: Margareta (n. 1949), Elena (n. 1950), Irina (n. 1953), Sofia (n. 1957) şi Maria (n. 1964). Familia Regală a locuit, până la sfârşitul anului 1948, în vila Sparta din Florenţa, locuinţa reginei mamă Elena. Din 1949, Mihai I şi Ana s-au mutat la Lausanne, iar din 1950, în Marea Britanie, unde au locuit până în 1956, când s-au stabilit în Elveţia, la Versoix, lângă Geneva. Din 2004, s-au mutat la Aubonne, în Elveţia. Mihai a supervizat activitatea Comitetului Naţional Român, gândit ca un guvern al României în exil. A păstrat legătura cu refugiaţii români din străinătate şi s-a adresat ţării prin mesajele de Anul Nou, transmise de la postul de radio Europa Liberă. În aprilie 1992, Mihai şi familia sa au sărbătorit, pentru prima oară după 44 de ani, zilele de Paşti la Mânăstirea Putna şi au vizitat Bucureştiul, în cadrul unei vizite cu caracter privat. Totodată, de marile sărbători creştine şi în funcţie de angajamentele lor publice, Mihai şi Ana au participat la diverse manifestări organizate fie la Castelul de la Săvârşin, fie la Palatul Elisabeta din Bucureşti. La 21 februarie 1997, prin Hotărârea de Guvern nr. 29, s-a revocat Decizia Consiliului de Miniştri din 22 mai 1948, Mihai I devenind cetăţean român. La 2 martie 2016, Consiliul Regal a transmis faptul că Mihai se retrage din viaţa publică, pe fondul unei stări de sănătate precare, care a presupus şi o intervenţie chirurgicală, Casa Regală urmând a fi reprezentată în toate acţiunile publice de către fiica sa, Margareta, Custodele Coroanei. A murit la vârsta de 96 de ani, în Aubonne, Elveţia, la 5 decembrie 2017. SURSĂ: AGERPRES.

Născut pe 12 februarie 1877 în Paris, Renault a construit prima maşină, Renault Type, în 1898. Inspirat dupa quadraciclul DeDion, Type A avea un motor de 270cc, 1.75CP şi putea transporta două persoane cu o viteză de 48 km/h. La sfârşitul anului, Louis şi fraţii săi au format Societe Renault Frères, un club de curse auto, care a obţinut prima victorie majoră atunci când un automobil cu motor Renault a câştigat cursa Paris-Viena în anul 1902. După ce unul din fraţii Renault, Marcel, a murit în cursa Paris-Madrid din anul 1903, împreună cu alţi nouă piloţi, Renault a părăsit cursele auto, concentrându-se pe producerea în masă a automobilelor. în timpul Primului Război Mondial, Renault a lucrat în slujba ţării, producând "Taxis de la Marne", un vehicul pentru transportul trupelor, iar în 1918 a produs tancul Renault. Între cele două războaie mondiale, Renault a continuat să fabrice automobile de succes, modele care au devenit faimoase pentru robusteţea şi fiabilitatea lor. În timul celui de-al Doilea Razboi Mondial, industriaşul care îşi servise ţara aşa de bine în Primul Război Mondial, în mod misterios, a oferit fabrica sa de tancuri şi serviciile proprii naţional-socialiştilor, crezând, probabil, că victoria aliaţilor era lipsită de speranţă. După eliberarea Franţei în 1944, Louis Renault a fost arestat, fiind acuzat de colaborare cu naţional-socialiştii, iar compania Renault a fost naţionalizată, având la conducere pe Pierre Lefaucheux. La vârsta de 67 de ani, Louis Renault a murit la scurt timp după arestare, după ce, probabil, suferise multe torturi în timpul arestului. SURSĂ: istoricauto.ro.

Titus Flavius Domitianus (24 octombrie 51 – 18 septembrie 96), cunoscut ca Domițian, a fost un împărat roman din dinastia Flaviilor, între anii 81 - 96. Proclamat împărat la 13 septembrie 81, fiul lui Vespasian și al Domitillei și fratele lui Titus, inaugurează o politică sensibil deosebită de cea a primilor Flavii. Sprijinindu-se pe armată, pe garda pretoriană, urmează o linie autocratică. Personalitate orgolioasă, violentă, revendicând titlul de Dominus et Deus se proclamă în 85 censor perpetuus (cenzor pe viață) și intră în conflict cu aristocrația senatorială. Victorios în campania întreprinsă în 83 la Rin împotriva tribului germanic al chatilor, Domițian adoptă titlul de Germanicus. O invazie a dacilor și a aliaților lor în Moesia, soldată cu moartea guvernatorului, îl obligă în 86 să intervină personal pe frontul de la Dunăre. Moesia este împărțită acum în două provincii: Moesia Inferior (în a cărui componență intră și Dobrogea) și Moesia Superior. Campania inițiată în 87 la nordul Dunării împotriva lui Decebal se încheie cu o înfrângere; în 88, ofensiva romană marchează o victorie la Tapae și duce la încheierea unei păci de compromis între Roma și Dacia (89). La 18 septembrie 96, Domițian, ultimul dintre Flavii, cade victimă unei conjurații de palat, organizată de comandantul gărzii palatului și de soția sa, Domitia Longina. SURSĂ: Wikipedia.

Revoluţia Ungară din 1956 împotriva dictaturii bolşevice şi a ocupaţiei sovietice (în maghiară forradalom és szabadságharc) a început în ziua de 23 octombrie. Sătui de conducerea lui Mátyás Rákosi, studenţii au început cu o demonstraţie paşnică, care s-a transformat în revoluţie violentă care s-a sfârşit printr-un masacru comis de trupele sovietice în 10 - 11 noiembrie 1956. Pierderile de vieţi s-au estimat la circa 2,500 maghiari şi 700 soldaţi ruşi; alţi aproximativ 200,000 de locuitori au părăsit Ungaria spre occident. În 1953 Ungaria a trecut printr-o perioadă tulbure, agitată de conducerea stalinistă, în jur de 40,000 de oameni nevinovaţi au fost arestaţi şi aruncaţi în puşcărie sub supravegherea poliţiei ÁVH, alţi aproximativ 13,000 de cetăţeni au fost exilaţi şi puşi sub interdicţie să se întoarcă la Budapesta. Între 1950 şi 1953 un milion de oameni erau sub procedură juridică de procuratură, din doi oameni unul era acuzat. La 5 martie 1953 Stalin a decedat, iar congresul al XX-lea al Partidului Comunist Sovietic s-a delimitat de politica aspră introdusă în Ungaria şi a început de-stalinizarea (schimbarea politicii staliniste). În luna iunie 1956, secretarul de partid Mihail Suslov a transmis un mesaj cu două înţelesuri către conducătorii unguri: Mátyás Rákosi trebuie să rămână, dar pe "Kádar care reprezintă nemulţumirea atmosferii comuniste, şi care e de origine maghiară trebuie pus la conducere"; Suslov a menţionat ca prea mulţi evrei sunt la conducere - ceva anormal, iar prin instalarea la conducere a lui János Kádár, Ungaria poate avea stăpânire asupra statului ungar şi să evite o criză internă. La 18 iulie 1956, Mátyás Rákosi a fost forţat să demisioneze din funcţia de Secretar General al Partidului Comunist, fiind înlocuit de Ernõ Gerõ. La 23 octombrie 1956, sute de mii de unguri au cerut demisia guvernului bolşevic opresiv, în aceaşi zi milioane de unguri au participat şi au suţinut revolta. În 1956 drapelul maghiar cu emblema comunistă a fost dat jos, spre seara din 23 octombrie 1956 studenţii de la Universitatea tehnică au demonstrat în bulevardul Bem cu o mică solidaritate pro-Gomu³ka. Foarte rapid au atras şi pe alţii, cu intenţia schimbării din demonstraţie în protest. Mulţi soldaţi maghiari s-au alăturat protestatarilor, au scos steaua sovietică din şapcă şi au aruncat-o la gunoi, au traversat Dunărea spre clădirea Parlamentului; erau cel puţin 100.000, fără a avea vreun lider. Această demonstraţie era în limitile spiritului paşnic. Punctul schimbător a fost când poliţia securităţii maghiare, numită (ÁVH), a deschis focul şi a omorât sute de oameni. În 23 octombrie 1956, Uniunea Sovietică a executat o intervenţie militară în Ungaria, plănuită încă din aprilie, din cauza situaţiei interne din Ungaria, atunci când ruşii au auzit că Rákosi a plănuit eliminarea unui mare număr de intelectuali maghiari, iar Gerõ a pierdut controlul asupra ţării. Trupele sovietice erau staţionate de mai multă vreme, în aşteptare, pe teritoriul României. Intervenţia ruşilor a avut loc pe data 23 octombrie 1956, aceeaşi zi în care la Budapesta are loc un mare miting studenţesc desfăşurat la Universitatea tehnică. Timp de 5 zile se duc lupte dure între studenţii unguri şi forţele AVH (poliţia secretă maghiară) şi trupele sovietice. Pretextul lor a fost necesitatea de a apăra ţara de invazia NATO. Trupele sovietice s-au luptat în Budapesta, neintervenind în restul ţării. Comandanţii sovietici negociau cu revoluţionarii în cazurile schimburilor de focuri locale. Ungaria la acea vreme era condusă de un guvern prezidat de Imre Nagy, un executiv care nu va obţine credibilitatea în faţa populaţiei decât în momentul în care va negocia statutul trupelor sovietice de pe teritoriul ungar. La 30 octombrie 1956 ruşii mimează intenţia de negociere, ca la 3 noiembrie să procedeze la cucerirea cu blindate a Budapestei. Nagy este înlocuit şi va fi pus în fruntea guvernului János Kádár. Insurecţia se soldează cu mii de morţi, 13.000 de răniţi, cu deportarea a 16.000 de persoane şi exilarea a peste 100.000. Imre Nagy a fost desemnat ca prim-ministru de partidul comunist maghiar. Mulţi dintre susţinătorii lui Imre Nagy l-au denunţat ca trădator. În mod greşit au crezut că va susţine o linie politică agresivă, ca Ernõ Gerõ sau ca András Hegedûs care a declarat starea de necesitate şi care a ordonat intrarea trupelor sovietice în Ungaria. Foarte rapid s-a dovedit clar că Imre Nagy era împotriva intervenţiei trupelor armatei ruse. Imre Nagy a primit asigurări de la Yuri Andropov că Uniunea Sovietică nu va folosi violenţa pentru opri revoluţia maghiară. În cursul revoluţiei mulţi politicieni arestaţi, inclus figuri din Biserică, precum cardinalul József Mindszenty, au foşti eliberaţi. Ungaria a avut intenţia să declare ieşirea din Pactul de la Varşovia. Partide politice care erau interzise în perioada 1945-1949 au apărut din nou pe scena politică. În 4 noiembrie 1956 au intrat din nou în Ungaria trupele sovietice. Uniunea Sovietică justifică intervenţia militară pe baza responsibilitaţii faţă de Pactul de la Varşovia prin formarea guvernului János Kádár, în 3 noiembrie 1956. Această intervenţie a fost o combinaţie de artilerie si bombardamente şi a fost coordonată de acţiuni cu tancuri (6000 de tancuri) Imre Mécs a zis că armata sovietică a folosit mai multe tancuri împotriva Ungariei faţă de ce au folosit germanii pentru invadarea URSS-ului în cel de-al doilea război mondial. Ţinta a fost Budapesta, care a fost bombardată de artileria sovietică. Această acţiune a continuat până ce consiliul muncitoresc, studenţii şi intelectualii au cerut încetarea focului în 10 noiembrie 1956. Trupele sovietice intră în Ungaria spre Budapesta prin trecerea graniţei Ucrainei. La ora 4:15, toată Ungaria este invadată de armata sovietică. János Kádár în 4 noiembrie 1956 la ora 5:05 se adresează poporului maghiar cu o scrisoare deschisă şi anunţă la radio că este prim-ministru Membrii guvernului (majoritatea) Apró Antal, Kossa István, Münnich Ferenc, Dögei Imre, Rónai Sándor, Marosán György s-au informat de la radio că sunt membrii guvernului Kádár. La ora 4:30 radio Szabad Kossuth transmite ştiri şi incepe să transmită programe. La ora 5:20, Imre Nagy, cu o voce dramatică, anunţă invadarea Ungariei de trupele sovietic; dimineaţa, între ora 6 şi 8, Imre Nagy şi membrii guvernului ajung cer azil la Ambasada Iugoslavă. Imre Nagy a fost arestat în 22 noiembrie, iniţial de János Kádár, şi dus în România. Aici, cu concursul Securităţii, este deţinut într-o casă conspirativă din Snagov, sub pază şi strictă supraveghere. Convorbirile telefonice îi erau interceptate, corespondenţa confiscată, fiind - de asemenea - filat 24 de ore din 24. De îndată ce comuniştii unguri, la cererea expresă a Moscovei, cer românilor predarea lui Nagy pentru a fi "judecat", guvernul român se execută. Este readus în Ungaria, la Budapesta, şi condamnat la moarte prin spânzurare în 16 iunie 1958, printr-un simulacru de proces, în buna tradiţie a justiţiei staliniste. SURSĂ: Amos News.

Marcus Iunius Brutus Caepio s-a născut în jurul anului 85 î.e.n., cel mai vârstnic fiu al unui politician roman cu acelaşi nume, un om care nu s-a făcut niciodată foarte remarcat pe scena publică. În 78 î.e.n. tatăl lui Brutus este ucis de către Gnaeus Pompeius, un tânăr general care avea să devină faimos. Copilul rămas orfan avea să fie educat de Marcus Porcius Cato, fratele vitreg al mamei sale Servilia, şi apoi adoptat de o altă rudă, Quintus Servilius Caepio, de unde îi derivă şi numele complet. Prin 59 î.e.n., un om pe nume Vettius îi acuză pe Brutus şi pe alţi câţiva că organizează în taină un complot pentru a-l ucide pe Pompei. De fapt complotul era o invenţie, iar unul dintre consulii în exerciţiu din acel an, Gaius Iulius Caesar, face tot posibilul pentru a-I scăpa de acuzaţii, cu atât mai mult cu cât avea o legătură amoroasă cu mama lui Brutus şi nu dorea să aducă sfârşitul tânărului pe care îl întâlnea adesea când venea în vizită la Servilia. În următorii doi sau trei ani, Brutus călătoreşte împreună cu Cato în Cipru, insulă cucerită de Pompei şi anexată în 58 î.e.n. Stim că Brutus a reuşit să ajute oraşul Salamina, aflat în criză profundă, dar dobânda se ridica la nu mai puţin de 48%. Brutus se întoarce plin de bogăţii la Roma, unde se însoară cu Claudia. În 53 î.e.n. este ales quaestor, o primă magistratură care îl lansa către cariera politică. Responsabilitatea sa o constituiau taxele din Cilicia, unde era guvernator socrul său, şi profită de ocazie folosindu-se de armata de acolo pentru a-şi rezolva treburile în Cipru. Marcus Tullius Cicero, viitorul guvernator al Ciliciei, va condamna acest comportament. Între timp, Roma se îndrepta spre un context periculos, pentru că cei doi generali dobândesc multă putere: Pompei controlează Roma şi Hispania, iar Caesar câştigă prăzi şi popularitate prin cucerirea Galliei. Statul era ameninţat de izbucnirea unui război civil. Brutus în schimb îşi îndeplineşte obligaţiile de comandant militar în Cilicia şi Macedonia, trecând de partea politicienilor conservatori precum Cicero sau Cato, care urmăresc apărarea drepturilor senatului în faţa generalilor. Când războiul izbucneşte până la urmă, în ianuarie 49 î.e.n., Brutus şi conservatorii îl susţin pe Pompei, care este însă învins în august 48 în bătălia de la Pharsalus. Caesar se arata îngăduitor faţă de fiul iubitei sale. Brutus îi devine acum prieten lui Caesar, care îl trimite într-o misiune importantă în est, îl face guvernator al Galliei Cisalpine, îl alege praetor în anul 44 şi îi promite consulatul pentru anul 41. Nimeni nu mai primise astfel de onoruri extravagante. În adâncul său, Brutus rămâne însă pe filiera conservatoare. După ce divorţează de Claudia se însoară cu Porcia, fiica lui Cato. În acelaşi timp îşi onorează socrul în cadrul unui pamflet. În 44 î.e.n. se văd semnele care anunţă că Caesar nu intenţiona să restaureze republica, proclamându-se dictator pe viaţă. Sursele (senatoriale, ce-i drept), îl acuză că ar fi căutat să devină rege. În acest context, 60 de senatori pun la cale o conspiraţie ce are îl printre lideri şi pe Brutus. Decimus Brutus şi Cassius sunt şi ei implicaţi. Asasinatul părea uşor de săvârşit, pentru că Cesar, ca şi Sulla, îşi demobilizează garda personală, încrezător că nimeni nu ar fi îndrăznit să provoace alt război civil. Suetonius ne spune că a dat la o parte nota prin care cineva dezvăluia complotul şi că l-ar fi ignorat pe Spurinna care îi prezisese nenorocirea. Istoricul ne mai povesteşte că atunci când s-a aşezat, conspiratorii s-au adunat în jurul lui, în frunte cu Tillius Cimber, care s-a prefăcut că vrea să-l întrebe ceva şi în schimb l-a apucat de togă. Când Caesar se plânge de violenţă, unul dintre fraţii Casca îl înjunghie, urmat de alte atacuri. Cu 23 de răni cade, rostind faimoasele cuvinte către Brutus când îl vede şi pe acesta. În cuvintele lui Cicero, Brutus a demonstrat că avea curajul unui bărbat şi mintea unui copil, referinde-se probabil la idealismul acestuia, altminteri ar fi fost raţional să îi rămână prieten lui Caesar, având şi consulatul asigurat. Brutus acţionează sub vălul unor iluzii. Omorârea “tiranului” nu însemna nicidecum că vechile structuri republicane îşi vor reveni pe deplin. Caesar învinsese senatul la Pharsalus şi nu mai exista drum de întoarcere la vechea ordine. În aceeaşi zi, asasinii au trebuit să ocupe Capitoliul, unde aveau o sigurantă cel puţin temporară. După moartea lui Caesar puterea stă în mâinile lui Marcus Antonius, care se asigură de cooperarea lui Lepidus, comandantul trupelor lui Caesar din afara Romei. La apus intră în posesia documentelor şi bogăţiilor lui Caesar, putând astfel negocia dintr-o poziţie de putere. Pe 16 martie anunţă o şedintă cu senatul ce avea să aibă loc ziua următoare. Le oferă complotiştilor o soluţie de compromis:graţierea în schimbul respectării dorinţelor sale şi venerării sale ca zeu. Când Piso, socrul lui Caesar, îi deschide testamentul, Marcus Antonius găseşte acolo resursele pentru a intra în graţiile populaţiei:grădinile lui Caesar să devină parc public, iar fiecare localnic să primească o sumă considerabilă de bani. Pe 20 martie, trupul său va fi ars în for, iar zvonul despre distribuţiile pecuniare şi discursul fulminant al lui Marcus Antonius îi sensibilizează pe cetăţeni. Speriaţi de întorsătura lucrurilor şi forţaţi de presiunea populară, Brutus şi aliaţii săi părăsesc oraşul spre beneficiul căruia susţineau că au luptat. Brutus se retrage în Creta, o mică provincie estică, în calitate de fost praetor. Se părea că era finele carierei sale. În 44 însă se iscă un nou război civil, pentru că apare în scenăOcatavian, fiul adoptiv al lui Caesar, care îsi raliază legiunile VII şi VIII, precum şi două legiuni ale lui Antonius, Martia şi IIII Macedonica. Pentru Brutus şi Cassius însemna o nouă şansă. Adunând o armată în est, nutreau speranţa că vor elibera Roma de sub jugul lui Octavian care îl învinsese pe Marcus Antonius, restaurând senatul. Oraşe precum Xanthus, care nu au trecut imediat de partea lui Brutus, au fost imediat jefuite. Între timp, senatul este fortat să ajungă la o înţelegere cu urmaşul lui Caesar: acesta primeşte consulatul pentru anul 42. Încheie un tratat de pace cu Marcus Antonius, care încă mai controla Hispania şi Gallia, dar în schimb compromisul cu ucigaşii lui Caesar este declarat nul. În 42 î.e.n., Marcus Antonius şi Octavian traversează Adriatica şi îi vânează pe Brutus şi Cassius. În două bătălii navale lângă Phillipi, la ţărmul nordic al Mării Egee, cei doi sunt învinşi. Brutus se sinucide. Visul lui de a reda puterile Senatului nu s-a împlinit, iar în curând republica nu va mai fi decât o amintire. SURSĂ: Historia.

Laos (nume oficial: Republica Populară Democrată Laos) este un stat fără ieșire la mare din Asia de Sud-Est, ce se învecinează cu Birmania (Myanmar) și China la nord-est, cu Vietnamul la est, cu Cambodgia la sud și cu Thailanda la vest. Laosul își are originile în Imperiul Lan Xang ce a existat între secolele XIV și XVIII. După o perioadă de apartenență la Imperiul Colonial Francez, și-a obținut independența în 1953. O lungă perioadă de Război Civil s-a încheiat odată cu venirea la putere a Partidului Comunist Revoluționar Laoțian în 1975. Teritoriul Laosului a fost locuit din vremuri străvechi de diferite populații, ce au atins apogeul dezvoltării lor culturale, sociale și economice în mileniul IV î.Hr. Începând cu secolele IV-V, aici se stabilesc triburile Mon-Khmer, originare din China. Statele Mon, care au fost influențate de civilizația chineză și indiană, vor atinge apogeul între secolele VII și XI, iar după aceea vor fi anexate treptat de Regatul Khmer. Începând din secolul al XIII-lea, vin aici un nou val de popoare migratoare din China: Lao-Thai. Aceștia se vor emancipa de sub dominația Khmerilor și își vor forma propiile state, care vor fi reunite de Phraya Fa Ngum în cadrul Regatului Lan Xang în anul 1353. Cu timpul, o parte din populațiile Lao-Thai, Mon-Khmer și autohtonii din zonă se vor amesteca. În Evul Mediu, regatul Laosului este influențat de Vietnam și Siam (Thailanda de astăzi), iar în secolul XVII va cunoaște epoca sa de glorie. În urma unui război civil care a început în secolul XVIII, statul se destramă în trei regate: Vientiane, Luang Prapang și Champassak. Primele 2 vor fi anexate de Siam de-a lungul secolului XIX. Franța, începând cu a doua jumătate a secolului XIX, își manifestă influența asupra regiunii. Aceasta va obține teritoriile laoțiene ocupate de Siam la sfârșitul secolului XIX și le va uni cu Regatul Champassak, formând noul Regat Laoțian, sub dinastia de la Luang Prapang, care va intra în Uniunea Indochineză, astfel devenind protectorat francez. Din 1941 până în 1945 se află sub ocupație japoneză. În 1945, gherilele comuniste înfrâng trupele japoneze și proclamă statul independent Pathet Lao, dar vor fi înfrânte de trupele coloniale franceze, care instaurează regatul, sub protectorat francez și devine stat autonom în cadrul Uniunii Franceze, iar din 1953 stat independent. În anul 1953 începe războiul civil dintre comuniști, sprijiniți de statele comuniste, și monarhiști, sprijinți de Franța și SUA, care se va termina în 1975 cu abolirea monarhiei și victoria trupelor comuniste. Din 1975 până în 1989 vor staționa trupe vietnameze (50.000 soldați), care vor influența viața economică, politică și socială a Laosului. După 1986 are loc un proces de liberalizare și de democratizare. Laos devine membru ASEAN în 1997, însă rămâne încă o țară săracă, influențată și în prezent de Vietnam. SURSĂ: Wikipedia.

Alfred Bernhard Nobel, fondator al Premiului Nobel, s-a născut la Stockholm, în Suedia, la 21 octombrie 1833. A fost cel care a descoperit dinamita (1866-1867), potrivit volumului "Personalităţi ale ştiinţei. Mic dicţionar", Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică (1977). Tatăl său, Immanuel Nobel, a fost inginer şi inventator, acesta construind poduri şi clădiri în Stockholm. Immanuel Nobel a experimentat, de asemenea, diferite tehnici de explozie a rocilor. Deşi mama sa, Andriette Ahlsell, provenea dintr-o familie bogată, 1833 avea să fie, însă, un an nefast pentru familia Nobel, din cauza falimentului tatălui său. Acest fapt îi va despărţi o vreme pe cei doi soţi, tatăl plecând, în 1837, în Finlanda şi Rusia pentru o nouă carieră. Andriette a rămas la Stockholm şi, pentru a-şi putea întreţine familia, a deschis o băcănie, care îi aducea un venit modest. Între timp, tatăl lui Alfred Nobel a pus pe picioare o companie în St. Petersburg, Rusia. El furniza echipament militar armatei ruseşti şi i-a convins pe generalii ruşi de utilitatea plasării unor mine acvatice pentru a împiedica accesul navelor britanice. Minele construite de Immanuel Nobel au ţinut la distanţă flota britanică în timpul războiului Crimeei (1853-1856). În 1842, Immanuel Nobel îşi aducea familia în St. Petersburg. Aici, fiii săi studiază ştiinţele naturii, limbile străine şi literatura. La 17 ani, Alfred vorbea fluent suedeza, rusa, franceza, engleza şi germana. Era atras deopotrivă de literatura engleză şi de ştiinţele exacte, cum ar fi fizica sau chimia. Timp de doi ani, Alfred a vizitat Suedia, Germania, Franţa şi Statele Unite ale Americii. La Paris are şansa să lucreze în laboratorul unui chimist, renumit pe atunci, T.J. Pelouze. Aici îl întâlneşte pe tânărul chimist italian Ascanio Sobrero, care cu trei ani în urmă inventase nitroglicerina, un lichid exploziv deosebit de puternic şi de instabil. Nitroglicerina a fost considerată în epocă mult prea periculoasă pentru a putea fi folosită în practică, din cauza faptului că putea provoca explozii la variaţii mici de temperatură sau presiune. Alfred era, însă, interesat de posibilitatea folosirii ei în construcţii şi începe să lucreze la elaborarea unor metode de controlare a exploziei cu nitroglicerină. În 1852, Alfred este chemat să lucreze pentru compania tatălui său, care cunoştea o dezvoltare continuă datorită livrărilor către armata rusă. Cu toate acestea, sfârşitul războiului avea să provoace cel de-al doilea faliment al lui Immanuel Nobel. El şi-a luat doi dintre fiii săi, Alfred şi Emil, şi s-a reîntors la Stockholm. Ajuns în oraşul natal, Alfred continuă cercetările prin care încearcă să folosească nitroglicerina ca exploziv. În curând avea să descopere că prin amestecarea nitroglicerinei cu cuarţ se formează o pastă care putea fi modelată în diferite forme şi dimensiuni. În 1863, i s-a atribuit primul brevet suedez pentru "Metoda de obţinere a prafului de dinamită", un amestec de nitroglicerină şi praf de puşcă, formulă inventată în cooperare cu membrii familiei. La câteva luni de la inventarea formulei explozibilului, laboratorul familiei a fost distrus. Experienţele cu nitroglicerină, soldate de nenumărate ori cu explozii şi pierderi de vieţi omeneşti, l-au determinat pe Nobel să aprofundeze cercetările în acest domeniu. Cercetările sale vor avea urmări tragice, provocând, în 1864, moartea fratelui său, Emil. Autorităţile se văd nevoite să-i interzică experimentele în interiorul oraşului. Alfred se mută, astfel, pe un vas ancorat în Lacul Mälaren. În 1865, a instalat o fabrică la Viterviken (Suedia), apoi una la Krümmel (azi un cartier al oraşului Geesthacht), în apropiere de Hamburg. Pentru a putea declanşa explozia, brevetează o altă invenţie, un detonator bazat pe aprinderea unui fitil. Datorită faptului că dinamita reducea substanţial costurile aruncării în aer a blocurilor de piatră, Alfred a făcut din vânzarea dinamitei o afacere profitabilă, astfel încât fabrica sa din Krümmel începe să-şi exporte produsele în alte ţări din Europa şi chiar în America şi Australia. În 1868, s-au produs 11 tone de dinamită, cinci ani mai târziu, de zece ori mai mult, iar în anul 1874 peste 3.000 de tone. A descoperit posibilitatea amorsării detonării nitroglicerinei cu ajutorul fulminatului de mercur. A reuşit să realizeze praful (pudra) de dinamită, guma de dinamită, apoi formula unei pudre propulsive, căreia i-a dat numele de "balistită", un amestec în părţi egale de nitroglicerină şi nitroceluloză. Din 1873, s-a stabilit la Paris, iar în 1881 a instalat la Servan un laborator, unde a continuat cercetările în vederea îmbunătăţirii formulei dinamitei, laborator pe care l-a transferat, în 1890, la San Remo, în Italia. A brevetat 355 de invenţii, a făcut fotografii aeriene, a dezvoltat metode de obţinere a mătăsii sintetice, a cauciucului sintetic şi a pielii sintetice. Pasionat şi de literatură şi poezie, a scris o tragedie şi câteva romane. Savantul suedez s-a definit întotdeauna ca "un umanist care iubeşte umanitatea", declarându-se convins că "prosperitatea lumii ar putea combate toate relele". Alfred Nobel a fost un adept al pacifismului. Era conştient de pericolele reprezentate de posibilele utilizări defectuoase ale invenţiilor sale. El a calificat războaiele drept "oroare a ororilor şi cea mai mare dintre toate crimele". Nu s-a căsătorit niciodată. Călătorind neîncetat între Suedia, Germania, Franţa, Rusia, SUA, Italia, a trăit cel mai adesea singur, fără un cămin stabil, fără familie. Prin testamentul de o pagină, redactat la Paris, la 27 noiembrie 1895, Alfred Nobel cerea ca toate fabricile sale să fie vândute şi banii încasaţi să fie plasaţi într-un depozit bancar destinat acordării de premii anuale acelora care, în anul precedent, au adus cele mai mari servicii omenirii. Este, potrivit volumului "Personalităţi ale ştiinţei. Mic dicţionar", întemeietor al Fundaţiei Nobel care acordă anual din 1901 Premiile Nobel pentru: fizică, chimie, fiziologie-medicină, literatură-artă, şi pace, iar din 1969 şi pentru economie. A murit la San Remo, Italia, la 10 decembrie 1896. SURSĂ: AGERPRES.

"Rezultatele anchetei noastre ridică întrebări în jurul afirmaţiilor autorităţilor, potrivit cărora Muammar Gaddafi a fost ucis în cursul unor schimburi de tiruri şi nu după ce a fost capturat", declară Peter Bouckaert, directorul pentru situaţii de urgenţă în cadrul organizaţiei nonguvernamentale (ONG) Human Rights Watch (HRW). Intitulat "Moartea unui dictator: Răzbunare sângeroasă la Sirt", raportul de 50 de pagini oferă detalii despre ultimele ore din viaţa lui Kadhafi şi circumstanţele morţii sale, a fiului şi unor membri din convoiul său, pe baza unor mărturii şi imagini realizate cu telefoane mobile. Noi probe cu privire la uciderea de către miliţii rebele a colonelului libian îndepărtat de la putere Muammar Gaddafi, după ce a fost capturat, şi executarea a zeci de susţinători de-ai săi ridică întrebări cu privire la circumstanţele morţii acestuia, anunţă HRW miercuri, relatează AFP. Potrivit versiunii autorităţilor libiene interimare, Gaddafi a fost ucis într-un schimb de focuri în momentul în care a fost capturat, la 20 octombrie 2011, în regiunea sa natală, Sirt (nord-vest). Însă martori şi presa au afirmat că că acesta a fost ucis după ce a fost capturat de către rebeli. Intitulat "Moartea unui dictator: Răzbunare sângeroasă la Sirt", raportul de 50 de pagini oferă detalii despre ultimele ore din viaţa lui Kadhafi şi circumstanţele morţii sale, a fiului şi unor membri din convoiul său, pe baza unor mărturii şi imagini realizate cu telefoane mobile. "Rezultatele anchetei noastre ridică întrebări în jurul afirmaţiilor autorităţilor, potrivit cărora Muammar Gaddafi a fost ucis în cursul unor schimburi de tiruri şi nu după ce a fost capturat", declară Peter Bouckaert, directorul pentru situaţii de urgenţă în cadrul organizaţiei nonguvernamentale (ONG) Human Rights Watch (HRW). "Probele sugerează de asemenea că membri ai miliţiilor opoziţiei au executat sumar cel puţin 66 de membri ai convoiului lui Gaddafi capturaţi la Sirt", adaugă el. Aceşti membri ai unor miliţii din oraşul Misrata au capturat şi dezarmat membri din convoiul lui Kadhafi, după care i-au bătut crunt. "Ei i-au executat ulterior pe cel puţin 66 dintre aceştia, lângă Hotelul Mahari", adaugă Bouckaert, subliniind că unii aveau mâinile legate la spate. Aceste rezultate sunt convergente cu informaţiile oferite de un corespondent AFP care s-a deplasat la Sirt, în octombrie, şi a cules date şi probe cu privire la descoperirea a 65-70 de cadavre în incinta Hotelului Mahari, dintre care multe aveau câte un glonţ în cap. Organizaţia pentru apărarea drepturilor omului cu sediul la New York a recuperat înregistrări video filmate cu telefoane mobile de către combatanţi anti-Kadhafi care îi surprind pe aceşia în timp ce abuzează şi insultă un grup mare de membri ai convoiului pe care îi capturaseră. Ea anunţă că a utilizat fotografii realizate în morgi de spitale "pentru a confirma că cel puţin 17 dintre deţinuţii care apar în înregistrări video au fost executaţi ulterior la hotel". HRW subliniază că a intervievat, de asemenea, atât ofiţeri din cadrul miliţiilor rebele care se aflau la faţa locului, cât şi supravieţuitori ai atacului asupra convoiului aflaţi în detenţie sau la domiciliu. Cu privire la moartea lui Gaddafi, ONG-ul anunţă imagini video care arată că fostul Colonel a fost capturat viu, dar sângerând de la o rană la nivelul capului. Potrivit organizaţiei, în imagini se poate vedea cum rebelii îl bat cu violenţă, iar el pare să fie rănit cu baioneta la nivelul feselor, sângerând puternic. "Părea fără viaţă" în momentul în care a fost filmat în timp ce era transportat, ulterior, către o ambulanţă, pe jumătate gol, potrivit ONG-ului. Pe baza altor imagini, organizaţia afirmă că Moatassem a fost capturat viu, după care a fost transportat la Misrata, unde a fost văzut fumând şi purtând o "conversaţie ostilă" cu alţi combatanţi. Câteva ore mai târziu, "cadavrul său este găsit cu o nouă rană, la nivelul gâtului, care nu era vizibilă în primele imagini". HRW anunţă că a predat rezultatele anchetei autorităţilor libiene de tranziţie imediat după crime şi că a solicitat ulterior noilor autorităţi să efectueze o anchetă completă asupra acestor crime, ce pot fi asimilate unor crime de război. Bouckaert a cerut din nou efectuarea unei anchete serioase asupra "acestor execuţii în masă, la 20 octombrie 2011, cele mai grave abuzuri comise de către forţele opoziţiei" în cursul celor opt luni de conflict în Libia (februarie-octombrie 2011). SURSĂ: Adevărul.

Alija Izetbegovici (n. 8 august 1925 - d. 19 octombrie 2003) a fost un politician, jurist și filosof musulman, președinte al Bosniei-Herțegovina între 1990-1992 primul președinte al statului independent Bosnia și Herțegovina între 1992-1996 și membru al Președinției colective a statului Bosnia și Herțegovina între 1996-2000. Izetbegovici a fost și rămâne o figură controversată, atât în Bosnia, cât și în străinătate pentru rolul său în timpul războiului din Bosnia și pentru opiniile sale, caracterizate adeseori drept o teoretizare a fundamentalismului politic musulman. S-a născut într-o familie aparținând elitei musulmane din Bosnia, aflate în declin, în orașul Bosanski Șamaț (Bosanski Šamac). În anul 1927, familia s-a mutat la Sarajevo, unde din 1954 Alija Izetbegovici a studiat Dreptul. SURSĂ: Wikipedia.

Scriitorul Mihail Sadoveanu s-a născut la 5 noiembrie 1880, la Pașcani, județul Iași, fiind fiul avocatului Alexandru Sadoveanu și al Profirei Ursachi, țărancă din Verșeni. Din copilărie, când și-a petrecut verile la Verșeni, alături de bunici, sau la ''Nada Florilor'', lângă Fălticeni, i s-au întipărit amintirile care au format acel ''rezervoriu umplut cu nemiluita în ani și ani, în toată copilăria acum atât de depărtată...'', după cum mărturisea Mihail Sadoveanu în ''Anii de ucenicie''. A făcut școala primară în Vatra Pașcanilor (1887-1891), avându-l învățător pe Mihai Busuioc, pe care marele clasic al prozei românești avea să-l evoce mai târziu în ''Domnu Trandafir''. A absolvit apoi gimnaziul ''Alecu Donici'' din Fălticeni (1892-1897) și ''Liceul Național'' din Iași (1897-1900). În 1900, se înscrie la Facultatea de Drept din București însă, atras mai mult de boema literară a Capitalei, nu frecventează cursurile. A debutat în 1897, la revista ''Dracu'' din București, cu schița ''Domnișoara M. din Fălticeni'', semnând cu pseudonimul Mihai din Pașcani, iar în 1899 publică în revista ''Pagini literare'' sub pseudonimul M.S. Cobuz. În 1901 se stabilește la Fălticeni și se căsătorește cu Ecaterina Bâlu, împreună cu care a avut unsprezece copii. Acceptă propunerea lui Șt. O Iosif de a colabora la revista ''Sămănătorul'' și astfel se mută, în 1903, la București. În 1904, apar primele volume ale marelui clasic al prozei românești: ''Povestiri'', ''Șoimii'', ''Dureri înăbușite'', ''Crîșma lui Moș Precu''. Nicolae Iorga a numit anul 1904 ''Anul Sadoveanu''. Este funcționar la Casa Școalelor (1904), precum și la Direcția Artelor din Ministerul Instrucției și Cultelor (1905), după care, în 1906, ia decizia de a reveni la Fălticeni. Tot în 1906 începe colaborarea la revista ''Viața românească'', chiar de la primul număr al acesteia, iar de acum o mare prietenie îl va lega de mentorul acestei reviste, Garabet Ibrăileanu. A mai colaborat la ''Vieața nouă'' (revistă în care semnează pentru prima dată cu numele său, în 1898), ''Opinia'', ''Revista modernă'', ''Luceafărul'', ''Făt-Frumos'', ''Pagini literare'', ''Convorbiri literare'', ''Minerva'', ''Universul'', ''Adevărul literar și artistic''. Alte pseudonime literare cu care a semnat sunt S. Prisăcaru, C. Săteanu, Ilie Pușcașu. După răscoala din 1907, Spiru Haret, ministru al Cultelor și Instrucțiunii Publice, îl numește inspector al cercurilor culturale sătești și al bibliotecilor populare. Împreună cu Artur Gorovei, tipărește gazeta populară ''de educație cetățenească și îndrumare economică'' ''Răvașul poporului'' (1907), iar în colaborare cu Șt. O. Iosif, Il. Chendi și D. Anghel editează revista ''Cumpăna'' (noiembrie 1909 — aprilie 1910). Mihail Sadoveanu este numit în 1910 director al Teatrului Național din Iași, funcție pe care o deține până în 1919. A fost, de asemenea, președinte al Societății Scriitorilor Români (2 septembrie 1909 — 25 noiembrie 1911). În 1916, mobilizat fiind, editează, din însărcinarea Marelui Cartier General al Armatei, ziarul de front ''România'' (1916-1917), alături de I. Minulescu și P. Locusteanu. În 1918 se stabilește la Iași, unde, împreună cu bunul său prieten G. Topîrceanu scoate revista ''Însemnări literare'' (2 februarie — 21 decembrie 1919). Revine la București în 1936, unde preia direcția ziarelor ''Adevărul'' și ''Dimineața''. În anul 1921 devine membru titular al Academiei Române. Universitatea din Iași i-a conferit, în 1938, titlul de doctor ''honoris causa''. A publicat aproape o sută de volume, dintre care amintim: ''Hanu Ancuței'' (1928), ''Împărăția apelor'' (1928), ''Zodia Cancerului sau Vremea Ducăi-Vodă'' (1929), ''Baltagul'' (1930), ''Creanga de aur'' (1933), ''Frații Jderi'' (I-III, 1935-1943), ''Divanul persian'' (1940), ''Ostrovul lupilor'' (1941). În decembrie 1944 îi apare volumul autobiografic ''Anii de ucenicie''. "Sadoveanu este poate cel mai puternic poet al naturii pe care l-a avut literatura noastră. Senzația vizuală fiind la baza temperamentului său artistic, era și natural ca scriitorul să procedeze prin descripție: nu este, în adevăr, colț al Moldovei de Sus care să nu fie înmărmurit într-o pagină a operei sale. Descripția nu-i însă pur picturală, ci-i și umanizată: ea este deci esențial lirică...", scria criticul și istoricul literar Eugen Lovinescu. ''Priveliștile și simfoniile naturii sunt, în cărțile lui M. Sadoveanu, infinite; opera lui însăși e o țară, pe care o străbatem, mereu uimiți de splendoarea și ineditul ei....Natura lui e mai presus de toate un univers...El are realismul unui Balzac și melancolia unui romantic, meditația aspră a lui M. Costin, voluptatea senzorială a lui Rabelais. E precis ca un pictor flamand și inefabil ca un muzician...'', arăta și criticul și istoricul literar George Călinescu. În 1949, este ales președinte de onoare al Uniunii Scriitorilor. Pe lângă activitatea literară, Mihail Sadoveanu a avut, după 1945, și o bogată activitate politică, fiind membru al Prezidiului Adunării Deputaților (din 1947), apoi vicepreședinte al Prezidiului Marii Adunări Naționale (din 1948). De asemenea, a condus delegația română la Congresul Mondial al Păcii de la Paris, din 1949. A fost distins cu premii și medalii dintre care amintim Premiul Academiei Române pentru volumul ''Povestiri'' (1904), Premiul de Stat pentru romanele ''Mitrea Cocor'' (1949) și ''Nicoară Potcoavă'' (1952), Medalia de aur a păcii pe 1950. Mihail Sadoveanu s-a stins din viață la 19 octombrie 1961, la București. SURSĂ: AGERPRES.

Lee Harvey Oswald (n. 18 octombrie 1939 – d. 24 noiembrie 1963) a fost, după cum arată cinci anchete guvernamentale, asasinul Președintelui SUA John F. Kennedy, care a fost împușcat mortal la 22 noiembrie 1963, în Dallas, Texas. Pușcaș marin în Marina SUA, Oswald a dezertat și a fugit în URSS în octombrie 1959. A trăit în Uniunea Sovietică până în iunie 1962, când s-a întors în Statele Unite. Oswald a fost arestat inițial sub suspiciunea de a-l fi ucis pe polițistul J. D. Tippit din Dallas, la 45 de minute după ce a avut loc asasinarea Președintelui. După aceea a devenit suspect chiar de asasinarea Președintelui Kennedy, dar Oswald a negat responsabilitatea pentru ambele crime spunând că e luat drept țap ispășitor. Două zile mai târziu, la 24 noiembrie 1963, în timp ce era transferat de la arestul municipal la închisoarea districtuală, Oswald a fost împușcat mortal de Jack Ruby într-un eveniment surprins în transmisiune directă la televiziune. În 1964, comisia Warren a concluzionat că Lee Harvey Oswald a acționat singur în ceea ce privește asasinarea Președintelui Kennedy, concluzie la care se ajunsese și în urma unor anchete anterioare ale FBI, Serviciilor Secrete și ale poliției din Dallas. În ciuda dovezilor judiciare și balistice și a mărturiilor privind teoria asasinului unic, sondajele de opinie publică luate de-a lungul anilor arată că o mare parte din americani cred că Oswald nu a acționat singur, ci a conspirat cu alții pentru a asasina președintele, făcându-și apariția numeroase teorii ale conspirației. În 1979, House Select Committee on Assassinations a conchis că Oswald a tras gloanțele fatale lui Kennedy, dar concluziile trase au fost diferite de cele din investigațiile precedente. A fost precizat faptul că „dovezile acustice arată o mare probabilitate ca doi oameni să fi tras în președinte.” Dovezile au fost considerate neconcludente. SURSĂ: Wikipedia.

Thomas Alva Edison, celebru inventator şi antreprenor, s-a născut la 11 februarie 1847, în orăşelul Milan, statul Ohio, SUA, fiind ultimul din cei şapte copii ai familiei. Când Thomas Edison avea şapte ani, părinţii săi s-au stabilit aproape de Port Huron, la 60 de mile distanţă de Detroit, unde tatăl său, Samuel Edison Jr. găsise de lucru. Tot aici Thomas Edison începe să meargă la şcoală, dar o abandonează după numai câteva luni. Mama sa îl va învăţa în continuare să citească şi să scrie. Avid de cunoaştere, citeşte foarte mult, fiind preocupat îndeosebi de domeniul electricităţii, de mecanică şi chimie. Autodidact, având o memorie deosebită, avea să dobândească treptat o vastă cultură. În acele vremuri, SUA cunoaşteau o perioadă de expansiune economică, iar căile ferate erau în plină dezvoltare. Ca orice copil, Edison este atras de magia trenului şi, după instalarea unei noi linii de la Port Huron la Detroit, începe, la vârsta de 12 ani, să vândă ziare în tren, consemnează volumul ''Făuritorii de miracole - Franklin. Edison. Coandă'' (Constantin Olivotto, 1991). La vârsta de 16 ani îşi alege meseria de telegrafist, pe care o învaţă de la un prieten. Timp de câţiva ani lucrează ca telegrafist în mai multe oraşe (în 1865, în Memphis, apoi la Louisville, iar în 1867 la Boston). Pasionat în continuare de diverse experimente, investeşte banii câştigaţi în cărţi, baterii, diverse substanţe şi aparate. Primele lui invenţii au fost legate de telegrafie, domeniu în care experimentează, începând din 1869, într-un laborator. O invenţie importantă a fost un sistem de printare a mesajelor primite prin telegraf. Acest sistem este realizat, pus în practică şi apoi vândut, constituind prima afacere reuşită a tânărului inventator. Preocupat permanent de îmbunătăţirea transmisiilor, inventează sistemul telegrafic duplex prin care se transmit simultan, pe acelaşi fir, două mesaje în sensuri contrare. Thomas Edison a avut mai multe laboratoare. Astfel, într-o primă perioadă a lucrat la Newark, în special în domeniul telegrafiei şi al transmisiei automate, pentru ca începând din 1876 să se mute la Menlo Park, New Jersey, unde aveau să se realizeze unele dintre cele mai mari invenţii ale secolului. Un alt laborator conceput de Edison a fost amplasat la Glenmont, aici existând mai multe ateliere, iar un etaj era destinat studiului fotografiei şi fonografiei, potrivit volumului amintit. Invenţia care i-a adus lui Edison celebritatea mondială a fost fonograful (1877). La experimentele şi probele pentru fonograf Edison a lucrat împreună cu Charles Butchelor, care rămâne principalul său partener pentru multe alte invenţii. Între invenţiile de marcă ale lui Edison se numără lampa electrică cu incandescenţă (1878), la realizarea căreia Thomas Edison a lucrat cu un nou colaborator, Francis Upton. Până la ei mai avuseseră loc experimente pentru realizarea unor lămpi cu electrozi, dar fie costurile erau mari, fie durata de viaţă a lămpilor era mult prea scurtă. Edison şi Upton au pornit experimentele stabilind ca soluţii un sistem de reglare a curentului care să-l întrerupă când electrozii ajungeau la o mare incandescenţă şi începeau să se topească, precum şi utilizarea unui glob de sticlă vacuumat în care să stea electrozii pentru a limita oxidarea şi arderea. După aproximativ un an de la realizarea becului, în 1879, Edison a realizat un experiment-invenţie în împrejurimile laboratorului său de la Menlo Park, anume realizarea unui sistem de distribuţie a energiei electrice şi testarea lui. Experimentul s-a realizat cu 400 de lămpi şi o staţie de generare cu 11 dinamuri, potrivit sursei amintită mai sus. A avut, de asemenea, invenţii în domeniul telefoniei (a încercat o perfecţionare a telefonului lui Alexander Graham Bell) şi al cinematografiei (kinetoscopul). Edison a inventat şi bateriile alcaline şi, de asemenea, a descoperit emisia de electroni de către metalele incandescente (1884). Prin laboratorul său de cercetare aplicativă a instituţionalizat experimentarea ca metodă la scară industrială. Thomas Alva Edison, cel care spunea că ''geniul este unu la sută inspiraţie şi 99 la sută transpiraţie'', este deţinătorul a peste o mie de brevete de invenţii. În caietele sale au rămas o serie de idei şi soluţii care nu au mai ajuns să fie finalizate. În 1881 i-a fost decernată Legiunea de Onoare din partea Franţei. Thomas Edison a murit la 18 octombrie 1931, la West Orange, New Jersey. Cunoscutul industriaş Henry Ford, care a fost un prieten apropiat al lui Edison, s-a îngrijit, după moartea acestuia, de deschiderea unui muzeu, la Dearborn, Michigan, care adăposteşte numeroase dintre realizările celebrului inventator. SURSĂ: AGERPRES.

Bătălia de la Şelimbăr (18/28 octombrie 1599), pentru Transilvania, între domnul Ţării Româneşti, Mihai Viteazul (1593 – 1601), şi principele Andrei Báthory (martie – octombrie 1599). După reglementarea raporturilor cu Imperiul Otoman şi Imperiul Habsburgic, Mihai Viteazul se confruntă cu principele Transilvaniei, Andrei Báthory, şi domnul Moldovei, Ieremia Movilă (1595 – 1606), care-i cer să părăsească tronul: „Ieremiia-vodă, domnul Moldovei … trimise cărţi la Batâr Andreiaş, cum să fie amândoi una şi să scoaţă pre Mihai vodă din mijlocul lor. Şi de nu va ieşi de voie, ei să rădice oşti asupra lui să-l prinză, să-l dea turcilor. Şi Batâr Andreiaş fu bucuros acelui sfat rău” (Letopiseţul cantacuzinesc). În faţa acestei situaţii, domnul muntean a hotărât să cucerească cele două ţări. În prima fază, Mihai propune împăratului să acţioneze împreună pentru îndepărtarea lui Andrei Báthory, dar acesta refuză, datorită problemelor pe care le avea cu otomanii în Ungaria Inferioară şi, mai ales a opoziţiei generalului Giorgio Basta, comandantul trupelor imperiale. Înainte de a trece la înfăptuirea obiectivului propus, domnul muntean a convins conducerile celor două imperii, Habsburgic şi Otoman, că fapta sa nu le lezează interesele. După ce a asigurat hotarele, ce urmau a fi apărate de vornicul Dumitru cu 5 000 de oameni, Mihai Viteazul porneşte spre Transilvania. Oastea munteană urmează două direcţii: cea mai mare parte, sub conducerea domnului, trece prin văile Buzăului şi a Teleajenului, şi cealaltă, condusă de Udrea Băleanu, Baba Novac şi boierii Buzeşti, pătrunde prin Valea Oltului, înaintând spre Sibiu. Cele două coloane au făcut joncţiunea, la 16/26 octombrie 1599, la Tălmaciu, lângă Sibiu. Peste două zile, cele două oşti s-au întâlnit la Şelimbăr (judeţul Sibiu). Mihai Viteazul dispunea de circa 20.000 de oameni şi 180 de tunuri (în mare parte mercenari, oaste de ţară, haiduci balcanici şi secui), pe care i-a dispus pe trei linii. În prima linie, Baba Novac şi haiducii lui apărau aripa stângă, corpul de oaste condus de aga Leca, pe cea dreaptă, iar în centru era corpul de călăreţi ai banului Mihalcea. Linia a doua era alcătuită din 8 000 de călăreţi, iar cea de-a treia, din care făceau parte cetele boierilor şi garda domnului, asigura rezerva. Andrei Báthory dispunea doar de circa 16.000 de oşteni, puşi sub comanda lui Gáspár Kórnis (căpitan general al oştirii transilvănene), dispuşi tot în trei linii. Prima, avea aripile asigurate de infanterie, în mijlocul acestora era corpul de cavalerie condus de Moise Székely, a doua linie era formată din pedestraşi şi era comandată de Melchior Bogáthi. Cea de-a treia linie era alcătuită din corpurile de oaste nobiliare. Spatele armatei ardelene era apărat de zidurile Sibiului, pe care erau amplasate 45 de tunuri, dispuse în faţa dispozitivului. Primul atacă Baba Novac, care destabilizează flancul drept al oastei lui Báthory. După contraatacul oştirii inamice, este atacat centrul transilvan aflat sub comanda lui Moise Székely, care cedează şi pierde drapelul cel mare al principelui. După respingerea aripii stângi a muntenilor de către Petru Huszar, este rândul domnului să intre personal în luptă cu trupele de rezervă obligându-i pe ardeleni să se retragă în dezordine. Principele fuge, încercând să se refugieze în Moldova, dar este prins şi decapitat de secui. La 22 octombrie/1 noiembrie 1599, Mihai Viteazul, „călare pe roibul său de sânge nobil…, plin de demnitate, mândru şi îmbrăcat prea împodobit chiar”, a pătruns în Transilvania, unde, după ce a pus „stările să jure [credinţă] întâi împăratului, pe urmă lui însuşi şi apoi fiului său” (cronicarul maghiar István Szamosközy), începe introducerea administraţiei româneşti. SURSĂ: Enciclopedia României.

A doua Bătălie de la Kosovo a avut loc între 17-20 octombrie 1448 lângă Câmpia Mierlei, între o coaliţie creştină sub conducerea lui Iancu de Hunedoara şi o armată a Imperiului Otoman condusă de sultanul Murad al II-lea. Din păcate, această bătălie reprezintă un eveniment istoric despre care se vorbeşte foarte puţin, fiind eclipsat de propaganda despre bătălia din 1389. După înfrângerea suferită în bătălia de la Varna din 1444, Iancu de Hunedoara a ridicat o nouă armată, după care, în anul 1448, a început o nouă campanie împotriva Imperiului Otoman. Planul său s-a bazat pe o revoltă în Balcani şi un atac surpriză împotriva otomanilor, şi pe distrugerea forţelor principale ale acestora într-o singură bătălie. Iancu a fost foarte confident în şansele sale şi a comis unele erori tactice care l-au costat victoria. Conducătorul Albaniei, Skanderbeg şi armata sa au încercat să se alăture coaliţiei creştine, dar au fost atacaţi de vasalul otomanilor Đurađ Branković al Serbiei şi de Vladislav al II-lea al Valahiei, care l-au împiedicat să ajungă la locul bătăliei. Nereuşind să fie unit cu Skenderbeg, Iancu de Huneadoara pierde în faţa otomanilor. Când Iancu de Hunedoara a ajuns pe câmpia de lângă Kosovo, şi-a dat seama că otomanii erau în spatele armatei sale. Atât Iancu cât şi sultanul au dat ordin să se ocupe dealurile din zonă, pentru o amplasare cât mai bună în teren. În urma unei lupte intense, creştinii au reuşit să cucerească poziţiile dorite şi au fortificat tabăra utilizând carele de luptă din dotare. A doua zi a început bătălia propriu-zisă. Iancu a atacat primul cu trupele sale de cavalerie grea şi uşoară, având ca obiectiv flancurile otomane. Cavaleria s-a ciocnit de trupele rumeliene şi anatoliene, care au fost ajutate şi de cavaleria uşoară turcă, creştinii fiind copleşiţi de cele trei corpuri. Supravieţuitorii au fost nevoiţi să se retragă la carele de război. Când Iancu a văzut că primul atac a fost respins, a atacat cu grosul armatei sale, compusă din infanterie uşoară şi cavalerie grea. Ienicerii nu au reuşit să oprească atacul, aşadar cavalerii au înaintat prin centrul câmpiei, dar au fost opriţi la tabăra inamică. După ca asaltul a fost oprit, infanteria otomană s-a regrupat şi a început să atace caii cavalerilor creştini pentru a opri avansul acestora. Cavaleria uşoară a rămas fără suportul celor în armură, otomanii reuşind din nou să-i întoarcă la tabără. În haosul care a urmat, ienicerii au ucis majoritatea nobililor creştini, iar Iancu a încercat să scape cu viaţă, însă a fost capturat de sârbi. Noaptea, cele două tabere au făcut schimb de canonade. Dimineaţa următoare sultanul a ordonat atacul final, otomanii reuşind să anihileze restul armatei romane. În cele trei zile cât a durat bătălia de la Kosovo, ambele tabere au suferit mari pierderi de vieţi omeneşti, însă otomanii au obţinut controlul asupra terenului după a doua zi de luptă. Se estimează că forţele creştine numărau circa 24.000 de oşteni, iar turcii aproximativ 60.000. Pierderile au fost probabil în jur de 10.000 de ambele părţi. Această bătălie a demonstrat faptul că un atac masiv de cavalerie grea nu a fost în stare să învingă o armată turcească obişnuită (fără armura greoaie a cavaleriei creştine), deznodământ repetat şi la bătălia de la Mohács. Statele creştine din Balcani nu au reuşit să reziste imperiului Otoman după această înfrângere, ajungând până la urmă sub controlul acestuia. De asemenea, Skanderbeg şi-a continuat cu succes rezistenţa antiotomană, însă după moartea sa în 1468, Albania a ajuns sub stăpânire turcească. SURSĂ: Kosovo pe româneşte.