[1 ianuarie] 1959 - victoria Revoluţiei Cubaneze

[BIS aka OldNab]

 

 

 

 

 

 

În dimineața zilei de 1 ianuarie 1959, dictatorul Fulgencio Batista a fugit din Cuba în Republica Dominicană, renunțând astfel la putere. Prin fuga sa “Revoluția Cubaneză”, condusă de Fidel Castro și Che Guevara, a învins și a instaurat primul regim comunist din emisfera vestică. Lovitura de grație pentru regimul Batista a fost dată în 31 decembrie 1958, când trupele conduse de Che Guevara au câștigat bătălia cu forțele guvernamentale pentru orașul Santa Clara, ultimul bastion înainte de capitala Havana. Câteva ore mai târziu, Batista a fugit din țară, iar trupele revoluționare au intrat în Havana.

 

“Revoluția Cubaneză” a început când rebeli slab înarmați au atacat Bărăcile Moncada din Santiago (oraș aflat în sudul Cubei) și bărăcile din Bayamo pe 26 iulie 1953. Numărul exact al rebelilor este discutabil, totuși, în autobiografia sa, Fidel Castro menționează cinci persoane ucise în lupte și alte 56 masacrate mai târziu de către regimul condus de Batista. Printre morți s-a aflat Abel Santamaría, comandantul secund al asaltului asupra Bărăcilor Moncada, care a fost închis, torturat și executat în aceeași zi a atacului. Supraviețuitorii atacului au fost capturați ulterior. Printre cei capturați s-au aflat și Fidel Castro și fratele său Raúl Castro Ruz.

 

În procesul care a urmat, Fidel Castro a ținut un discurs de aproape patru ore în apărarea sa, încheiat cu următoarea afirmație: "Condamnați-mă, nu contează. Istoria mă va achita". Castro a fost condamnat la 15 ani de închisoare iar fratele său, Raúl, a fost condamnat la 13 ani de închisoare. În 1955, sub presiune politică, regimul Batista a eliberat toți prizonierii politici din Cuba - inclusiv cei care au participat la asaltul Bărăcilor Moncada. Batista a fost convins să-i includă pe frații Castro în decretul de eliberare de către profesorii iezuiți ai lui Fidel din copilărie.

 

Frații Castro s-au alăturat celorlalți exilați în Mexic pentru a pregăti răsturnarea lui Batista, fiind antrenați de către Alberto Bayo, unul dintre liderii forțelor republicane din Războiul Civil Spaniol. Fidel s-a întâlnit și și-a unit forțele cu Ernesto "Che" Guevara în acestă perioadă. Iahtul Granma a ajuns în Cuba pe 2 decembrie 1956, mai târziu cu două zile decât era planificat din cauza greutății excesive a navei, spre deosebire de ieșirile în larg de antrenament care au decurs fără probleme. După desant, grupul de rebeli s-a deplasat către munții Sierra Maestra din sud-estul Cubei. La trei zile de la începutul deplasării, armata lui Batista a atacat și a ucis majoritatea rebelilor. Un număr mic de rebeli a reușit însă să scape. Deși numărul exact este incert, nu mai mult de 20 de persoane din grupul inițial de 82 de rebeli au supraviețuit atacului armatei cubaneze. Printre aceștia se aflau Fidel Castro, Che Guevara, Raúl Castro și Camilo Cienfuegos.

 

Pe 13 martie 1957, un grup separat de revoluționari - Directoratul Revoluționar (abreviat RD: Directorio Revolucionario) - format din studenți anticomuniști, au luat cu asalt Palatul Prezidențial din Havana, în încercarea de a-l asasina pe Batista și a răsturna regimul dictatorial. Atacul a fost sinucigaș. Liderul RD, studentul Jose Antonio Echeverria, a murit într-un schimb de focuri cu forțele lui Batista în clădirea radioului din Havana pe care o capturase în încercarea de a răspândi vestea morții lui Batista. Printre puținii supraviețuitori ai acestui atac s-au aflat Dr. Humberto Castello (mai târziu, Inspectorul General din munții Escambray), Rolando Cubela și Faure Chomon (ultimii doi au fost ulterior comandanții Mișcării 13 Martie din Munții Escambray, provincia Las Villas). Regimul a recurs la crime pentru a suprima orice formă de rebeliune și a menține orașele cubaneze sub controlul lui Batista.

 

Însă în munții Sierra Maestra, Castro a planificat și a executat atacuri reușite asupra garnizoanelor mai mici ale armatei cubaneze. Che Guevara și Raúl Castro l-au ajutat pe Fidel să-și consolideze controlul politic din munți, deseori prin executarea celor suspectați a fi loiali lui Batista sau a rivalilor lui Castro. În plus, trupele neregulate slab înarmate cunoscute sub numele de escopeteros au hărțuit trupele lui Batista din dealurile și câmpiile provinciei Oriente. Trupele escopeteros au sprijinit direct forțele militare ale lui Castro prin protejarea liniilor de aprovizionare și prin furnizarea de informații. Munții au fost controlați ulterior în totalitate de către rebelii conduși de Castro.

 

Forțele lui Castro nu erau numeroase, având între  200 și 300 de partizani, în timp ce armata și poliția cubaneză aveau un efectiv numeric de 30.000-40.000 de persoane. Totuși, în aproape toate confruntările directe, armata a fost forțată să se retragă. Armata cubaneză s-a dovedit a fi surprinzător de ineficientă, în ciuda superiorității numerice și a dotării. Embargoul total asupra armelor impus de SUA la 14 martie 1958 a cauzat și mai multe probleme pentru forțele lui Batista. Situația forțelor aeriene cubaneze s-a deteriorat rapid, din cauza lipsei pieselor de schimb din Statele Unite ale Americii.

 

Forțele lui Batista au răspuns într-un final cu un atac asupra munților, denumit Operațiunea Verano. Armata a trimis 12 000 de soldați (jumătate dintre ei recruți fără experiență) în munți. Soldații motivați ai lui Castro au înfrânt armata cubaneză printr-o serie de lupte mai mici. În Bătălia din La Plata, care a avut loc între 11 și 21 iulie 1958, forțele lui Castro au învins un întreg batalion și au capturat 240 de soldați, având doar trei victime în propriile rânduri. Soarta luptelor a fost foarte aproape de a fi schimbată pe 29 iulie 1958 când trupele lui Batista au fost pe punctul de a nimici armata lui Castro (300 de soldați) în Bătălia din Las Mercedes. Aproape încercuit, Castro a cerut și a obținut un armistițiu pe 1 august. Negocierile au durat, fără succes, șapte zile, însă în acest timp armata lui Castro a scăpat treptat din capcana armatei cubaneze. Până pe 8 august, întregul grup al lui Castro a scăpat înapoi în munți, iar Operațiunea Verano s-a încheiat cu un eșec pentru regimul condus de Batista.

 

Pe 21 august 1958, după eșecul ofensivei regimului Batista, forțele lui Castro au lansat propria ofensivă. În provincia "Oriente" (în zona provinciilor Santiago de Cuba, Granma, Guantánamo și Holguín din prezent), Fidel Castro, Raúl Castro și Juan Almeida Bosque au condus patru fronturi. Coborând din munți cu armament nou, capturat în timpul ofensivei armatei sau de contrabandă (adus cu avionul), forțele lui Castro au reușit o serie de victorii. În urma victoriei importante de la Guisa și capturării a câtorva orașe importante (precum Maffo, Contramaestre, Central Oriente), Castro controla câmpiile Cauto. Între timp, trei coloane sub comanda lui Che Guevara, Camilo Cienfuegos și Jaime Vega au avansat spre vest, către Santa Clara, capitala provinciei Villa Clara. Forțele lui Batista au surprinz coloana lui Jaime Vega într-o ambuscadă și au distrus-o, dar celelalte două coloane au ajuns în provinciile din centrul țării, unde și-au unit forțele cu alte grupuri de rezistență care nu se aflau sub comanda lui Castro. În timpul acestor manevre, în provincia Las Villas și mai ales în Munții Escambray, au apărut tensiuni între coloana lui Guevara și grupul RD al Mișcării 13 martie. Cu toate acestea, grupurile reunite au continuat ofensiva. Cienfuegos a obținut o victorie importantă în urma Bătăliei din Yaguajay pe 30 decembrie 1958. În urma aceste victorii, Cienfuegos a fost poreclit "Eroul de la Yaguajay").

 

În ziua următoare (31 decembrie 1958) a avut loc Bătălia de la Santa Clara, într-o confuzie generalizată. Orașul Santa Clara a căzut în mâinile forțelor lui Che Guevara, Cienfuegos și RD (conduse de comandanții Rolando Cubela,  Abrahantes și William Alexander Morgan). Vestea acestei înfrângeri a cauzat panica lui Batista, care a fugit în Republica Dominicană câteva ore mai târziu, pe 1 ianuarie 1959. Comandantul William Alexander Morgan, conducătorul forțelor RD rebele, a continuat lupta și a capturat orașul Cienfuegos pe 1 și 2 ianuarie, în timp ce Batista părăsea țara.

 

Castro a aflat de fuga dictatorului în dimineața primei zile a noului an și a demarat imediat negocierile pentru preluarea orașului Santiago de Cuba. Pe 1 ianuarie, comandantul armatei din oraș, colonelul Rubido, a ordonat soldaților săi să nu opună rezistență, iar trupele lui Castro au ocupat orașul. Concomitent cu acțiunile lui Castro, forțele lui Guevara și Cienfuegos au intrat în capitala Havana. În timpul marșului din Santa Clara spre capitală nu a fost întâmpinată rezistență. Castro însuși a ajuns în Havana pe 8 ianuarie după un marș al victoriei. Președintele ales de el, Manuel Urrutia Lleó, fusese numit în funcție pe 3 ianuarie 1959.

 

Castro a vizitat ulterior Statele Unite ale Americii pentru a explica revoluția. El a menționat: „Știu ce crede lumea despre noi, că suntem comuniști, dar am spus foarte clar faptul că nu suntem comuniști; foarte clar.” Sute de agenți suspecți ai regimului Batista, polițiști și soldați au fost judecați public pentru încălcarea drepturilor omului și crime de război, inclusiv pentru crimă și tortură. Majoritatea celor condamnați de tribunalele revoluționare pentru crime politice au fost executați prin împușcare, iar restul au primit sentințe lungi de închisoare. Unul dintre cele mai notorii exemple de justiție a revoluționarilor a fost executarea a 70 de soldați ai regimului Batista, comandantă de către Raúl Castro după ocuparea orașului Santiago. Che Guevara a fost numit procuror suprem la Fortăreața "La Cabaña" în urma contribuției sale la capturarea Havanei. Această decizie a făcut parte din planul major al lui Fidel Castro de a epura forțele de securitate ale loialiștilor lui Batista și potențialii oponenți ai noului regim revoluționar. Alții au fost norocoși să fie pur și simplu demiși din poliție sau armată fără a fi judecați, iar câțiva oficiali înalți ai armatei au fost exilați ca atașați militari.

 

În 1961, după Invazia din Golful Porcilor, noul guvern cubanez a naționalizat toate proprietățile deținute de organizațiile religioase, inclusiv cele deținute de Biserica Romano-Catolică. Sute de membrii ai Bisericii, inclusiv un episcop, au fost expulzați din țară, noul guvern fiind oficial ateu. Școlile private au fost desființate, iar statul a adoptat o doctrină socialistă, implicându-se în educația copiilor. Una dintre primele măsuri luate de noul guvern cubanez a fost eradicarea analfabetismului și implementarea reformelor agricole. Aceste reforme au ridicat standardele de viață prin împărțirea companiilor mari în cooperative. Comandantul Sori Marin, însărcinat oficial cu reforma agricolă, a contestat decizia și a fugit, însă a fost executat ulterior. Mulți alți non-marxiști și lideri rebeli anti-Batista au fost exilați, executați sau eliminați în urma unor rebeliuni nereușite, precum cea a fraților Beaton.

 

La scurt timp după preluarea puterii, Castro a înființat o miliție revoluționară pentru a-și mări controlul asupra foștilor rebeli și asupra populației. Castro a înființat de asemenea și Comitete pentru Apărarea Revoluției la sfârșitul lunii septembrie 1960. Un număr mare de informatori a fost recrutat din rândul populației. Comitetele pentru Apărarea Revoluției aveau drept sarcină menținerea „vigilenței asupra activităților contra-revoluționare”. Sectoriștii aveau sarcina de a menține rapoarte detaliate asupra locuitorilor unui cartier legate de cheltuieli exagerate, contacte cu străinii, locul de muncă, educația și orice comportament „suspect” în general.

 

În urma legii reformei agrare, adoptată la 17 mai 1959, guvernul revoluționar a confiscat proprietăți private în valoare de 25 de miliarde de dolari până la sfârșitul anului 1960. Cuba a decis pe 6 august 1960 naționalizarea tuturor proprietăților deținute de către firmele străine, inclusiv cele SUA. Statele Unite ale Americii au decis drept urmare înghețarea tuturor activelor cubaneze din țară, oprirea relațiilor diplomatice și înăsprirea embargoului asupra Cubei. Ca răspuns la deciziile administrației Eisenhower, Cuba a cerut sprijinul Uniunii Sovietice.  Statele Unite ale Americii au încercat de mai multe ori să răstoarne guvernul cubanez. Una din acțiunile celebre în acest sens a fost Invazia din Golful Porcilor din 1961, care s-a soldat cu un eșec. După Criza rachetelor cubaneze din 1962, SUA a promis că nu va invada niciodată Cuba. Rebeliuni disperate, dar lipsite de succes, cunoscute sub numele de Războiul Împotriva Bandiților, au continuat până în 1965.

 

Fidel Castro a renunțat defitiniv la putere, în favoarea fratelui său, Raul, în anul 2008. El a murit în 2016, la vârsta de 90 de ani.

 

 

SURSĂ: Evenimentul Zilei.

Edited January 18, 2023 by BIS aka OldNab

[BIS aka OldNab]

Topicul va fi deschis pentru 72 de ore.

[BIS aka OldNab]

Topicul va fi deschis pentru 72 de ore.

[BIS aka OldNab]

Topic deschis pentru următoarele 72 de ore.

[BIS aka OldNab]

Topic deschis pentru următoarele 72 de ore.

[BIS aka OldNab]

Topic deschis pentru următoarele 72 de ore.