[26 februarie] 1940 - moartea lui Nicolae Tonitza

BIS aka OldNab · February 26, 2018

Se naşte la Bârlad, pe 13 aprilie 1886, primul dintre cei cinci copii (a mai avut doi frați și două surori) ai Anastasiei şi ai lui Neculai Tonitza. La vârsta de 16 ani, Nicolae Tonitza se înscria la Şcoala Naţională de Belle Arte din Iaşi, unde va fi coleg cu pictorul Ştefan Dimitrescu, alături de care leagă o strânsă prietenie. O primă călătorie de studii o va face în vacanţa de vară a anului 1903, cu prilejul unei excursii arheologice, condusă de Grigore Tocilescu, vizitând astfel mai multe oraşe ale Italiei (Roma, Palermo, Napoli, Torino), cea de-a doua călătorie, în anul 1908, realizându-se cu scopul perfecţionării propriului talent. Astfel, ajunge la München, în Germania, unde este admis la Academia Regală bavareză de arte frumoase, în clasa profesorului Hugo von Habermann. Un an mai târziu, abandonează studiile şi se îndreaptă către Italia (Milano, Parma, Torino, Genova, Veneţia, Florenţa) şi Franţa, la Paris, unde rămâne doi ani, frecventând atelierul pictorilor Edmond Aman-Jean şi Pierre Laprade şi, foarte posibil, unele academii libere de pe Montparnasse. Urmând obiceiului celorlalţi artişti, de a studia opera marilor maeştri, Tonitza a realizat mai multe interpretări ale lucrărilor lui Delacroix, Ingres, Daumier, Carrière, Ferain şi Paulbot, simţindu-se stimulat mai ales de mesajele vibrante şi aspiraţiile progresiste ale artei lui Daumier şi Forain.

Reîntors în ţară, Nicolae Tonitza va participa la manifestările Societăţii „Tinerimea Artistică” (1912), devine reprezentant de seamă al asociației “Arta Română”, întemeiază gruparea artistică „Grupul celor patru” (1926), alături de artiştii Francisc Şirato, Oscar Han şi Ştefan Dimitrescu, colaborează scriind cronici artistice pentru publicaţiile „Rampa”, „Luceafărul”, „Universul literar”, „Lumea”, „Dreptatea”, „Artele frumoase”, „Sinteza”, Viaţa românească”, „Adevărul literar şi artistic”, „Gazeta literară” şi altele. Chiar și această scurtă și sterilă biografie ne oferă informații despre cât de important și reprezentativ a fost Nicolae Tonitza pentru cultura românească interbelică. Arta sa a reușit să elaboreze cicluri însemnate în mai toate genurile abordate, peisajul, florile și portretele sale fiind înscrise în panoplia celor mai înalte produse culturale autohtone.

Poate cea mai importantă temă modelată, cel puțin prin ochi contemporani, este copilul, subiect care în creația lui Tonitza se desăvârșește și se individualizează în rândul portretelor sau a compozițiilor cu personaje. Lumea copilăriei este pictată într-o galerie de chipuri inocente, inspirate în mare parte de copiii săi, alături de care a trăit şi asupra cărora şi-a îndreptat toată atenţia sa creatoare.

Pictorul îi observă în timpul jocului, când mănâncă, când citesc, când dorm şi visează – aici vorbim în special despre familia sa, Catrina, Irina, Petru și Silică, dar și nepoți sau copii ai prietenilor (Nineta, Ticuleana etc.). Sentimentul patern, emoţia izvorâtă din ingenuitatea modelelor sale, au contribuit la realizarea unor opere ce vor marca ascensiunea artistică a personalităţii lui Tonitza. Încă de la primii paşi şovăielnici ai celor dintâi ani de viaţă a celor mici, Tonitza i-a pictat an de an, redând pe pânză, cum singur spunea, „emoţia unui tată”, apropiindu-se de fiecare cu gingăşia şi delicateţea specifică vârstei acestor fiinţe. Calitatea estetică incontestabilă pe care o ating aceste opere a fost înfiripată tocmai printr-o empatie totală cu atmosfera copilăriei, repercusiuni asupra paletei sale cromatice fiind marcate de înlăturarea tonalităţilor sumbre, în favoarea unor acorduri senine, fragede, adecvate micilor modele.

Esenţa operei de față este concentrată în imaginea ochilor deosebit de expresivi, prin care transpare o lumină interioară a unui univers indescifrabil, plin de nedumeriri. Într-un mixt de sentimente, starea celor doi copii contrastează cu puritatea sufletului lor proaspăt şi limpede și se întrezăreşte prin culoarea roşiatică a buzelor sau în carnaţia trandafirie. Asemenea unor detalii aparent nesemnificative sunt tratate celelalte părţi ale chipurilor, artistul dorindu-le parcă topite de flacăra privirilor. Aceste două portrete încărcate de poezie alcătuiesc, alături de alte capodopere ale genului, un capitol unic în istoria artei româneşti.

Figurile celor două personaje sunt proiectate – aici întrezărim acea calitate scenografică pe care o are compoziția artistului, dezvoltată într-un regim decorativ accentuat – într-un registru cromatic puternic și vibrant. Tematicile par că se intersectează, portretul fiind tratat asemeni acelor naturi statice de la mijlocul anilor ’20, reprezentative pentru stilul racordat la specificului tradițional. Scoarța țărănească, cu ale sale modele florale și geometrice, reușește să puncteze atât importanța creației populare, cât și fondul decorativ uzitat nu o dată de Tonitza.

Punerea în valoare a subiectului central este tipică pentru primii ani ai deceniului trei al secolului trecut, ce înglobează și perioada petrecută la Vălenii de Munte (1921-1924), etapă în care tipologia portretului de copil sau a compoziției cu copii răspunde unor profunde coordonate compoziționale. Aceleaşi obiective sunt rezolvate de artist şi la nivel cromatic, nu numai structural, prin abordarea acordurilor contrastante în regim tonal relativ rece, însuflețit pe alocuri de ocrurile atât de particularizate folosite în pictarea carnației celor doi copii.

SURSĂ: Fundaţia Pavel Zăgănescu.

Edited March 2, 2023 by BIS aka OldNab

BIS aka OldNab · February 25, 2019