[27 februarie] 1872 - naşterea lui Alexandru Vaida-Voevod

BIS aka OldNab · February 27, 2018

Acstăzi se împlinesc 146 de ani de la naşterea celui care rămîne o efigie de bronz în calendarul destinelor istoriei româneşti: Alexandru Vaida Voevod. S-a născut la 27 februarie 1872, în Olpret (Bobîlna de azi), în preajma Clujului.

Era descendentul unei vechi familii româneşti din Transilvania, din care făceau parte „comiţii” castelani trimişi de Ştefan Vodă să administreze Cetatea Ciceului, alături de un întreg şir de voievozi, printre care şi un anume Dan, care într-o Diplomă din 1627, este numit – „Vajda alias ut vocantur Vojvod” („Vaida, adică, cum se spune, voievod”). Pe înălţimile de deasupra satului său natal găsiseră refugiu, în anul de pomină 1437, răsculaţii primului război ţărănesc, zis de la Bobîlna. Părinţii săi se înrudeau cu importanţii episcopi greco-catolici Ion Bob, cel care iscălise celebrul Supplex Libellus Valachorum (1795), şi cu Ioan Lemeni, cel care a prezidat, împreună cu Andrei Şaguna, Adunarea Naţională din 3)15 mai 1848, la Blaj. Statura bunicului dinspre mamă, Alexandru Bohăţiel, apropiat al lui Avram Iancu, căpitan suprem al Districtului grăniceresc Năsăud (1861-1876) şi reprezentant al românilor în Dieta transilvană (1848-1849), i-a tutelat anii de formare sufletească.

În 1894, cînd manifesta impetuos pentru adevărurile memorandiştilor judecaţi la Cluj, tînărul Vaida Voevod scria: „Trecem de la era frazelor, la era faptelor”. Ca preşedinte al asociaţiei studenţeşti „România Jună” din Viena, el organizase în 1892 primirea acestora în capitala Imperiului. S-a numărat, alături de părintele Vasile Lucaciu, printre semnatarii manifestului redactat în apărarea memorandiştilor, întitulat simbolic Cuvîntul poporului român din Transilvania. În 1903 a devenit deputat în Parlamentul de la Budapesta. Înrudit îndeaproape cu politologul A.C. Popovici, autorul cărţii Die Vereinigte Staaten von Gross-Österreich (Leipzig, 1906), a militat în slujba ideii federalizării Imperiului. În acel moment, aceasta părea unica modalitate de construcţie a unui stat unitar, întregit, românesc. A fost unul dintre consilierii ascultaţi ai moştenitorului la tron, arhiducele Franz Ferdinand de Habsburg, numărîndu-se printre cele mai influente personalităţi ale aşa-zisului Cerc de la Belvedere, reuşind, pare-se, să-l convingă pe principe de caracterul nociv al dualismului, de necesitatea schimbării şi a reformelor. În acest context a fost regizorul din umbră al întîlnirii în 1909, la Sinaia, între arhiduce şi regele României, Carol I. Într-un moment istoric cînd pentru români existau puţine căi de izbăvire şi unire, în 1912 scria metaforic: „ E greu a fi mai român decît românii şi mai împărătesc decît Împăratul” (…).

În conacul strămoşesc de la Bobîlna şi în casa sa din Cluj, a redactat, într-un impuls vehement şi vizionar, pe baza principiilor wilsoniene, Declaraţia de autodeterminare a românilor din Transilvania şi Banat, text supus analizei de către ceilalţi lideri ai românilor transilvăneni, la Oradea, în 12 octombrie 1918, prezentat tot de Alexandru Vaida Voevod, la 18 octombrie, în plenul Prlamentului de la Budapesta.

„Din ceasul acesta, oricum ar decide puterile lumii, sublinia neînfricatul om politic, naţiunea română din Ungaria şi Transilvania este hotărîtă de a pieri mai bine decît a suferi mai departe sclavia şi atîrnarea”.

„Au fost – observă Iuliu Maniu – consecinţele logice ale gîndirei şi faptelor sale, extrem de riscante cari şi-au primit suprema satisfacţie de a fi fost tot el primul-ministru al României Mari, cînd s-a votat Unirea tuturor provinciilor, şi delegatul nostru la Conferinţa de Pace, în care s-a ratificat Unirea tuturor românilor într-un singur stat naţional”. Era unul dintre spiritele luminate ale veacului său, ale neamului în a cărui menire europeană a crezut.

„Dragi prieteni români, Vaida Voevod nu este numai al vostru (…) Noi, slovacii din fosta Ungarie, îl privim pe Drul. Alexandru Vaida Voevod şi ca reprezentant al unui mare capitol al istoriei noastre naţionale comune. Domnul Vaida era numit de către amicii săi inimă de leu. Existau foarte puţine genii şi temperamente parlamentare care să aibă calităţile ce-l distingeau pe Alexandru Vaida, al cărui farmec personal şi talent oratoric l-au calificat în primele rînduri ale luptătorilor pentru libertatea naţiunilor oprimate”. Sînt gîndurile reputatului om de stat Milan Hodza, premier şi preşedinte al Cehoslovaciei, scrise în februarie 1932.

În calitate de ales în Consiliul Naţional Român Central a contribuit hotărîtor la organizarea Marii Adunări de la 1 Decembrie 1918, de la Alba Iulia. Component al Marelui Sfat Naţional Român, devine, începînd cu 2 decembrie 1918, membru al Consiliului Dirigent, unde i se încredinţează resortul justiţiei şi al afacerilor externe. Alături de Miron Cristea, Vasile Goldiş şi Iuliu Hossu, face parte din delegaţia ardeleană care a predat Regelui Rezoluţiunea Unirii. A fost primul preşedinte al Camerei Deputaţilor (28.11.1919) şi premierul întîiului guvern parlamentar din România întregită (1919-1920). În acest răstimp, după ce, împreună cu Ion I.C. Brătianu participase activ la lucrările Conferinţei de Pace, Al. Vaida Voevod devine şeful delegaţiei române la areopagul de la Paris-Versailles, ştiind să împletească abilitatea fermă cu arta diplomatică şi obţinînd recunoaşterea internaţională a fruntariilor României Mari. Fără îndoială, realizarea Marii Uniri din 1918, rolul său determinant în recunoaşterea României întregite la Conferinţa de Pace de la Paris-Versailles, constituie punctul culminant şi acţiunea providenţială, indiscutabilă, cu accente de vizionarism deopotrivă naţional şi european, a biografiei lui Alexandru Vaida Voevod.

În perioada interbelică a fost de trei ori prim-ministru al României, prima dată ca reprezentant al Partidului Naţional Român din Transilvania, apoi al Partidului Naţional-Ţărănesc, îndeplinind de asemenea şi alte demnităţi politice, ca ministru al lucrărilor publice, finanţelor, al justiţiei, externelor şi ministru de interne.

Omul despre care presa londoneză scria în 1920, cu prilejul primirii sale de către Regele George al V-lea al Marii Britanii şi de către premierul Lloyd George, că este – „prin eminenţă un bărbat de cultură cu vederi europene, pe deplin la curent cu principalele mişcări ale civilizaţiei din Europa şi doritor de a-şi asocia ţara sa la ele” (The Times, 29.10.1920), conchidea în 1929, într-un discurs ministerial, referitor la reformarea societăţii şi vieţii politice autohtone: „Daţi-mi voie, să vă adresez un apel. Dorinţa Guvernului pe care îl reprezint este ca să introducem obiceiuri europene”.

S-a stins din viaţă în ziua de 19 martie 1950 (arestat la domiciliu), rămăşiţele sale pămînteşti fiind ascunse răutăţilor vremii într-un mormînt anonim, spre a fi reînhumate, conform dorinţei sale testamentare, în cimitirul Bisericii „Dintre Brazi”, la Sibiu, un discret tărîm elitist, alături de doctorul Ioan Raţiu, de cărturarii Al.Papiu-Ilarian şi G. Bariţiu, în ziua de 8 octombrie 1991.

Din perspectivă istorică, astăzi, într-o lume unde totul se vinde şi se cumpără, cînd trăim o cumplită secetă de repere morale, statura lui Alexandru Vaida Voevod este şi mai înaltă. Unul dintre marile caractere ale neamului românesc, cardinalul Iuliu Hossu, i-a cioplit cîndva chipul în vorbe de suflet ce vor rămîne: „Socot cea mai scumpă răsplată pentru lupta vieţii sale, că Pronia l-a ales pe el să facă istorica Declaraţie în 18 ocombrie 1918, în Parlamentul din Budapesta, în numele unui neam întreg ce se dezrobea. A plecat hotărît la suprema datorie, cu preţul chiar al vieţii. Nepieritoare încununare a luptei şi a jertfei. Numele lui va fi pomenit cu admiraţie şi neştearsă recunoştinţă”.

Este în adevărul acestor cuvinte, o putere mai tare ca bronzul, ca piatra.

SURSĂ: Făclia.

Edited March 2, 2023 by BIS aka OldNab

BIS aka OldNab · February 26, 2019