[29 iulie] 1946 - începutul Conferinţei de Pace de la Paris

[BIS aka OldNab]

http://veritasintezet.hu/images/2017/Paris_1947_global.jpg

 

 

 

 

Conferința de Pace de la Paris (29 iulie – 15 octombrie, 1946), a fost urmată de Tratatele de Pace semnate pe 10 februarie, 1947 intre Aliați și statele Axei, în urma celui de-al Doilea Război Mondial.

 

Odată recunoscut de către SUA şi Marea Britanie, guvernul României s-a aflat în faţa a două probleme capitale: participarea ţarii la Conferinţa de Pace de la Paris şi organizarea alegerilor parlamentare.

 

În capitala franceză, delegaţia română, condusă de Gheorghe Tătărescu, flancat însă de comunişti, a fost confruntată cu cererea Ungariei de a obţine — pornind de la prevederea convenţiei de armistiţiu că Transilvania sau „cea mai mare parte a ei” va fi restituită României — o suprafaţă de 22 000 km² din teritoriul transilvan.

 

Guvernul Groza, care se ştia nepopular, nu putea face nici o concesie teritorială Ungariei, căci a proceda altminteri însemna o sinucidere politică, mai ales, în perspectiva apropiatelor alegeri.

Într-un discurs rostit la Cluj, la 10 iunie 1946, Lucreţiu Pătrășcanu a condamnat în termeni viguroşi revizionismul ungar şi a subliniat că „Transilvania a aparţinut şi va aparţine statului român în întregime […]; noua ediţie a revizionismului se leagă de tendinţele bine cunoscute ale revizionismului trecut, atât de agitat în Ungaria de ieri”.

Cuvântarea lui Pătrășcanu urmărea de asemenea să câştige simpatia alegătorilor naţional-ţărănişti, atât de sensibili la problemele Transilvaniei, pentru PCR.

 

Deşi Pătrăşcanu declarase că vorbeşte în numele PCR şi al guvernului, poziţia sa va fi condamnată, mai târziu, ca naţionalistă şi şovină, iar în timpul îndelungatei anchete (1948-1954), încheiată cu procesul şi execuţia sa, cuvântarea de la Cluj din iunie 1946 (care nu trebuie confundată cu cea din iunie 1945, ţinută tot la Cluj, şi tot în problema Transilvaniei) a fost unul din capetele de acuzare.

Comuniştii din Ungaria, pentru a câştiga şi ei popularitate (la alegerile din 4 noiembrie 1945 obţinuseră 17% din voturi, faţă de 57% obţinute de Partidul Micilor Agrarieni), au sprijinit revendicările guvernului ungar (din care făceau parte).

La 13 august 1946, în articolul de fond din „Szabad Nep”, organul partidului comunist, scria:
„Noi înţelegem că democraţia românească, care duce o luptă înverşunată cu forţele interne ale reacţiunii şovine, nu doreşte să poarte povara concesiunilor teritoriale. Dar acelaşi lucru se aplică şi democraţiei ungare… De aceea satisfacerea cererilor modeste, cu adevărat minime, ale Ungariei ar servi şi interesele democraţiei române”.

Noile revendicări fuseseră limitate la 4 000 km², adică o fâşie la frontieră care să dea Ungariei oraşele Arad, Oradea, Cărei şi Satu Mare. Cererile ungare au fost respinse la Conferinţa de pace, care a decis că întreaga Transilvania aparţine României.

O gravă injustiţie a fost neacordarea statutului de cobeligeranţă României, în ciuda contribuţiei ei majore la victoria asupra Germaniei.

Împotriva acordării amintitului statut au votat, între alţi, URSS, SUA şi Marea Britanie, România beneficiind de voturile Franţei (al cărei delegat a regretat votul dat, când a constatat că cei trei mari erau ostili acordării cobeligeranţei), Cehoslovaciei precum şi ale… Ucrainei şi Bielorusiei!

Absenţa statutului de cobeligeranţă (acordat însă Italiei!) priva România de o situaţie care i-ar fi permis să combată clauzele economice ale tratatului, în primul rând despăgubirile de război.

„Reparaţiile şi restituirile, cerute prin Proiectul de Tratat în plus faţă de condiţiile Convenţiei de armistiţiu — se arăta într-un document românesc — ar avea ca urmare nu numai faptul că România va ajunge repede în situaţia de a nu putea să le îndeplinească, dar şi că ea îşi va vedea distrusă întreaga economie.”

Activitatea delegaţiei române s-a desfăşurat în limitele îngăduite de sovietici (Molotov); iritat de întâlnirile membrilor delegaţiei române cu reprezentanţii occidentali, Molotov i-a convocat pe I.Gh. Maurer şi Al. Bârlădeanu şi le-a comunicat că „toate contactele (românilor — n.n.) cu delegaţiile occidentale vor trebui să înceteze, mai ales cu delegaţiile SUA şi Marii Britanii, dacă permisiunea pentru astfel de convorbiri nu a fost cerută mai dinainte şi primită”.

Oricât ar părea de surprinzător, unul din membrii delegaţiei române care a încercat să-i avertizeze pe occidentali asupra naturii adevărate a raporturilor româno-sovietice a fost economistul Herbert (Belu) Zilber:
„Sunt evreu şi comunist — spunea el americanilor şi altor «capitalişti». Nu ne lăsaţi complet în mâna ruşilor, căci nu numai că dispărem complet ca naţiune, dar va fi şi în detrimentul vostru, până în cele din urmă”.

 

Realist, I.Gh. Maurer le spune la un pahar de vin lui Dumitru Danielopol şi unui alt delegat, ştiuţi ca prooccidentali, că „iubeşte ţara tot aşa cum o iubim şi noi — după cum scrie cel dintâi — dar ce vrem să facă? Ruşii sunt în ţară şi americanii sunt departe".

«Noi trebuie să trăim cu ruşii. Ăsta e adevărul. Pentru voi este uşor să criticaţi şi să mă arătaţi pe mine. Tu (Danielopol — n.n.) nu ai fost în ţară de mult (rămăsese în Anglia în timpul războiului — n.n.) şi nu te mai întorci. Dar pentru ăi de stau acasă ce vrei să facă?»”

 

În discuţia cu Maurer, Molotov a stăruit că nici o problemă a relaţiilor sovieto-române nu trebuie discutată la Paris, ci ulterior, după încheierea Conferinţei de pace.

Respectând această cerere-indicaţie sovietică, atât P. Groza cât şi Gh. Tătărescu s-au abţinut să abordeze atunci probleme teritoriale româno-sovietice.

Şeful diplomaţiei române dorea ca România să recapete cele patru insule de pe braţul Chilia (Limba, Dalerul Mare, Dalerul Mic şi Salangic) ocupate prin forţă de către trupele sovietice în toamna anului 1940, în timp ce primul-ministru Groza cerea ca, în schimbul insulelor dunărene, României să i se restituie Herţa şi anumite teritorii prin care trecea calea ferată Siret-Halmei.

Evident, aceste dorinţe nu numai că nu aveau nici o şansă de a fi satisfăcute, dar nici nu au mai fost prezentate oficial.

Ele arată însă că nici Groza, nici Tătărescu nu erau simple paiaţe manevrate de Moscova.

Tratatul de pace semnat la 10 februarie 1947 încheia capitolul dureros al participării României la cel de-al doilea război mondial: un război început în Est şi terminat în Vest, împotriva Germaniei, alături de care România intrase în război.

Şi în Est, şi în Vest, obiectivul României fusese legitim: recuperarea teritoriilor pierdute în vara anului 1940. Dacă, după 23 august 1944, campania din Est a fost apreciată ca o gravă eroare sau chiar o crimă, raţiunile au fost de ordin politico-propagandistic.

În realitate, redobândirea Basarabiei, nordului Bucovinei şi ţinutului Herţa era la fel de îndreptăţită ca şi redobândirea nord-estului Transilvaniei, iar continuarea operaţiilor militare dincolo de Nistru a fost tot atât de necesară, sau chiar mai necesară — având în vedere primejdia reprezentată de forţa militară a URSS — decât continuarea operaţiilor militare, dincolo de frontiera de vest a României.

 

Pierderile armatei române de pe cele două fronturi au fost următoarele:
                                     Est           Vest           Total
Morţi                        71 585        21 035          92 620
Răniţi şi bolnavi     243 622       90 344        333 966
Dispăruţi                 309 533        58 443       367 976
Total                        624 740      169 822       794 562

 

 

SURSĂ: CER ŞI PĂMÂNT ROMÂNESC.

Edited August 2, 2022 by BIS aka OldNab

[so0unDy.]

Romanii au fost obligati sa lupte cu comunistii, dar tot li s-au pus datorii mari. Pentru ce au murit soldatii? Conducatorii Americii si Uniunii Sovietice stateau in birouri. Un Tratat de Pace prost. Ungurii vor Transilvania. Unde mortii mei au avut astia Transilvania?

[BIS aka OldNab]

Topic deschis pentru următoarele 72 de ore.

[BIS aka OldNab]

Topic deschis pentru următoarele 72 de ore.

[BIS aka OldNab]

Topic deschis pentru următoarele 72 de ore.

[BIS aka OldNab]

Topic deschis pentru următoarele 72 de ore.