[1 septembrie] 1715 - moartea lui Ludovic al XIV-lea

[BIS aka OldNab]

 

 

 

 

Ludovic al XIV-lea rege al Franţei şi al Navarrei, a condus vreme de 72 de ani – cea mai lungă domnie din istoria europeană. Era doar un copil de aproape cinci ani în momentul în care s-a suit pe tron în 1643 și a condus personal guvernul din 1661 până la moartea sa.

 

S-a născut la 5 septembrie 1638. Părinţii săi erau total incompatibili: capriciosul, introvertitul şi nedelicatul Ludovic al XIII-lea şi Ana de Austria din linia spaniolă a Casei de Habsburg, frumoasă, cochetă, meticuloasă şi bine crescută. După moartea lui Ludovic al XIII-lea, când moştenitorul sau avea cinci ani, copilul a fost crescut într-un mediu mai puţin obişnuit, căci Ana de Austria, acum regentă, avea rela putere împreună cu cardinalul Jules Mazarin, un carierist italian inteligent şi lipsit de scrupule. Împreună au supravegheat educaţia regelui-copil şi nu este lipsit de semnificaţie faptul că Mazarin a devenit nașul sau. Între 1648 şi 1653 Franţa a fost sfâşiată de un şir de revolte cunoscute sub numele de Fronde (fronde înseamnă praştie, arma puştanilor parizieni).

 

Ludovic al XIV-lea a fost profund influenţat de Fronde, neabandonându-şi credinţa că ordinea şi autoritatea reprezintă antidotul haosului. Ludovic a învăţat de la cardinal să creadă că monarhia a fost orânduită de către Dumnezeu, să se identifice cu Franţa, să muncească din greu şi să-şi ia sarcina în serios. De-a lungul copilăriei, Ludovic a trecut pe lângă moarte de câteva ori. La vârsta de cinci ani aproape s-a înecat într-una din piscinele palatului regal. A fost salvat in extremis. La nouă ani, la 10 noiembrie 1647, s-a îmbolnăvit de variolă. Zece zile mai târziu, medicii erau fără speranță însă tânărul Ludovic și-a revenit miraculos. La 30 iunie 1658, regele a fost victima unei grave intoxicații alimentare când era în Bergues. Luni, 8 iulie, îi sunt acordate ultimele ritualuri și urma să înceapă pregătirea succesiunii însă Guénaut, medicul Anei de Austria, i-a dat un vomitiv bazat pe antimoniu și vin iar tânărul rege din nou s-a vindecat miraculos.

 

El a învăţat să se prefacă, însuşindu-şi cinismul şi dispreţul. Educaţia formală a lui Ludovic nu a fost neglijată, cu toate că era destul de redusă, aşa cum era, de altfel, cea mai mare parte a educaţiei aristocratice: ceva istorie antică, dar puţină istorie modernă, o spoială de geografie şi matematică, o cunoaştere temeinică a limbii spaniole şi a celei italiene; a învăţat să vorbească şi să scrie excelent(spre deosebire de unii înaintași) în limba franceză. A fost învăţat să călărească, să tragă cu armele de foc şi să danseze, lucruri pe care le făcea bine din instinct. De la mama sa a moştenit indubitabilă sa pietate catolică şi ura faţă de erezie, cu toate că, la fel că şi ea, nu poseda o cunoaştere profundă a problemelor teologice. Statura lui Ludovic -avea doar 1,62 m- trebuia să fie sporită prin tocuri înalte şi părea mai înalt purtând peruci luxuriante. Totuşi, statura scundă a lui Ludovic era în orice caz compensată de demnitatea şi siguranţă să înnăscute. În plus, el posedă mult farmec. Era inteligent, pricepea repede şi avea o bună memorie a chipurilor şi a faptelor. Beneficia de un autocontrol remarcabil, socotind că era sub demnitatea sa să se înfurie sau să exulte. Îşi scotea întotdeauna pălăria în faţa femeilor, chiar şi a celei mai umile cameriste.

 

Dacă Ludovic al XIV-lea a făcut să sufere pe cineva apropiat, aceasta a fost regina, care nu s-a împăcat niciodată cu infidelitatea soţului ei. Ludovic a fost obligat să se căsătorească cu o soţie de care nu era atras. Maria Tereza a Spaniei, fiica lui Filip al IV-lea, cu care Ludovic s-a căsătorit în 1660 nu era foarte inteligentă, era neatrăgătoare şi stângace. Reacţia lui a fost aceea de a-şi găsi compensaţii în altă parte.

 

Asemenea bunicului sau, Henric al IV-lea, Ludovic avea un mare apetit sexual şi s-a bucurat de favorurile mai multor amante, având numeroşi bastarzi. Trei femei au fost recunoscute în mod deschis, succesiv, în calitate de amante principale: blajina şi nestiutoarea Louise de la Vallière, inteligenta şi intriganta Françoise-Athénaïs de Montespan şi autoritara, dar rezervata Françoise de Maintenon. Fiecare amantă a fost mai vârstnică decât predecesoarea şi a intrat în graţiile regelui în timp ce făcea parte din anturajul predecesoarei sale. După moartea Mariei Tereza în 1683, Ludovic s-a căsătorit cu doamna de Maintenon şi sub influenţa ei dură n-a mai avut aventuri extraconjugale. Cu toate că Ludovic îşi răsplătea material amantele, relaţiile sale cu femeile arată că era cât se poate de egoist. Este tipic comportamentul său din 1667, când şi-a obligat doamnele să meargă cu el în campania din Flandra.

 

Spre deosebire de regii contemporani din Anglia, Ludovic a avut posibilitatea de a-şi alege politica şi miniştrii fără a privi peste umăr la parlament. Nu trebuia să se consulte cu supuşii săi, şi putea lua hotărâri rapid. Nu era obligat nici să-şi justifice acţiunile, nici să asculte criticile ce i se aduceau. El putea pretinde o supunere indiscutabilă. La 10 martie 1661, a doua zi după moartea lui Mazarin, Ludovic i-a convocat pe oamenii care conduseră Franţa sub comanda fostului prim-ministru: Le Tellier, cel care reformase armata, Fouquet, strălucitul şi periculos de ambiţiosul superintendent al finanţelor, Séguier cancelarul, Brienne şi Lionne, care se ocupaseră împreună de politica externă. Regele în vârstă de 22 de ani i-a privit cu răceală pe aceşti politicieni maturi, experimentaţi şi capabili, care îl evaluau la rândul lor pe tânărul lor stăpân, întrebându-se pe care dintre ei îl va alege spre a-i urma cardinalului în funcţia de prim-ministru. Atunci regele făcu să explodeze bombă, spunând că a venit vremea să guverneze el însuşi; “vă dau poruncă să nu semnaţi nimic, nici măcar un paşaport, fără ordinul meu; să-mi daţi raportul mie personal în fiecare zi şi să nu favorizaţi pe nimeni”. Mai marele adunării clericilor, care l-a întrebat pe rege cui îi va da el raportul în viitor: “Mie, domnule arhiepiscop, mie”, a replicat Ludovic. În următorii 54 de ani, Regele Soare a fost propriul prim-ministru, pentru că “Statul sunt eu.”

 

Foarte importantă pentru exercitarea absolutismului regal a fost armata. Ludovic al XIV-lea şi-a dominat armatele prin profesionalism. El a câştigat respectul soldaţilor săi, de la gradele cele mai mari până la cele mai mici, demonstrându-şi propria abilitate ca soldat. Deseori şi-a condus singur trupele în lupta, de exemplu în timpul războiului cu olandezii, în care s-a dovedit un strateg capabil. A câştigat recunoştinţa soldaţilor săi ca organizator şi administrator, întemeind spitalul de la Hôtel des Invalides din Paris pentru soldaţii mutilaţi şi pensionaţi. Îl preocupă într-o foarte mare măsură bunăstarea trupelor sale. Era interesat în mod real de problemele militare, era în mod invariabil bine informat şi receptiv. Războiul îi făcea plăcere, era curajos şi s-a adaptat rapid la viaţa de campanie. Era fericit printre soldaţii săi, iar aceştia îi răspundeau primindu-l cu entuziasm; moralul armatei se îmbunătăţea atunci când era condusă de Ludovic personal. Totuşi, motivul cel mai important al succesului lui Ludovic al XIV-lea în dominarea armatelor sale a fost autoritatea pe care o avea asupra corpului de ofiţeri. Nu numai comandanţii cu grade înalte erau aleşi de către rege; Ludovic îşi arogase dreptul de-a numi orice ofiţer până la rangul de colonel. Era o armata regală; regele decreta cine comandă, cine era promovat, cine era retrogradat.

 

Era un lucru acceptat faptul că regii îşi moşteneau tronurile prin drept divin -adică ei nu stăpâneau prin consensul supuşilor săi, ci erau aleşi de către Dumnezeu. Ludovic era mândru de obiceiul de a-l denumi pe regele Franţei “fiul cel mai vârstnic al Bisericii” şi “regele preacrestin”. El ţinea, de asemenea, la titlul care îi fusese dat la naştere -le dieu-donné (darul lui Dumnezeu). Născut din părinţi aflaţi la o vârstă destul de înaintată, Ludovic era copilul-minune, trimis să salveze Franţa de la dezbinare spirituală şi nu ezită să intervină personal şi decisiv în treburile religioase.

 

La 6 mai 1682 Regele şi Curtea Regală se mută de la Louvre la Palatul Versailles, iar acesta devine capitală neoficială a Franţei până în 1715. În vremea lui Ludovic al XIV-lea, palatul Versailles era cel mai mare şi impunător palat regal din Europa. În această epocă era deservit de 35.000 de slujitori. Erau cunoscute bogăţia şi luxul grădinilor, mansardelor, şi a apartamentelor regale. Specatcolele în care Ludovic era balerin sau actor, urmate de ospăţuri, şi focuri de artificii au rămas multă vreme în obiceiul regilor Franţei.

 

Bătrâneţea sa a fost sâcâită de reumatism, indigestie şi gută. Trei Delfini (moștenitori) au murit datorită lui Fagon -doctorul regal- în 11 luni, iar spre a-şi acoperi propria incompetenţa, Fagon încurajase zvonul că ei fuseseră otrăviţi. În vara anului 1715 Ludovic al XIV-lea era departe de a se simţi bine. Îşi pierduse pofta de mâncare şi nu prea avea somn, ceea ce nu era surprinzător din moment ce Fagon insistase ca regele să se învelească cu o plapumă din puf pentru a transpiră. În august, pe rege a început să-l doară piciorul şi i-au apărut pete negre. Fagon a pus diagnosticul de sciatică, cu toate că toată lumea ştia că e vorba de cangrenă. În cele din urmă, Fagon a prescris amputarea dar de data asta regele şi-a sfidat doctorul. Moartea Regelui Soare a fost înfiorătoare şi prelungită. Sfârşitul a venit la 1 septembrie 1715. El l-a binecuvântat pe băieţelul care urma să-i succeadă, sfătuindu-l să nu imite exagerata sa pasiune pentru construcţii şi războaie.

 

 

SURSĂ: Istorie pe scurt.

Edited September 1, 2022 by BIS aka OldNab

[BIS aka OldNab]

Topic deschis pentru următoarele 72 de ore.

[BIS aka OldNab]

Topic deschis pentru următoarele 72 de ore.

[BIS aka OldNab]

Topic deschis pentru următoarele 72 de ore.

[BIS aka OldNab]

Topic deschis pentru următoarele 72 de ore.