[10 septembrie] 1872 - moartea lui Avram Iancu

[BIS aka OldNab]

http://dragusanul.ro/wp-content/uploads/Iancu-Avram-Familia-6-din-1867.jpg

 

 

 

 

Avram Iancu (n. 1824, Vidra de Sus – d. 10 septembrie 1872, Țebea) a fost un avocat român transilvănean care a jucat un rol important în Revoluția de la 1848 din Transilvania. A fost conducătorul de fapt al Țării Moților în anul 1849, calitate în care a comandat armata românilor transilvăneni, cu ajutor austriac, împotriva trupelor revoluționare maghiare ale lui Lajos Kossuth.

 

Îi dăm cuvântul profesorului Gelu Neamțu, autorul următorului eseu despre Avram Iancu:

 

Să începem cu interesanta mărturie a unei doamne (doamna Pipos din Zlatna) care-i împărtăşeşte lui Aron Densusianu că l-a cunoscut pe Avram Iancu pe când avea 10 ani. „Era – spune ea – un băiat blond, blând şi foarte modest. Am rămas înmărmurită când în revoluţiune aud deodată de numele lui atât de razboinic”.
 
Rezumându-se doar la blândeţe şi modestie, presupune, că nimeni nu i-ar fi prevăzut lui Iancu un viitor de revoluţionar. Şi totuşi ... la Târgu Mureş, în calitate de cancelist, la cele două calificative se mai adaugă şi altele, care îmbogăţesc nuanţele paletei. Iată cum îl cunoaşte Iosif Sterca-Şuluţiu: „student eminent, cu exterior plăcut, blondin, modest, cu inima deschisă, sincer şi cu caracter, avea mult temperament dar era foarte tolerant – faţă de alte naţiuni şi confesiuni, apoi ţinea mult la parola cuvântului dat”. Acestui portret o cunoscută gazetă maghiară îi adaugă şi alte trăsături semnificative: Iancu – se spune acolo – „nu stia să se încovoiască, nici să se linguşească. Pe figura lui impozantă şi pe faţa lui superbă, bărbătească, se oglindea timbrul acelei conştiinţe, pe care singură convingerea meritelor proprii o poate da”. Cu alte cuvinte, era mândru, dar nu era vanitos, iar şira spinării era întotdeauna dreaptă, fermă.

 

Dar nu numai descrierea portretului său este grăitoare; multe putem afla despre „temperamentul său revoluţionar” şi urmărind una din cele mai cunoscute izbucniri ale sale, moment despre care acelaşi Şuluţiu, crede a şti că i-ar fi hotarât definitiv viitorul drum în slujba poporului român.

Scena s-a petrecut în balconul dietei din Cluj, în ianuarie 1847. Impresionat de cinismul şi rapacitatea nobilimii maghiare ce vota proiectul de lege al nefastului urbariu care îl despoia cumplit pe iobag, Iancu „gemea ca un taur înferecat şi tremura ca varga, o convulsiune l-a cuprins. Îl scuturau frigurile”. A trebuit să-l ducă de-acolo. Este semnificativ în acest sens că tot la şedinţa respectivă se revolta chiar şi un deputat maghiar, Kémény Dénes, care ia apărarea iobagilor, arătând că după ce aceştia au fost despuiaţi de toate drepturile omului, de toată demnitatea omenească, punându-i-se sarcini cari îi întreceau puterile, stăpânul îi ia tot ce a muncit bietul de el, apoi vine al doilea stapân, statul; iar, în final, acest om în zdrenţe, onest si muncitor, ajunge în situaţia ca nici acel pamânt de trei coţi, care după moarte îi va acoperi trupul, să nu fie al său.
 
Pe drum, Iancu i-a mărturisit lui Şuluţiu, cu patos, că, auzind ticăloşiile propuse de nobili, „eram să mă arunc din galerie între ei şi să-i izbesc de perete”. Şi, apoi, citează cuvintele Iancului ce constituie chintesenţa revoluţionară a spiritului său, moment de referinţă al biografiei sale; „Nu cu argumente filosofice şi umanitare vei putea convinge pe acei tirani, ci cu lancea, ca Horia”. Va avea ocazia în curând să folosească lancea pomenită, deoarece tirania nu a cedat terenul fără luptă în Transilvania. 

 

El ştie să devină autoritar dacă e cazul, cu toate că este descris de contemporani ca un om cu fire blândă. Numai într-un singur caz se spune ca îşi potolea cu anevoie mânia, când auzea batjocuri la adresa românilor, fie din gura vreunui dascăl, fie de la camarazii săi. Şi S. Dragomir comenta pe drept cuvânt că „Dacă pe lângă asemenea însuşiri el va izbuti să se impună şi în conducerea maselor, îl putem de pe acum socoti pe deplin format pentru rolul care îl aşteaptă”.

 

Iancu polarizează miraculos poporul în jurul său, este unul din principalii organizatori ai Adunării de la Blaj din Duminica Tomii.

La începutul lunii mai, tânărul Avram Iancu rosteşte şi în faţa autorităţii, a spânului cameral Lázár György, hotărârea sa şi a poporului său de a se ridica la luptă. Cuvintele lui Iancu citate de numitul spân sunt acestea: „românii nu cerşesc libertatea de la unguri; naţiunea română este destul de puternică pentru a-şi câştiga libertatea naţională luptând”.

 

Şi la târgul de ţară din Câmpeni, Iancu face pasul hotărât spre lupta. Urcându-se pe o masă în mijlocul târgului, vorbeşte poporului. Rezumatul cuvântarii e scurt la Ciurileanu, cum scurtă va fi fost şi cuvântarea: „Toată Europa se înarmează pentru a izbândi libertatea. Românii se pregătesc de asemenea, fiindcă a sosit timpul să fie şi ei liberi”. Este interesant că toţi autorii, toate documentele citează sau rezumă foarte pe scurt cuvântările sale. Nicăieri nu întâlnim discursuri lungi sau alambicate şi nu ni se păstrează pentru simplul fapt că nu au fost rostite. Şi totuşi, masele înţeleg perfect mesajul. Reacţia la scurta cuvântare de mai sus vine spontan, mulţimea striga: „Vivat Iancu! Vivat naţiunea română! Să ne înarmăm!”

 

Sentimentul propriei sale forţe şi-l ia de la poporul ce stă în spatele său, cu aspiraţiile sale drepte şi în slujba cărora Avram Iancu ştie să se pună total şi necondiţionat. Alecu Russo l-a auzit vorbind pe Câmpul Libertăţii în faţa celor 10.000 de moţi de sub comanda sa, la Marea Adunare din 3/15 Mai 1848, şi ne dă fragmentul or poate esenţa acestei cuvântări, la fel de semnificativă ca şi cele de până atunci. El caută să impună maselor conştiinţa forţei lor, izvorâtă din forţa numărului: „Uitaţi-vă pe câmp, românilor: suntem multi, ca cucuruzul brazilor; suntem mulţi şi tari, că Dumnezeu e cu noi”.

 

Cuvintele sale sunt din nou scurte, dar rostite cu avânt. Gestul său stăpâneşte, linişteşte sau dezlănţuie poporul; este o întrepătrundere cu totul neobişnuită între forţa sa de o sugestibilitate extraordinară, aproape magnetica, şi mulţime.

 

Directorul domeniului montanistic Zlatna, Nemégyei János, confirmă devotamentul moţilor pentru Iancu, acest tânăr de 22 de ani, plin de curaj. El este, se spune, „urmat fără şovăire”. Şi Iancu e conştient de vocaţia sa de conducător, asigurându-l pe acelaşi Nemégyei că „nici opt regimente nu ar fi în stare să ţină rânduiala între iobagii din domeniul de sus ca el singur”.

 

Contactul lui Iancu cu moţii trebuie să fi fost foarte intim. Întreaga sa fiinţă este împletită din însuşiri care-l fac popular. Vorba scurtă şi hotarâtă; graiul presărat uneori cu glume şi înflorit cu metafore. Oamenii bătrâni îl laudă pentru sfatul său cuminte, iar tineretul îl admiră pentru curajul său şi pentru avântul nădejdilor sale. Momentul în care un astfel de bărbat de acţiune, recunoscut de popor, putea să se manifeste din plin sosise odată cu primăvara anului 1848.

 

Faţă de celelalte personalităţi ale revoluţiei românilor de la 1848-1849, Avram Iancu are, fără îndoială, „ceva” aparte, ceva foarte greu de definit şi care, credem noi, face parte indiscutabil din temperamentul său revoluţionar. Este acea putere de a „fermeca” mulţimile, după cum atesta şi G. Bariţiu, care l-a ascultat personal, dar care totuşi notează că NU a fost un orator în adevăratul sens al cuvântului. Dar, în ciuda acestei constatări paradoxale, recunoaşte, totuşi, faptul că „era peste putinţă să nu răpeasca cu sine pe ascultători”. L-am numi, azi, un conducător carismatic.

 

La cea de-a treia Adunare de la Blaj, în 21 septembrie 1848, în fruntea a 6.000 de moţi înarmaţi, Iancu intra în Blaj şi se îndreaptă direct spre Câmpul Libertăţii. Aici se urcă pe o tribună şi, răsucind pistolul în mâna, rosteşte tunător: „pretenţiile noastre sunt sfinte, pe cât de sfântă e dreptatea. Noi suntem gata a le apăra cu orice preţ”. Apoi, pentru a-şi sublinia hotărârea, descarcă pistolul, semn că porneşte la organizarea luptei. De aici începe rolul său de „general”, rol confirmat şi sustinut cu strălucire de victoriile sale. Nu e de prisos a spune că generalul rus Lüders, care dispreţuia profund pe generalii austrieci, a declarat textual că, atunci când a intrat în Transilvania, n-a gasit aici decât un singur general, pe Avram Iancu.

 

Şi tot lui Avram Iancu îi este atribuită de către Lucian Blaga şi chemarea atât de sugestivă, de spiritul său, al omului de acţiune: „Să punem pumnul în pieptul furtunii, că de nu, pierim”. Cuvinte săpate şi pe o veche cruce de lemn, înnegrită de vreme, care străjuieşte şi astăzi defileul de la Fântânele în amintirea vitejiei moţilor ce au păstrat ei singuri Transilvania ca pe o Ţară Românească, dovedind inamicului că Munţii Apuseni sunt inexpugnabili.

Nevoia de mit a poporului îl ridică pe Iancu aşezându-l pe un piedestal de semizeu, plăsmuind legenda invulnerabilităţii sale la gloanţele obişnuite; astfel – afirmă Alexandru Roman în nişte însemnări ale sale – poporul credea că Iancu nu putea fi răpus decât numai cu un glonţ de argint pe care stapânirea nu-l avea (or nu-l ştia), exact ca şi în legenda lui Pintea Viteazul (ceea ce în fapt ar putea fi expresia unui transfer al mitului).

 

Nu în ultimul rând, se cuvine a fi menţionată şi o oarecare însemnătate pe care trebuiau să o fi avut la extinderea popularităţii sale, chiar frumuseţea şi simplitatea numelui său: Avram Iancu – limpede şi sonor, obişnuit între români; îmbinare fericită a două prenume, de o rezonanţă aproape cristalină. Nemaivorbind de versurile populare, cu audienţa de marseilleză care venea să acţioneze ca stimul de situaţie la sugestie:

„Astăzi cu bucurie, românilor cântaţi
Pe Iancu în câmpie, cu toţi să-l urmaţi”.

 

 

SURSĂ: Active News.

Edited September 19, 2022 by BIS aka OldNab

[BIS aka OldNab]

Topic deschis pentru următoarele 72 de ore.

[BIS aka OldNab]

Topic deschis pentru următoarele 72 de ore.

[BIS aka OldNab]

Topic deschis pentru următoarele 72 de ore.

[BIS aka OldNab]

Topic deschis pentru următoarele 72 de ore.