Excepție de neconstituţionalitate respinsă ref. hotărârile penale ce pot fi atacate cu recurs în casație

[Madalin]

În Monitorul Oficial, Partea I nr. 5 din 3 ianuarie 2022 a fost publicată Decizia nr. 498/2021 referitoare la respingerea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 434 alin. (1) teza a doua din Codul de procedură penală şi ale art. 102 pct. 267 din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii procesual penale.

 

Excepția de neconstituționalitate a fost ridicată de Mihai Sabaiduc cu ocazia verificării admisibilităţii în principiu a unei cereri de recurs în casaţie.

 

În opinia autorului excepției, dispoziţiile art. 434 alin. (1) teza a doua din Codul de procedură penală şi ale art. 102 pct. 267 din Legea nr. 255/2013 încalcă principiile fundamentale privind statul de drept, obligativitatea respectării Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor, egalitatea în drepturi a cetăţenilor în faţa legii, fără privilegii şi fără discriminări, accesul liber la justiţie şi dreptul la un proces echitabil, întrucât restrâng sfera hotărârilor penale ce pot fi supuse casării, atât prin exceptarea de la atacarea cu recurs în casaţie a hotărârilor prin care s-a dispus rejudecarea cauzelor, cât şi prin reducerea numărului motivelor de recurs în casaţie.

 

Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie dispoziţiile art. 434 alin. (1) teza a doua din Codul de procedură penală şi ale art. 102 pct. 267 din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii procesual penale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 515 din 14 august 2013. Dispoziţiile de lege criticate au următorul cuprins:

– Art. 434 alin. (1) teza a doua din Codul de procedură penală: „(1) Pot fi atacate cu recurs în casaţie deciziile pronunţate de curţile de apel şi de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, ca instanţe de apel, cu excepţia deciziilor prin care s-a dispus rejudecarea cauzelor.”;

 

– Art. 102 pct. 267 din Legea nr. 255/2013: „Legea nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 486 din 15 iulie 2010, se modifică şi se completează după cum urmează: […] 267. La articolul 438 alineatul (1), punctele 2-6, 9, 10, 13 şi 14 se abrogă.”

 

Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea observă că pot face obiectul căii extraordinare de atac a recursului în casaţie numai hotărârile penale definitive. Prevederile de lege criticate exceptează de la recursul în casaţie deciziile pronunţate de curţile de apel şi de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – ca instanţe de apel – prin care s-a dispus rejudecarea cauzelor, ceea ce înseamnă că pot fi atacate cu recurs în casaţie numai hotărâri definitive prin care s- a soluţionat fondul cauzelor. Potrivit soluţiilor de la judecata recursului în casaţie prevăzute de dispoziţiile art. 448 din Codul de procedură penală, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, admiţând recursul în casaţie, casează hotărârea atacată şi, după caz, în funcţie de motivul invocat, desfiinţează şi hotărârea primei instanţe, dacă se constată aceleaşi încălcări de lege ca în decizia recurată, sau poate dispune rejudecarea de către instanţa competentă material sau după calitatea persoanei, fiind evident că, şi în această din urmă situaţie, sentinţa dată cu încălcarea normelor privind competenţa după materie sau după calitatea persoanei este desfiinţată în recurs.

 

Aşa fiind, Curtea a constatat că pe calea recursului în casaţie se asigură verificarea legalităţii – prin raportare la cazurile de casare expres şi limitativ prevăzute de lege – a unor hotărâri penale definitive prin care s -a soluţionat fondul cauzelor, ca garanţie a respectării principiului legalităţii consacrat de prevederile art. 1 alin. (5) din Constituţie, fără a se aduce vreo atingere principiului accesului liber la justiţie, prevăzut de dispoziţiile art. 21 din Legea fundamentală.

 

Curtea constată că soluţia legislativă criticată este pe deplin justificată de natura instituţiei recursului în casaţie, aceea de cale extraordinară de atac, având în vedere că o astfel de cale de atac se poate exercita numai împotriva unei hotărâri prin care o instanţă de judecată a statuat în mod definitiv cu privire la un proces penal. Or, în cazul deciziilor pronunţate de curţile de apel şi de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, ca instanţe de apel, prin care s-a dispus rejudecarea cauzelor, litigiul penal nu a fost definitiv judecat şi, prin urmare, nu poate fi recunoscută o cale extraordinară de atac.

 

În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 102 pct. 267 din Legea nr. 255/2013, tot prin Decizia nr. 149 din 14 martie 2019, mai sus menţionată, paragraful 15, Curtea a constatat că, potrivit dispoziţiilor art. 438 alin. (1) din Codul de procedură penală, motivele de recurs în casaţie sunt limitate. Mai mult, conform prevederilor art. 438 alin. (2) din Codul de procedură penală, situaţiile prevăzute la alin. (1) pot constitui temei al casării hotărârii doar dacă nu au fost invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului ori dacă, deşi au fost invocate, au fost respinse sau instanţa a omis să se pronunţe asupra lor. Prin urmare, toate celelalte motive de netemeinicie sau nelegalitate a unei hotărâri judecătoreşti pot fi invocate doar prin intermediul apelului sau al contestaţiei.

 

Astfel, cu unanimitate de voturi, Curtea decide:

– Respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate invocată.

 

Sursa