Rectorul Universităţii Politehnica din Bucureşti, Mihnea Costoiu, în contextul discuției publice legate de propunerea de desființare a CNATDCU

[FROG ZEW]

 

Mihnea Costoiu, rectorul Universității Politehnica București, a prezentat o scurtă istorie a CNATDCU, într-o declarație de presă pentru Agerpres. Declarația sa vine în contextul în care Edupedu.ro a scris că în proiectul legii lege Educației CNATDCU, instituție-cheie în analizarea plagiatelor, va fi desființată, în plin scandal de plagiat la adresa premierului. Nicolae Ciucă “a validat“ proiectul de lege și va scăpa de analiza CNATDCU dacă legea intră în vigoare.

 

Citește alte reacții pe acest subiect: Daniel David, rector UBB, Vasile Brînzănescu, membru în conducerea CNATDCU,  profesorul și cercetătorul Lazăr Vlăsceanu, membru în Consiliul General CNATDCU, Cătălin Drulă, președinte USR, Iulian Bulai (deputat USR), scriitorul Radu Vancu, Sorin Cîmpeanu

Redăm declarația de presă integrală:

 

“Care sunt motivele opoziţiei la reformarea şi profesionalizarea unei structuri de sorginte sovietică, instituită în Republica Populară Română în anii ’50 ??

Având în vedere dezbaterile din spaţiul public, reiau şi detaliez în cele ce urmează principalele fapte:

 

* Au trecut peste 100 de ani de la primul titlu de doctor acordat în România, de către o universitate – Universitatea din Bucureşti, în anul 1905.

* CNATDCU, sub numele de Comisia superioară de diplome, a fost introdus pentru controlul politic al sistemului de învăţământ, în anul 1950, după reforma din 1948, de către comisarii sovietici, sistemul fiind perfecţionat în epoca Ceauşescu cu acelaşi scop: controlul politic!

* România este parte în Procesul Bologna încă de la înfiinţare, în anul 1999.

 

* Suntem parteneri egali ai marilor universităţi europene (spre exemplu în alianţele de universităţi europene nou create).

* Avem programe de studii comune şi diplome în cotutelă cu universităţi prestigioase, care recunosc automat diplomele acordate de universităţile româneşti, în vederea admiterii la studii a absolvenţilor, dar şi angajării cadrelor didactice sau a cercetătorilor.

 

* Am evaluat calitatea studiilor doctorale cu participarea experţilor internaţionali, urmând standarde recunoscute la nivel internaţional.

Şi cu toate acestea: suntem SINGURA ţară europeană în care universităţile nu acordă titlul de doctor!

 

Există o rezoluţie din anul 2021 a Consiliului Naţional al Rectorilor, votată în unanimitate, care cere să revenim la tradiţia universităţilor româneşti şi la practica internaţională, şi anume acordarea titlului de doctor de către acestea. Marile comunităţi academice de la Bucureşti, Cluj, Iaşi, Timişoara s-au exprimat de mai multe ori pe această temă, în acest sens.

 

Universităţile sunt cele care asigură admiterea, pregătirea şi îndrumarea studenţilor doctoranzi, inclusiv elaborarea şi susţinerea publică a tezelor de doctorat. Aşadar, este firesc ca tot instituţiile de învăţământ superior să îşi asume responsabilitatea acordării titlului de doctor, similar ciclurilor de licenţă şi masterat!

 

Plagiatul, dacă este cazul, va fi în continuare analizat, şi sancţionat cu retragerea titlului de doctor, cu implicarea comisiei constituite în cadrul Ministerului Educaţiei.

 

Evoluţia sistemului universitar din România, din anul 1905 şi până astăzi, conduce în mod firesc la necesitatea acordării încrederii în capabilitatea acestuia de a prezerva valorile fundamentale ale învăţământului superior.

Să realizăm o incursiune în istorie.

 

1905

Primul titlu de doctor conferit vreodată în România i-a fost acordat lui Ion Petrovici, ulterior o personalitate proeminentă a intelectualităţii româneşti, în iunie 1905, la Facultatea de Litere şi Filozofie a Universităţii din Bucureşti.

 

1932

Învăţământul universitar primeşte o nouă configuraţie, modernă, europeană prin adoptarea “Legii pentru organizarea învăţământului universitar”, publicată în M.Of. 96 din 22 Aprilie 1932, sub Preşedintele Consiliului de Miniştri şi totodată Ministrul Instrucţiunii, al Cultelor şi Artelor, Nicolae Iorga. Legea este apreciată în literatura de specialitate ca una ce a contribuit la consolidarea învăţământului românesc de stat. Conform acestei legi, universităţilor li se întărea autonomia privind organizarea şi desfăşurarea studiilor doctorale, aceasta lăsând la latitudinea facultăţilor, prin regulamentele lor proprii, durata studiilor de doctorat, facultăţile urmând să aleagă dacă doctoratul va avea o durată de unul sau doi ani.

 

1948

 

Schimbarea fundamentală apare începând cu anul 1948, odată cu reforma învăţământului din România. “Decretul nr. 175 pentru reforma învăţământului” din 1948, reprezintă legea în baza căreia s-a produs ruptura faţă de tradiţia organizării studiilor doctorale în România, aliniată practicilor internaţionale, pentru următorii 20 ani, cât va sta în vigoare, înainte de abrogarea lui prin Legea 11/1968.

 

Prin Decretul 175/1948, şcoala românească primeşte o lovitură care schimbă cursul dezvoltării interbelice. Date fiind circumstanţele istorice bine cunoscute, noua conducere politică, instaurându-şi controlul la Bucureşti la 30 decembrie 1947, sub umbrela sovietică, a adoptat Decretul 175/1948 ca una dintre măsurile de instituire a unui control deplin asupra statului şi populaţiei.

 

Astfel, Decretul 175/1948 nu a fost altceva decât un pas legislativ decisiv spre comunizarea totală a învăţământului, un moment de ruptură în evoluţia sistemului de învăţământ universitar românesc, dar şi un moment de îndepărtare de procesele şi tendinţele din ţările occidentale. Decretul 175/1948 a organizat un învăţământ superior constituit din facultăţi, universităţi, institute de învăţământ superior tehnice, agricole, industriale, pedagogice, artistice, teoretic şi practic, după modelul sovietic.

 

În 1950, se publică, în baza Decretului 175/1948, trei decrete care priveau, în mod special, condiţiile de admitere la doctorat, cât şi studiile doctorale propriu-zise, decrete care urmau să fie ratificate prin “Legea nr. 4 din 30 mai 1950 pentru ratificarea decretelor emise de Prezidiul Marii Adunări Naţionale în perioada de la 23 Decembrie 1949 până la 27 Mai 1950”: “Decretul nr. 13 din 14 Ianuarie 1950 pentru înfiinţarea şi organizarea aspiranturii”, “Decretul nr. 14 din 14 Ianuarie 1950 pentru reglementarea aspiranturii în condiţii speciale” şi “Decretul nr. 15 din 14 Ianuarie 1950 pentru organizarea doctoratului”.

 

Prin coroborarea celor trei decrete, începând cu 1950 se stabileşte un nou sistem al studiilor doctorale, în integralitate diferit de modul în care aceste studii erau concepute înainte de instalarea regimului comunist.

 

Prin aceste decrete se stabileşte, printre altele, modalitatea de admitere la doctorat care era condiţionată de aspirantura, o nouă poziţie universitară, şi de vârstă (maxim 40 de ani). Concursul de admitere pentru doctorat consta în următoarele probe: a) Materialismul dialectic şi istoric; b) Disciplina în specialitate; c) Limba rusă; d) O limbă străină (franceză, germană, engleză)”.

 

Practic, proba filosofiei politice marxiste a devenit o probă cu un caracter ridicat de dificultate, în vederea admiterii la doctorat. Astfel, candidaţii în ştiinţe trebuiau să îşi însuşească conceptele marxiste dacă doreau să fie admişi la doctorat. De asemenea, se observă cum limba rusă devine, pentru următorii aproape 20 ani, probă care condiţiona progresul în cariera didactică.

 

Obţinerea titlului de doctor era conferit de către “Ministerul Învăţământului Public, prin Comisia superioară de diplome” (art. 8 din Decretul 15/1950). Comisia superioară de diplome era numită de ministrul învăţământului, evident cu aprobarea conducerii de partid.

Practic, în anul 1950, decizia privind acordarea titlului de doctor a fost mutată de la universităţi la ministrul educaţiei, care folosea un filtru – Comisia superioară – pentru controlul politic al doctoranzilor şi al coordonatorilor de doctorat.

 

Astfel, în anul 1950, universităţile din România pierd dreptul de a acorda titlului de doctor!

 

1967

Prin “Decretul nr. 1058 din 15 Noiembrie 1967 privind titlurile ştiinţifice în Republica Socialistă România” şi “Hotărârea nr. 2910 din 29 Noiembrie 1967 pentru aplicarea Decretului nr. 1058/1967 privind titlurile ştiinţifice în Republica Socialistă România”, se instaurează un nou, destul de schimbat, sistem de studii doctorale, dar care se racordează la aceleaşi principii de învăţământ superior valabile începând cu anul 1948.

 

La finalul studiilor doctorale, candidatul trebuia să susţină o teză de doctorat, fără a mai fi nevoie de a susţine acel examen oral final de doctorat, din “vechea” perioadă. După susţinerea publică a tezei de doctorat, comisia de doctorat hotăra asupra acordării titlului de doctor (art. 13 din Decretul 1058/1967). Apoi titlul de doctor trebuia să fie confirmat de către Comisia superioară de diplome (art. 16 din Decretul 1058/1967), din subordinea “Ministerului Învăţământului”.

 

După confirmarea de către Comisia superioară de diplome a titlului de doctor acordat de către comisia doctorală, “diploma de doctor se conferă de rectorul instituţiei de învăţămînt superior sau de preşedintele secţiei de specialitate a Academiei Republicii Socialiste România” (art. 26 din HCM 2910/1967).

 

Decretul din 1967 continua astfel politica de control exercitată de factorul politic asupra persoanelor care doresc să obţină titlul de doctor în ştiinţe precum şi asupra accesului în poziţiile de cadru didactic în învăţământul superior din România, politică introdusă de comisarii sovietici în 1948.

1990

 

Cu modificări minore, mecanismul de acordare a titlului de doctor din perioada comunistă a fost perpetuat până astăzi. Mai mult chiar, acordarea titlului de doctor nu mai este în responsabilitatea comisiei de doctorat, aşa cum era începând cu 1967, ci este în responsabilitatea directă a ministrului educaţiei, care emite ordin de acordare a titlului de doctor.

 

Este evident că dorinţa de continuare a controlului politic asupra resursei umane din învăţământul românesc continuă şi în zilele noastre.

Situaţia europeană

 

Semnarea de către statul român a declaraţiei de la Bologna şi integrarea în Spaţiul European al Învăţământului Superior (EHEA), consolidarea mecanismelor de asigurare a calităţii învăţământului superior, reglementarea calificărilor au făcut posibilă recunoaşterea internaţională automată a diplomelor şi calificărilor universitare.

 

Universităţile din România sunt recunoscute şi respectate, iar acest lucru este reconfirmat prin apartenenţa acestora la alianţele de universităţi europene cu drepturi şi obligaţii egale, alături de mari si prestigioase universităţi din Europa. Cadrele didactice româneşti colaborează cu cadre didactice din toate universităţile lumii, fiindu-le recunoscute competenţele şi valoarea. Absolvenţii de studii de licenţă sau masterat sunt admişi în marile universităţi ale lumii.

 

De asemenea universităţile s-au supus unui amplu proces de evaluare externă a studiilor doctorale realizat cu participarea unor evaluatori internaţionali, la standarde europene reglementate de ENQA şi EQAR, standarde recunoscute în toate ţările membre ale EHEA.

Cu toate acestea, în prezent, România este singura ţară din Uniunea Europeană în care universităţile nu acordă titlul de doctor.”

 

Sursa