[28 august] 430 - moartea lui Augustin de Hippona

[BIS aka OldNab]

 

 

Augustin (de Hippona), Sfântul născut Aurelius Augustinus (13.11.354, Tagasta, Numidia, azi Souk Ahras, Algeria – 28.08.430, Hippo Regius, azi Annaba, Algeria; sărbătorit pe 28 august de Biserica Romano-Catolică şi pe 15 iunie de Biserica Ortodoxă). Episcop al Hipponei, unul dintre cei patru Părinţi ai Bisericii Apusene (alături de Sf. Ambrozie, Sf. Ieronim şi Sf. Grigorie cel Mare), doctor al Bisericii şi probabil cel mai important gânditor creştin după Sf. Pavel, Sf. Augustin a adaptat filozofia Antichităţii la învăţătura creştină, creând un sistem filozofic foarte important şi extrem de puternic. Numeroasele sale lucrări scrise, dintre care cele mai importante sunt Confesiuni (Confessiones, 397 d.Hr.) şi Despre Cetatea lui Dumnezeu (De civitate Dei), au iniţiat metoda exegezei biblice şi au contribuit la fundamentarea gândirii creştine medievale şi moderne. Augustin este considerat remarcabil prin faptele sale şi uimitor prin ceea ce a scris.

 

Din fericire, o bună parte dintre scrierile lui (peste cinci milioane de cuvinte) au supravieţuit timpului, toate făcând dovada puterii şi a ascuţimii minţii sale (dar şi a unor limite legate de disciplinele şi de nivelul de cunoaştere), iar unele având rara calitate de a fi atras şi reţinut atenţia cititorilor, atât în vremea sa, cât şi astăzi. Stilul lui teologic a modelat creştinismul apusean într-o manieră excedată doar de Biblia însăşi. Lucrările sale continuă să fie relevante şi astăzi, parţial datorită apartenenţei sale la o confesiune predominantă în Apus atât în timpul său, cât şi azi.

 

Din punct de vedere intelectual, Augustin reprezintă cea mai semnificativă adaptare a tradiţiei platonice antice la ideile creştine realizată vreodată în creştinismul catolic. Augustin a luat contact cu trecutul platonic într-o manieră mult mai limitată şi mai diluată decât au făcut-o mulţi contemporani ai săi care erau vorbitori de greacă. Scrierile sale au fost însă atât de citite şi de imitate în creştinismul apusean, încât sinteza oferită de el privind tradiţiile creştine, romane şi platonice a definit termenii unor tradiţii şi dezbateri ulterioare. Atât romano-catolicii, cât şi protestanţii moderni îi datorează mult lui Augustin, deşi, confruntate cu unele elemente ireconciliabile din gândirea acestuia, nici uneia dintre cele două comunităţi nu i-a fost întotdeauna uşor să recunoască deschis această moştenire. De exemplu, Augustin este recunoscut atât drept un luptător pentru libertatea omului, cât şi ca un apărător elocvent al ideii de predestinare divină, iar ideile sale despre sexualitate sunt umane, în intenţie, dar au fost adesea resimţite ca având efecte opresive.

 

Augustin s-a născut la Tagasta, un modest orăşel roman dintr-o vale aflată la 64 km de coasta Africii, la doar câţiva kilometri de locul unde ultimele semne de civilizaţie romană dispăreau, înghiţite de dealurile Numidiei. Părinţii lui Augustin erau membri ai clasei respectabile a societăţii romane, permiţându-şi să trăiască din munca altora, dar erau adesea strâmtoraţi financiar. Ei au reuşit, uneori luând bani cu împrumut, să-i dea fiului lor o educaţie foarte elevată şi, deşi mai avea cel puţin un frate şi o soră, se pare că a fost singurul copil dat la învăţătură.

 

A studiat mai întâi în Tagasta, apoi la şcolile înalte din oraşul învecinat, Madauros, şi la Cartagina, marele oraş african. După o scurtă perioadă de profesorat la Tagasta s-a întors în Cartagina, unde a predat retorica, cea mai importantă disciplină de studiu pentru un nobil roman, la care, desigur, era foarte priceput. Aflat încă la Cartagina, a scris o scurtă lucrare filozofică, din păcate pierdută astăzi, al cărei scop era să-i pună în evidenţă meritele şi să-l propulseze în carieră.

 

Neliniştit şi ambiţios, în 383 d.Hr., la 28 de ani, Augustin a plecat din Africa, vrând să-şi facă o carieră la Roma. Acolo a fost scurt timp profesor, înainte de a fi numit în importanta poziţie de profesor imperial de retorică la Milano. Oraşul, pe atunci reşedinţa obişnuită a împăratului, era capitala de facto a Imperiului Roman de Apus şi locul unde se puteau realiza carierele cele mai strălucite. Augustin povesteşte că el, dar şi numeroşii membri ai familiei, se aşteptau să primească cel puţin funcţia de guvernator provincial, drept posibilă – şi profitabilă – recompensă pentru meritele sale. Însă cariera lui Augustin a cunoscut un eşec la Milano. După doar doi ani, a renunţat la postul de profesor şi, după o perioadă de relativă inactivitate şi de căutare de sine, s-a întors la Tagasta. Acolo şi-a petrecut vremea ca un mic boier local cultivat, ocupându-se de proprietăţile familiei, crescându-şi fiul, Adeodatus, pe care i-l născuse o femeie din clasele de jos care îi era de mult timp iubită (numele i-a rămas necunoscut) şi continuându-şi preocupările literare. Moartea fiului adolescent l-a scăpat pe Augustin de grija pentru transmiterea în bună stare a moştenirii familiei, aşa că a lichidat proprietăţile şi, la 36 de ani, s-a trezit literalmente obligat, împotriva voinţei sale, să intre în rândul clerului din oraşul de coastă Hippona, la nord de Tagasta.

 

Transformarea nu era cu totul surprinzătoare. Augustin fusese, într-un fel sau altul, preocupat de religia creştină, iar prăbuşirea carierei sale de la Milano fusese pusă în legătură cu intensificarea sentimentelor sale religioase. Toate lucrările sale, începând de atunci încolo, erau motivate de loialitatea sa faţă de o formă specială de creştinism, în acelaşi timp convenţională, dar şi intelectuală. Coreligionarii săi din Africa de Nord au acceptat cu destulă greutate punctele sale de vedere şi stilul distinct, iar Augustin a ales să rămână de partea ramurii „oficiale” a creştinismului, aprobată de împăraţi, dar detestată de cele mai entuziaste şi mai numeroase facţiuni ale Bisericii din Africa.

 

Competenţele literare şi intelectuale ale lui Augustin i-au dat însă puterea de a-şi exprima ideile despre creştinism într-un mod care l-a diferenţiat de contemporanii săi africani. Avea darul unic de a scrie la un nivel teoretic foarte elevat, pentru cititorii cei mai competenţi, dar, în acelaşi timp, putea ţine predici înflăcărate şi impetuoase, într-un stil pe care îl putea admira şi o audienţă mai puţin cultivată. În 391 d.Hr., la Hippona, Augustin a fost făcut prezbiter (preot cu autoritate mai mică decât aceea a un cleric modern cu acelaşi titlu), iar în 395 sau 396 d.Hr. a devenit episcop, funcţie pe care a ocupat-o tot restul vieţii.

 

Hippona era un oraş comercial, lipsit de bogăţia şi de cultura Cartaginei sau a Romei, iar acolo Augustin nu s-a simţit niciodată întru totul acasă. Pentru a rezolva probleme ecleziastice, mergea câteva luni pe an la Cartagina, într-un mediu mai binevoitor faţă de talentele sale decât oraşul de adopţie. Educaţia pe care o primise şi mediul cultural îl pregătiseră pentru arta retoricii: manifestarea forţei sinelui prin limbaj îl diferenţia pe orator de tovarăşii săi şi convingea mulţimea să îi accepte punctul de vedere. Faptul că educaţia lui Augustin era în acord cu talentul său natural este cel mai bine observat într-un episod petrecut pe când avea puţin peste 60 de ani. În timp ce vizita oraşul Cesareea Mauretanensis a reuşit, prin forţa personalităţii şi a cuvintelor sale, să calmeze o revoltă incipientă.

 

Stilul retoric a reprezentat o constantă pe parcursul funcţiunii sale ecleziastice, de-a lungul întregii cariere. S-a aflat mereu în centrul unor polemici, purtate de obicei cu alte persoane de aceeaşi religie. În anii în care trăise retras la ţară şi la începutul perioadei petrecute la Hippona, a scris o serie de mai multe lucrări în care ataca maniheismul, o sectă creştină din care făcuse însuşi parte în adolescenţă şi pe care o părăsise după zece ani, când devenise imprudent să rămână membru.

 

În următorii 20 de ani, din 390 d.Hr. până în 410 d.Hr., s-a luptat cu perseverenţă pentru a face ca modelul de creştinism creat de el să triumfe asupra celorlalte forme din Africa. Tradiţia autohtonă a creştinismului african ajunsese în conflict cu împăraţii creştini care îi urmaseră lui Constantin (d. 305-337 d.Hr.) şi era respinsă ca schismatică; fusese numită donatism, de la Donatus, unul dintre primii săi conducători. Augustin, împreună cu şeful şi colegul său din Biserica oficială, episcopul Aurelius de Cartagina, au dus o luptă continuă şi necruţătoare împotriva lor, prin intermediul cărţilor scrise de ei, al ajutorului primit din partea capilor Bisericii şi al petiţiilor alerte către oficialităţile romane. Împăratul care era pe tron în 411 d.Hr. a trimis un reprezentant oficial la Cartagina, pentru a pune capăt disensiunilor. Între 1 şi 8 iunie a avut loc o dezbatere publică, în trei sesiuni, la care au participat sute de episcopi din fiecare tabără, şi care s-a încheiat cu o decizie în favoarea Bisericii oficiale. Restricţiile ulterioare privitoare la donatism au făcut ca lupta să se termine în favoarea partidei lui Augustin.

 

Chiar şi atunci, deşi se apropia de 60 de ani, Augustin şi-a găsit – sau şi-a fabricat – o ultimă mare provocare pentru el însuşi. Indignat de implicaţiile învăţăturilor unui anume Pelagius, predicator rătăcitor, Augustin s-a înflăcărat de o vervă polemică faţă de o serie de idei, pe care Pelagius este posibil să le fi expus. Alţi reprezentanţi ai Bisericii au fost descumpăniţi de atitudinea lui Augustin şi au reacţionat cu prudenţă, însă el a perseverat, ajungând prin 400 d.Hr. să reia atacul împotriva unor călugări austeri şi a unor episcopi respectaţi. La vremea când a murit, punea la cale un amplu, dar neclar atac împotriva ultimului şi celui mai civilizat dintre adversarii săi, episcopul italian Iulian din Eclanum.

 

În toţi aceşti ani, Augustin şi-a construit o reputaţie de scriitor, nu doar în Africa, ci şi dincolo de graniţele ei. Faptul că a cultivat cu grijă pe aceia aleşi pentru a purta corespondenţă îi făcuse cunoscut numele în Gallia, Spania, Peninsula Italică şi în Orientul Mijlociu, iar cărţile lui circulau prin toată lumea mediteraneeană. În ultimii ani de viaţă a alcătuit un catalog al cărţilor scrise de el, adnotându-le cu multă grijă, pentru a putea respinge orice acuzaţie de inconstanţă. A avut adversari, dintre care mulţi au lansat atacuri înflăcărate la adresa lui, deşi, în general, aceştia nu şi-au pierdut respectul faţă de el datorită puterii şi eficienţei scrierilor sale. În ciuda celebrităţii, Augustin a murit fără să se realizeze.

 

Pe vremea tinereţii sale, sfârşitul epocii Pax Romana era de neconceput, însă în ultimul său an de viaţă, el şi concetăţenii săi din Hippona au fost asediaţi de o armată de invadatori care ajunseseră în Africa prin strâmtoarea Gibraltar. Contemporanii îi numeau vandali, iar forţele lor de atac erau alcătuite dintr-un grup amestecat de „barbari” şi aventurieri în căutarea unui loc unde să se stabilească. Hippona a căzut la puţin timp după moartea lui Augustin, urmată foarte repede de Cartagina. Vandalii, al căror crez creştin era mult mai particularist decât oricare dintre cultele cu care se răfuise Augustin în Africa, au stăpânit N Africii timp de un secol, până când armatele romane trimise din Constantinopol au invadat iar regiunea şi le-au răsturnat sistemul. Însă moştenirea lăsată de Augustin în ţinutul său natal nu a supravieţuit practic morţii sale.

 

Renaşterea creştinismului ortodox din sec. VI d.Hr., sub protecţia Constantinopolului, s-a sfârşit în sec. VII d.Hr., odată cu invaziile islamice care au smuls permanent Africa de Nord din sfera de influenţă a creştinismului, până la încercarea de recreştinare, timidă şi care astăzi dispare cu rapiditate, făcută de colonialismul francez din sec. XIX.

 

Augustin a supravieţuit prin scrierile sale. Obiceiul său de a le cataloga i-a ajutat mult pe colaboratorii săi. Volumele esenţiale din opera literară a lui Augustin au supravieţuit şi au ieşit intacte din Africa. Se spune că rămăşiţele sale pământeşti au fost duse în Sardinia, apoi la Pavia (Italia), unde sunt păstrate într-un relicvariu şi venerate. Indiferent care este adevărul, nu este imposibil ca o parte dintre adepţii lui Augustin să se fi retras în Sardinia, luând cu ei trupul episcopului şi cărţile sale. Aceasta rămâne cea mai bună presupunere.

 

Povestea anilor de tinereţe este bine cunoscută – cu mult mai bine decât a oricărui alt grec sau roman respectabil. În Confesiunile sale, Augustin îşi povesteşte tinereţea foarte convingător şi puţini biografi rezistă tentaţiei de a o scurta, ca să servească scopurilor lor. Totuşi, este o povestire teologică din punct de vedere structural şi relatată cu un scop complex, alegerea evenimentelor semnificative fiind făcută cu mare atenţie. Augustin intenţiona, în esenţă, să se autojustifice şi autocreeze. Deşi a avut un succes modest în timpul vieţii lui Augustin, lucrarea a devenit apoi tot mai importantă, definindu-i viaţa aşa cum îşi dorise el, în modalităţi evidente, dar şi subtile.

 

Pentru Augustin, momentul de cotitură în viaţa sa a fost cel al convertirii la o formă puternică şi foarte particulară de creştinism. El menţiona că a trăit experienţa respectivă la Milano şi şi-a explicat întregul parcurs ulterior al vieţii punându-l în relaţie cu ea. Însă contemporanilor li s-a părut ciudat că el a pus în evidenţă tocmai acest moment – într-o perioadă când se afla, în mod foarte convenabil, departe de Africa şi de privirile curioase care ar fi vrut să-i cunoască motivaţiile şi acţiunile – ales dintr-o viaţă ce nu părea a fi fost întotdeauna chiar aşa cum o povestise el. Nici unul dintre puţinii lui contemporani care au citit Confesiunile nu pare convins de povestea felului în care distracţiile tinereşti au lăsat loc maturităţii austere.

 

Augustin era mereu respectuos şi reţinut. Nici el, nici biografii săi moderni nu au ajuns la esenţa personalităţii sale. Iar mărturiile pe care le-a lăsat în Confesiuni pentru cei care se ocupă de psihobiografie nu au uşurat deloc munca cititorilor moderni care vor să-l înţeleagă; în mod ciudat, citirea în registru freudian a lui Augustin, din sec. XX, a pus accentul pe aceleaşi evenimente emoţionale pe care le-a povestit şi el, o asemenea lectură devenind astfel prizoniera intenţiilor de lectură ale lui Augustin.

 

Faptele concrete din povestea lui religioasă sunt că era fiul Monicăi, botezată în creştinism, şi al lui Patricius, care s-a botezat pe patul de moarte, când Augustin era adolescent. Nici unul dintre cei doi nu era foarte evlavios, însă Monica a devenit mult mai cucernică la văduvie, iar creştinii o venerează ca sfântă. Pe când era copil, Augustin a intrat în Biserica creştină ca un catihet încă nebotezat, iar în diferite momente ale vieţii s-a gândit să se boteze, însă a amânat momentul din prudenţă. La educaţia lui clasică s-a adăugat şi o lectură curioasă, însă superficială, a Scripturilor creştine; apoi a făcut o pasiune pentru maniheişti, bucurându-se de tovărăşia şi de polemicile lor, la care a luat parte cu înflăcărare, aproape zece ani. S-a asociat cu maniheiştii şi i-a folosit ca instrument politic, chiar şi după ce a susţinut că s-a îndepărtat de credinţa lor; ajuns la Milano, i-a abandonat. În acel oraş, unde Ambrozie devenea vestit ca apărător al ortodoxiei, Augustin a descoperit ortodoxia – sau cel puţin a considerat că aceasta este satisfăcătoare ca practică a unui om de bună condiţie. Însă chiar şi când a acceptat să primească botezul de la Ambrozie, în 387 d.Hr., reunind astfel religia mamei sale şi practicile culturale ale tatălui, a reuşit să-şi construiască un creştinism al său, propriu.

 

Influenţat într-o anumită măsură de Ambrozie, şi-a transformat creştinismul într-un rival şi un înlocuitor al austerităţii filozofilor antici. După ce a citit textele lui Platon şi a înţeles corect o parte a doctrinei acestuia, Augustin a hotărât că, de fapt, creştinismul era posibil doar dacă el reuşea să depăşească limitele ce i-ar fi fost impuse de vreo faţă bisericească – aşa că a hotărât să rămână celibatar, cu toate că era un laic şi nu i se cerea acest lucru. Viaţa lui lumească, în care avusese o mulţime de iubite, a luat sfârşit, iar Augustin a acceptat abstinenţa sexuală ca preţ al credinţei. După o iarnă lungă, petrecută retras din calea ispitelor oraşului, s-a dus la Ambrozie pentru a fi botezat, iar apoi a plecat pe neştiute din Milano şi în următorii patru ani a trăit în singurătate. Nu prevăzuse că acest stil de viaţă avea să-l ducă la intrarea în rândurile clerului creştin şi probabil ar trebui să-l credem când afirmă că nici nu voise acest lucru.

 

Era deja episcop al Hipponei când a început să-şi scrie povestea vieţii, ca o dramă a căderii şi măririi, a păcatelor şi convertirii, a disperării şi a mântuirii. Şi-a scris povestea într-o perioadă când nu era înconjurat de suspiciune – adversarii lui donatişti considerau că era foarte ciudat, sau cel puţin foarte în interesul lui, că atunci când plecase din Africa era un maniheist nebun, iar la întoarcere susţinea cu sfiiciune că fusese botezat în Biserica oficială. Se pare că felul în care şi-a povestit viaţa avea ca scop să-i întărească pe adepţii lui şi să-i dezarmeze pe adversari. În cazul în care Confesiunile n-ar fi ajuns până la noi, nu am fi bănuit ce poveste se află în spatele lor. Ar trebui să învăţăm să o ascultăm fără să lăsăm ca naraţiunea egocentrică să ne orbească, pentru a putea citi cu un ochi proaspăt viaţa lui Augustin.

 

 

SURSĂ: ISTORII REGĂSITE.