[15 noiembrie] 1988 - independenţa Palestinei

[BIS aka OldNab]

 

 

Ca o urmare a Acordurilor de la Camp David dintre Israel și Egipt, guvernul israelian a creat in anul 1981 o administrație civilă a unor teritorii aflate anterior în litigiu in Cisiordania și Fâșia Gaza.

 

Aceste teritorii au fost recunoscute de circa o 135 state ca „Statul Palestina”, proclamat întâia oară la Alger, câțiva ani înaintea Acordurilor de la Oslo, la 15 noiembrie 1988, în vremea în care Organizația pentru Eliberare a Palestinei își avea sediul în exil și se afla în conflict fățiș cu Israelul, a fost recunoscut ca atare de majoritatea statelor musulmane și a celor din blocul comunist. Iordania a renunțat la pretenții asupra Cisiordaniei în favoarea Organizației pentru Eliberarea Palestinei. Partea esențială a zonelor locuite de arabii palestinieni au devenit o entitate autonomă în urma Acordurilor de la Oslo dintre Israel și Organizația pentru Eliberare a Palestinei. „Acordurile de la Oslo” au fost semnate la Washington la 13 septembrie 1993. Conform acordurilor, Israelul sub conducerea guvernului laburist condus de Itzhak Rabin și Shimon Peres a permis conducerii Organizației pentru Eliberarea Palestinei în frunte cu Yasser Arafat să se întoarcă din exil în teritoriile palestiniene. În anul 1994 a fost întemeiată în aceste teritorii Autoritatea Națională Palestiniană. Aceasta a obținut controlul civil și parțial al securității în circa 41% din teritoriul Cisiordaniei. În ianuarie 1996 a fost ales Consiliul legislativ palestinian. Autoritatea Națională Palestiniană revendică drept capitală Ierusalimul de est, inclus de Israel în Ierusalimul unit, proclamat în 1980 capitală „reunificată și eternă” a Israelului. Deoarece acordurile de la Oslo au exclus Ierusalimul, Autoritatea Națională Palestiniană și-a instalat ministerele și organele guvernamentale în orașul Ramallah, lângă Ierusalim și la Gaza. În urma unui acord de la 4 mai 1994 s-a efectuat transferarea puterii în mâinile palestinienilor la Ierihon și la Gaza, în alte zone ale Cisiordaniei, transferarea puterii efectuându-se la 28 septembrie 1995 (la 15 ianuarie 1997, sub primul guvern Binyamin Netanyahu s-a semnat protocolul cu privire la orașul Hebron) Acordurile de la Oslo prevedeau ca Israelul să păstreze pentru o perioadă de tranziție responsabilitatea asupra securității externe precum și cea a securității interne și ordinii publice în zonele de așezări evreiești în Cisiordania și Fâșia Gaza. După o pauză de trei ani în septembrie 1999 au fost inițiate negocieri pentru determinarea statutului permanent al acestor teritorii, dar ele au eșuat în septembrie 2000, în condițiile izbucnirii celei de a Doua Intifada - Intifada Al-Aqsa (2000-2004), război civil declanșat de palestinieni și caracterizat de un val de atentate cu bombe, explozibile, și „atentate - suicid”contra populației israeliene civile.

 

În anul 2005, după „A doua Intifadă” (Intifadat Al Aqsa) Israelul și-a retras în mod unilateral trupele din Fâșia Gaza și a evacuat de acolo toate așezările evreiești înființate după 1967. Drept consecință, Fâșiea Gaza a trecut sub controlul de facto al Autorității Naționale Palestiniene, până la sângeroasa revoluție declanșată de Hamas, care a expulzat și, parțial, a eliminat fizic aparatul administrativ și polițienesc al guvernului din Ramalla.

 

Adunarea Generală a ONU, datorită majorității automate a statelor musulmane, consideră teritoriile palestiniene ca fiind juridic „ocupate”. La 29 noiembrie 2012 Statul Palestina, al arabilor palestinieni, a fost primit ca stat observator la Națiunile Unite. Totuși Zona C definită în acordurile de la Oslo ca fiind sub control civil si militar israelian (și care urma să includă 72-74% din Cisiordania) ,conform acordurilor de la Wye River, include în prezent 59% din suprafața Cisiordaniei. Teritoriile sunt adesea descrise ca având vocația de a deveni un viitor stat palestinian suveran. Statutul lor este un element cheie al rezolvării conflictului israelo-palestinian , alături de rezolvarea problemei refugiaților arabi palestinieni, recunoașterea reciprocă a Israelului și a statului Palestina (în curs de cristalizare) ca state naționale al evreilor, respectiv al arabilor palestinieni, în interiorul unor granițe sigure și recunoscute, și crearea unor mecanisme și aranjamente pentru asigurarea securității lor.

 

Potrivit Acordului de la Oslo - Oslo II dintre Israel și Organizația pentru Eliberarea Palestinei, au fost create în Cisiordania trei zone administrative temporare distincte A, B, și C, până la stbilirea unui acord final între Israel și conducerea arabă palestiniană. Aceste arii nu au continuitate, și sunt mai degraba fragmentate, după diferite criterii geografice -demografice și după cerințele militare, impuse de necesitățile de securitate ale Israelului.

Zona A - se află, teoretic, sub deplinul control civil și de securitate al Autorității Naționale Palestiniene și reprezintă 17,2 % din teritoriul Cisiordaniei - 972kmp

Ea include toate orașele palestiniene mai mari și ariile care le înconjoară, fără așezări evreiești israeliene. Intrarea în această zonă este interzisă tuturor cetățenilor israelieni. Armata israeliană întreprinde uneori raiduri în zonă pentru arestarea unor militanți palestineni suspectați de implicare în acte de teroare.

 

Zona B - aflată sub control civil al Autorității Nationale Palestiniene și sub control de securitate comun israelo-palestinian. Ea cuprinde circa 24% din teritoriul Cisiordaniei - 1344kmp și include orașe și sate arabe palestiniene și ariile înconjurătoare, fără așezări evreiești israeliene.

Zona C - se află sub control deplin civil și de securitate israelian, de la care sunt însă exceptați civilii arabi palestineni, aceștia fiind cetățeni ai Autorității Naționale Palestiniene. Această zonă reprezintă în prezent 59% din teritoriul Cisiordaniei - 3336 kmp

 

Imediat după Războiul de Șase Zile, Israelul a introdus în partea de est a Ierusalimului legile israeliene - în fosta arie municipală iordaniană și în mai multe sate, orășele și arii deschise adiacente. Locuitorii arabi au obținut statutul de locuitori permanenți ai Israelului cu drept la cetățenia israeliană. Marea majoritate a comunității internaționale nu recunoaște aplicarea legii israeliene în estul Ierusalimului și vede în acest teritoriu o parte din teritoriile palestiniene ocupate sau teritorii al cărui statut este în dispută. De asemenea cartierele evreiești construite de Israel în această parte a orașului sunt considerate „arii de colonizare” Curtea Supremă a Israelului consideră că legea israeliană se aplică în totalitate estului Ierusalimului ca parte integrantă din Statul Israel. În 1980 Knessetul a adoptat legea fundamentală „Ierusalim - capitala Israelului”, care stabilește că „Ierusalimul întreg și unit este capitala Israelului”. În declarația de independență a Statului Palestina de la Alger, din 1988, Ierusalimul (Al Quds) este considerat capitala Palestinei. În anul 2000, Autoritatea Națională Palestiniană a supus la vot legea care declara Ierusalimul de est capitală a Palestinei. Această lege a fost ratificată în 2002 de către președintele Autorității Palestiniene de atunci, Yasser Arafat. Autoritățile israeliene au încercat să împiedice prezența de instituții oficiale palestiniene în estul Ierusalimului. Astfel, în 2001, ministrul Apărării al Israelului a ordonat, în împrejurările celei de-a doua Intifade, închiderea birourilor de la „Casa Orientului”, care în anii 1990 au servit drept oficii ale OEP în oraș. Sanctuarele islamice de pe Muntele Templului în Orașul Vechi al Ierusalimului - Cupola Stâncii și Moscheea Al-Aqsa sunt administrate, cu acordul Israelului, de către Wakful iordanian.

 

După retragerea unilaterală în 2005 de către guvernul Ariel Sharon a armatei israeliene din Gaza și evacuarea tuturor așezărilor evreiești din această regiune (împreună cu cele din nordul Samariei), în 2006 alegerile generale au fost câștigate aici de către organizația islamistă Hamas, apropiată de cercurile Fraților musulmani din lumea arabă, și care a jucat un rol însemnat în valurile de teroare din prima și a doua Intifada. Organizația Hamas nu admite recunoașterea legitimității de nici un fel a Statului Israel, se consideră angajată într-o luptă fără compromis contra acestuia, și a lansat în trei rânduri de pe teritoriul Fâșiei Gaza valuri de atacuri cu sute de rachete asupra teritoriului Israelului. Cu toate acestea, Fâșia Gaza este considerată de unii factori internaționali ca „teritoriu ocupat” de Israel, deoarece Israelul controlează spațiul ei aerian și accesul ei pe cale maritimă. Bombardamentele repetate cu rachete și obuze îndreptate contra populației civile a Israelului lansate de Hamas au dus la contraatacuri și bombardamente aeriene din partea Israelului care au cauzat teroriștilor și locuitorilor din zona Gaza sute de pierderi omenești și mari pagube materiale, și au convins pe conducătorii Hamasului să suspende în cele din urmă, cel puțin temporar, atacurile cu rachete asupra populației israeliene.

 

 

SURSĂ: Wikipedia.