Când terapia rupe familii: poveștile nevăzute ale amintirilor false

[DanieI]

 

    Într-o după-amiază obișnuită, telefonul lui Steve a vibrat. Mesajul era scurt, dar avea să-i răstoarne viața: fiica lui, Joni, nu mai voia să aibă nicio legătură cu el. Nu a fost o ceartă banală între părinte și copil adult, nu au fost reproșuri de generații diferite. Era ceva mult mai grav. În câteva rânduri reci, Joni îl acuza de abuz; acuzații pe care Steve le considera nu doar neadevărate, ci și de neimaginat.

    Totul a început, spune el, după ce Joni a intrat în terapie cu un consilier recomandat de un prieten. La început, Steve s-a bucurat. Își dorea ca fiica lui să fie sprijinită emoțional. Dar, încetul cu încetul, mesajele de afecțiune au fost înlocuite de tăceri lungi, apoi de reproșuri, iar, în cele din urmă, de tăierea completă a legăturilor. „Era ca și cum fiica mea dispăruse și în locul ei apăruse altcineva – cineva care mă privea doar prin filtrul acestor acuzații“, mărturisește Steve.

 

    Amintirile care nu au existat niciodată
Cazul lui Steve nu este singular. În Marea Britanie, o țară unde titlurile de „terapeut“ și „consilier“ nu sunt protejate legal și pot fi folosite fără studii sau licențe, tot mai multe familii raportează experiențe asemănătoare. Practicieni fără pregătire adecvată folosesc tehnici discutabile care, în anumite condiții, pot conduce la formarea așa-numitelor „amintiri false“ – fragmente de poveste care par autentice pentru client, dar care n-au avut loc niciodată.

    Sarah Strutt își amintește momentul în care fiica ei, Hue, i-a spus că și-a dat seama, în terapie, că fusese abuzată. Sarah a fost șocată. „Știam că nu se întâmplase nimic de felul acesta. Dar cum să lupți cu o convingere pe care cineva și-a format-o în ședințe săptămânale, cu un om în care a investit încredere totală?“

    Hue, diagnosticată ulterior cu tulburare de stres posttraumatic, povestește acum că era într-o perioadă extrem de fragilă, cu anxietate severă și depresie. „Durerea mea era reală. Aveam nevoie de o explicație pentru ea. Iar ideea că fusese vorba de un abuz părea să dea sens întregului haos“, spune ea.

 

    Cum funcționează influența subtilă
Psihologia ne arată că memoria umană este maleabilă. În condiții de stres emoțional și sub influența sugestiilor repetate, mintea poate crea imagini și narațiuni care par amintiri veridice. În mâinile unui terapeut nepregătit sau lipsit de etică, această maleabilitate poate deveni un instrument periculos.

    În cazurile relatate în articolul The Times, procesul urmează adesea un tipar: terapeutul validează orice interpretare negativă a trecutului, evită explorarea alternativelor și întărește ideea că familia este „toxică“ sau „abuzivă“. Cu timpul, clientul își reconstruiește propria biografie în jurul acestei versiuni, rupând legături, fără să existe probe concrete.

 

    Elizabeth Loftus și știința falselor amintiri
Un reper fundamental în înțelegerea acestui fenomen este munca psihologei americane Elizabeth Loftus, considerată una dintre cele mai influente cercetătoare în domeniul memoriei. Din anii ’70, Loftus a demonstrat, prin experimente riguroase, că memoria nu este o înregistrare fidelă a trecutului, ci un proces reconstructiv, vulnerabil la sugestii. Celebrele sale studii despre „implantarea amintirilor“ – inclusiv celebrul experiment Lost in the Mall, în care participanții au fost convinși că, în copilărie, s-au pierdut într-un mall (eveniment care nu se întâmplase niciodată) – au arătat cât de ușor poate fi modelată memoria sub influența unui intervievator sau terapeut.
Loftus subliniază că, atunci când oamenii își reamintesc un eveniment traumatic „descoperit“ în terapie, nu înseamnă automat că acel eveniment este real. Memoria poate fi distorsionată de întrebări sugestive, de interpretări repetate și de relația de autoritate pe care clientul o atribuie terapeutului. Aceste concluzii au fost folosite în numeroase procese penale și civile pentru a atrage atenția asupra riscului de a condamna oameni pe baza unor amintiri necoroborate de dovezi.

 

    Vidul legal din spatele dramei
În Regatul Unit, lipsa unei reglementări stricte pentru profesia de consilier sau terapeut înseamnă că oricine își poate deschide cabinet și își poate promova serviciile, chiar și fără formare acreditată. Nu există un standard unic de pregătire, nici un cod etic impus prin lege. Acest vid legal lasă loc pentru abuzuri subtile, greu de demonstrat în instanță, dar devastatoare la nivel personal.

    Din acest motiv, tot mai multe familii și numeroși avocați cer modificarea Serious Crime Act (Actul referitor la infracțiuni grave, o lege din Marea Britanie care vizează combaterea infracțiunilor grave și organizate) din 2015, astfel încât comportamentul coercitiv exercitat de terapeuți să fie incriminat, la fel cum este incriminat în cazurile de abuz domestic. Ei argumentează că influența psihologică exercitată în context terapeutic poate fi la fel de dăunătoare ca manipularea dintr-o relație de violență.

 

    Situația din România
    Deși în România contextul legislativ este diferit, vulnerabilitățile sunt similare. Profesia de psiholog este reglementată de Colegiul Psihologilor din România (CPR), iar titlul de „psihoterapeut“ presupune formare universitară, specializare postuniversitară și supervizare. Totuși, termenul de „consilier“ sau „coach“ nu este protejat și poate fi folosit de oricine, indiferent de pregătirea profesională. Acest lucru creează un spațiu gri, în care persoane fără competențe clinice oferă „terapie“ sau „consiliere emoțională“, uneori cu efecte benefice, dar alteori cu riscuri majore.

    În ultimii ani, au existat și în România cazuri discutate public în care relațiile dintre părinți și copii au fost afectate sever după intervenții neprofesioniste. Lipsa unor mecanisme clare de control și a unei culturi a raportării abuzurilor emoționale din partea terapeuților face ca victimele să rămână adesea tăcute. Iar, spre deosebire de Marea Britanie, nu există încă o dezbatere amplă despre incriminarea comportamentului coercitiv în relația terapeut-client.

    Specialiștii români atrag atenția că prevenția începe cu informarea publicului: verificarea acreditărilor pe site-ul CPR, înțelegerea diferenței dintre psihoterapie și coaching și, mai ales, cultivarea unei atitudini critice sănătoase în raport cu interpretările „absolutiste“ despre trecutul personal.

 

    Căutând un sprijin care să nu rănească
Nimeni nu contestă că terapia, făcută cu rigoare și empatie, poate salva vieți și vindeca traume reale. Însă poveștile precum cele ale lui Steve și Sarah (și ecourile lor locale) ne amintesc că sprijinul emoțional nu este un act lipsit de putere, ci o intervenție profundă, care poate reconstrui sau distruge vieți.

    Într-o lume în care sănătatea mintală a devenit o prioritate publică, trebuie să ne asigurăm că spațiul terapeutic rămâne unul sigur, reglementat și responsabil – un loc unde adevărul se descoperă cu răbdare, respect și integritate profesională, nu se fabrică prin sugestie și presiune.

 

Sursă: https://www.paginadepsihologie.ro/cand-terapia-rupe-familii-povestile-nevazute-ale-amintirilor-false/